Închid pleoapele într-o liniștită și caldă visare…
Se face că sunt un fir de nisip purtat de vânt, de un vânt rece, dar călduros. Aerul sărat al mării îmi inundă nările, firele de apă îmi răcoresc ființa. Mă înalț, mă cobor, mă lovesc de talazurile înspumate, valsez cu alte fire de nisip pentru a ne despărți în eternitate. Ne lipim de alte fire de nisip, ne dezlipim ca timbrele umezite, ca mai apoi să ne continuăm valsul continuu cu vântul ce ne-a pornit din loc.
M-am născut odată cu soarele, într-o dimineață, iar luna mi-a străjuit primii pași, marea mi-a scăldat bucuria și mi-a șters tristețea din gândul plăpând de fir de nisip în primele momente.
Sunt liber și, în libertatea mea, nu văd limitare. Sunt liber și vântul se întețește cu fiecare cugetare a mea. Sau cugetarea mea se întețește cu fiecare rafală de vânt…
Sunt liber și… soarele tot apune. Sunt liber cât văd cu ochii, dar libertatea mea se întinde doar până acolo unde pot cuprinde orizontul cu ochii. Sunt ochii minții mele libere. Sunt unic. Unic în felul meu.
Port chipul dat de ciocnirea cu alte fire de nisip, sunt șlefuit într-un mod aparte de firele de diamant, de grafit, de cuarț, de topaz, de telur, arseniu și fier și alte câte astfel de firicele, cu care mă ciocnesc în zbor. Marea mi-a netezit înfățișarea, pământul mi-a dat profunzime, cerul mi-a dat visarea și vântul cutezanța.
Stau pe plaja pustie și mă imaginez om. Frământ solul, mă agăț de el într-o încercare de a-l cuprinde, ca și cum acesta ar fi ultimul lucru pe care îl pot face pe-acest pământ.
Trec nisipul fin printre degete și încerc să număr boabele de nisip, ca mine. Îl iau pe fiecare și îl studiez, dar îmi dau seama că nu are rost… Sunt prea multe și prea diferite. Și prea puțin timp…
Nu mi-ar ajunge nici o mie de vieți…
Eu, firul de nisip, mă slobozesc de gânduri și mă las din nou purtat către nicăieri…
Eu sunt unic, dar nu singurul.
Momentul acesta este unic, dar nu singurul.
Iubirea mea este unică, dar nu singura.
Sunt fir de nisip…
Din când în când, un om mă prinde în palmele sale și mă vâră într-o sticlă în care mă scurg în jos, spre nicăieri. Și după ce m-am scurs… întoarce sticla cu susul în jos, pentru a mă privi din nou cum mă scurg…
Și iar și iar… Până omul se satură de clepsidra sa și mă eliberează.
Sunt fir de nisip și nimic nu mă bucură mai mult decât să fiu purtat de vânt către nicăieri și către nicicând.
Din tot ce citesc pe darkq cred ca multi dintre cei de aici ar trebui sa se faca scriitori, gandurile, emotiile, parerile si nu numai a mai multor oameni de aici merita citite.
Frumos scris!
sau ?
Fără să vreau asociez cel puţin titlul (dacă nu şi senzaţia) cu melodiile de mai sus…
Deci, Kansas sau Sarah Brightman?
În altă ordine de idei… poate e un pic deprimant să ai revelaţia că eşti chiar atât de neinsemnat… Dar cel care se joacă cu tine în palmele sale şi te vâră în sticlă pentru a-ţi privi (judeca) jocul nu este la fel de neînsemnat? (Judecata, era aluzie la Exupery, Citadela, cap. LVIII – postat p-aci pe blog).
Sarah, Rzv. Ea m-a făcut să mă joc puțin… Mulțumesc!
Unicitatea nu este deprimantă! Iar împărtășirea unicității între noi, firele de nisip, cu atât mai puțin 🙂
E deprimantă doar clepsidra în care suntem prinși din când în când. 😛
Cel care se joacă cu mine în palmele sale uneori nu știe că este la fel de „neînsemnat” în unicitatea sa, ca și mine, ca și noi toți. 🙂
Ce e cu pesimismul ăsta pe tine? Nu te… recunosc 😛
Intamplator am citit articolul asta imediat dupa cel al lui Zorro_BV, deci eram deja pe jumatate scufundat in starea de visare.
Trebuie totusi sa ma dezmeticesc putin pentru a constata iscusinta cu care ai construit aceasta ampla si energetica metafora pentru existenta umana. Partea cu firul de nisip care se imagineaza om m-a cucerit definitiv.
Daca merg mai (prea) departe si consider prima fraza nu doar un pretext/o introducere pentru text, as zice ca e frumoasa si profunda circularitatea imaginii omului ce se inchipuie nisip, care din nou se vede om.
Cred ca ne-a prins bine seria de articole onirice dupa tensiunile recente.
(recitind comentariul 😉 am senzatia ca incep sa sun ca Mariana Badea si ale ei comentarii literare. Imi cer scuze, textul m-a fortat!)
@Alex P Să nu exagerăm totuși. 🙂 Am senzația că ți-am smuls acest comentariu pozitiv după o îndelungă luptă… dar mă bucur că ți-a plăcut. 🙂 Răzvan e de vină. E unul din acei oameni care îmi stârnesc părțile bune. 🙂 fără să vrea, săracu (LDD, stai liniștit, nici eu nu distrug familii) 🙂
@FireMan “Golanule!” :))
FireMan, nu unicitatea mi se pare deprimantă, ci micimea… lipsa de însemnătate a grăunţelor de nisip…
Vezi tu, când ne atribuim unicitate, tindem să ne credem importanţi… şi de fapt suntem grăunţe de nisip… Trecători ca vântul, lăsăm în urmă… urme mai mici sau mai mari. Care urme, cred eu, ţin în primul rând de iubirea pe care am cultivat-o (inspirat-o?) în cei din jurul nostru…
Oare mai suntem capabili acum, când toţi ne credem plini de importanţă şi “buricul târgului”, să ne aducem aminte că un grăunte de nisip nu are valoare decât atunci când, alături de alte grăunţe, formează un mortar?
PS: de nu mă recunoşti… ie neşte şampanie de vină: am dat cep la o butelie.. şi ascult muzică d-aia melancolică de postează unii p-acilea-şa… şi-mi zburdă mintea pe meandrele amintirii unor vremi când eram mai puţin filozof, mai prostovan (sau cum ar zice unii, mai “coinac” – în cel mai oltenesc sens cu putinţă) şi… mai fericit (prin aceea că nu aveam întrebări fără răspuns). 🙂
Da, Răzvan, lăsăm urme. Și cele mai frumoase urme pe care le putem lăsa sunt cele care modelează pe ceilalți. Un firicel de nisip poate fi el mic, dar este rezultatul a unor șlefuiri îndelungi, șlefuiri care îl fac atât de mic, încât poate fi purtat de vânt… se poate elibera. Frumusețea și unicitatea unui grăunte de nisip nu stă în mărimea lui, ci în „coliziunile” pe care le-a avut cu alte fire de nisip. 🙂 De aici și micimea lui, în aparență…
Rzv, sa-ti intre tie un fir de nisip in ochi sau Doamne fereste (e doar o expresie), la rinichi si ai sa vezi cat de insemnat este. Mic nu inseamna neinsemnat.
Frumos, relaxant! Parcă am citit un alt FireMan, unul visător. Gata, mi-am refăcut fengșuiul!
@AlexP, după ce-am dat Bacul la Română, am zis că în viața mea nu mai deschid o carte din aia de MB. Câh!
Rediam, am mai vorbit recent despre prietenii mei imaginari… Și după furtună, cerul e senin, nu?
FireMan, cu riscul de a dormi eu pe preş diseară, …
c-ai zis aşa de frumos ce-ai zis…
AlexP, dacă un fir de nisip intră în ochiul altui… fir de nisip, crezi că se va sfârşi lumea? Că restul deşertului arid se va simţi mai răcorit? Eu nu… Iubind şi şlefuind pe alţii, cum zicea bossu’ de mai sus… lăsăm o dâră care poate se va cunoaşte în urmă…
rediam, ce naiba? Toată lumea a învăţat comentarii pe de rost? Numai eu făceam analiza pe text, citeam opera şi nu criticul? Cine e Mariana Badea?
Mariana Badea e o bestie umana care face manuale de limba si literatura romana de la gradinita pana in liceu. Si mai traumatizeaza si cu unele comentarii proprii.
@Rzv
In principiu, e mama lui Mircea.
In comentariul anterior am tradat jocul de-a metafora si am devenit prozaic pentru a demonstra ceva. Dar, da, cum zice FireMan e bine, subscriu.
Asta e ca o poveste de somn usor! Te relaxeaza si te duce in visare, te poarta spre taramul oniric precum vantul grauntele de nisip.
Libertatea grauntelui de nisip este cea care m-a atras cel mai mult.! Nu exista orizonturi, nu exista limite, putem ajunge unde dorim. Totusi suntem conditionati de un factor: vantul (alias destinul, oare?) El sa fie cel care ne aseaza intr-un loc cu scopul de a ne indplini menirea?! Hmm nu stiu! Ma simt liber acum dupa ce am citit ce ai scris. Si linistit, Mos Ene va veni mai usor seara asta!
@Rzv, uite cum poluăm noi pe aici firul de nisip…dar pe AlexP l-a mâncat undeva să zică de MB. 🙂 Școala, cel puțin cea din România, nu prea încurajează elevul/studentul să gândească. Nu contează că bagi teorie-n tine fără să o înțelegi, important e să o reții. Așa e și în cazul comentariilor literare. Poți să ai tu idei geniale, e degeaba dacă nu scrie pe comentariu powered by Mariana Badea.
Scuze, FireMan!
@Rediam, cei cu numele femeii asteia ca doar ce l-am pomenit si a si iesit lumea din atmosfera textului? Imi pare rau ca am facut-o. Mai bine ma lipseam de doza zilnica de autoironie.
Subiectul e vast si un articol pe tema asta in categoria una, alta ar putea starni oamenii la dezbatere (cine nu vrea sa-si dea cu parerea despre datul cu parerea, nu?). Deja imi imaginez tabara celor care au invatat “pe vremea cand inca se mai facea scoala”, care au studiat literatura cu adevaratul John Keating (Cercul poetilor disparuti) si tinerii umili care incearca sa-si reabiliteze renumele, sa arate ca nu sunt niste masini. Daca nu vreti asa, la locul de joaca cu voi (noi)! ca stricam bunatate de text cu divagarile astea.
Chiar așa de tare v-a speriat prietenul meu imaginar (Ionel), Rediam, de vă tot cereți scuze atât? Sau crezi că dacă nu o faci, mâine o să apară „pe prima pagină” un articol numit „Domnului Rediam și altora asemenea…”? 🙂
Nu mă deranjează divagările, dimpotrivă. Îmi place când un articol creează o varietate mare de reacții. În cazul prezent, de la Mariana Badea și până la Mircea Badea.
Nick_H, prietenii îmi spun adesea că am un (d)efect liniștitor (de relaxare) asupra lor, dar nu m-am gândit niciodată că acesta poate duce la somnolență. Ionel (my imaginary pal) îmi tot zbiară în ureche să încerc să hipnotizez… dar eu nu-l ascult. Mai puțin și poate reușesc să scot și ceva afrodisiac pe piață, și m-am scos. 🙂
Acu pe bune, mă bucură reacțiile voastre. Și ale celor care nu scriu mă bucură. 🙂 Așa că nu vă faceți griji, eu nu scriu nici pentru a candida la Cel mai cel comentat articol și nici la președenție, ca să vă taxez derapajele de liberă exprimare, cum face Băsescu. 🙂
Na că am luat-o și io pe arătură.
Eh, ne-a speriat el puțin, dar nu suficient de tare, că vine celălalt prieten care repară totul și care văd că are un talent nemaipomenit în a te face să visezi.
Cât despre un articol cu dedicație specială (cu sau fără număr), dacă începi cu ”domnului” eu mă declar mulțumit.:))
Punând capăt divagaţiei numite Mariana Badea, era chiar lucrul pe care voiam să îl demonstrez: este o doamnă cu câteva calităţi esenţiale: un fiu cu bani, care a finanţat o editură (editura Badea), o campanie de marketing şi care şi-a impus marfa pe piaţă.
Spuneam într-un comentariu anterior că eu unul am prins încă acea şcoală în care încă mai învăţai să gândeşti… îmi place să cred că încă nu a dispărut acel tip de şcoală… pentru că altfel, totul e trist. Înţeleg comoditatea de a te folosi de ideile şi cultura altora (adică, a reproduce comentariul altora) dar… totuşi,…
În încheiere, vin cu o amintire (rediam fiind de vină), un film care mie mi s-a părut sensibil…
frumos articol, felicitari! să nu uităm de unde provin granulele de nisip de pe plajă, tocmai din roci mai mari și aspre erodate și transportate de talazurile înspumate… ca metaforă a vieții 🙂
frumoase ganduri… frumoase vorbe…. cat de bogati, noi cei ce putem citi si bucura.