Sper ca prin aceasta postare (prima pe acest site) sa nu las impresia unu habotnic care incearca sa converteasca oamenii din jur. No way!!
Cu siguranta nu sunt singurul om, gay pentru care credinta reprezinta unul dintre reperele si stalpii de sustinere morala in existenta lui.
Anul trecut, in preajma Sarbatorilor Pascale am simtit nevoia sa ma spovedesc dupa o pauza de aproape 10 ani. Sunt nascut si crescut cu icoana pe peretele din partea de rasarit.
Dumnezeul in care eu cred cu tarie este unul care nu ma uraste si nu ma condamna pentru ca sunt homosexual. Am simtit nevoia sa merg in casa Lui si s-mi descarc sufletul incarcat de ganduri, neimpliniri si apasari stranse de multa vreme.
Am pasit in Casa Domnului cu sufletul deschis pentru a primi indemnuri de la slujitorul lui. Am respectat Locul si omul(preotul), am respectat si cerintele lui riguroase cu privire la ceea ce trebuie sa faci inainte de spovedanie (era vorba de o carte cu aproape 500 de intrebari despre pacatele pe care le poate savarsi un om si la care trebuia sa raspunzi detaliat in scris).
Am raspuns acestor intrebari in scris, cu greu pentru ca sunt destul de incomode si neclare dar am vrut sa fiu cat mai corect fata de mine . A fost o incercare grea pe care am dus-o la bun sfarsit si am fost mandru de mine. Este dificil sa fi sincer cu tine, este al dracu de greu sa pui pe o foaie alba niste cuvinte care aranjate pot reprezenta condamnarea ta la “viata vesnica in flacarile iadului”
A urmat apoi ziua cea mare (ziua spovedaniei).
Asezat in genunchi, in fata preotului cu cele peste 15 pagini cu pacate scrise cu greu si lacrimi amare m-am inchinat si apoi acesta a inceput sa citeasca ce am scris. Eram coplesit de emotii, imi era teama si rusine si speram din suflet sa fiu inteles si acceptat de acest om despre care se spune ca face minuni si ajuta oamenii cand au nevoie(ma refer la ajutor spiritual si indrumare in primul rand).
Primul lucru pe care l-am scris a fost legat despre inclinatia mea homosexuala. Am scris asta nu pentru ca o consider un pacat ci pentru ca biserica este cea care considera astfel si am vrut sa raspund sincer la toate intrebarile.
Preotul mi-a intins foile,fara sa continue sa citeasca, si cu o voce dura si plina de scarba mi-a spus sa ma ridic si sa merg sa ma spovedeasca la biserica din zona mea. Scurt, sec si lipsit de omenie si respect fata de mine si de locul in care ne aflam.
M- am simtit umilit, respins si neindreptatit de omul in fata caruia mi-am deschis sufletul. O lovitura de gratie data de un “profesionist”.
Nu am vrut sa il condamn. Nu vreau sa condamn Biserica prin prisma acestui om nedrept insa a durut tare. Am vrut sa cred ca era doar depasit de situatie si am continuat sa sper ca intr-o zi voi duce la implinire dorinta mea de a ma spovedi in fata unui om care sa vrea si sa poata sa asculte fara sa judece si sa condamne.
M-am ridicat , m-am scuturat si am plecat fara sa privesc inapoi sau in jos.
Dumnezeu este in mine si Il simt cu sau fara un popa care sa vorbeasca in numele Lui.
A fost o lectie din care am invatat ca acceptarea vine din mine, ca sunt bun si frumos asa cum sunt.
Suntem creeatia suprema a unui Creator care ne iubeste asa cum suntem.
Mie mi se pare amuzanta naivitatea autorului. Dar imi pare rau pentru situatia in care a fost pus, nu pot sa nu ma gandesc la cat de josnic si umilit s-a simtit in momentele acelea.
sincer sa fiu am mai citit multe articole pe acest site,insa cel de mai sus ma pus pe ganduri … in primul rand as putea spune,stima si respect Autorului ca a indraznit sa inpartaseasca si cu noi aceste momente. 🙂
referitor la momentele mai putin placute,prefer sa ma abtin;cert e ca acel Preot nu trebuia sa procedeze in asa fel,in primul rand ca si noi suntem oameni plus de asta eu traiesc cu ideea ca Dumnezeu ne accepta si ne iubeste pe noi toti asa cum suntem,si ca el nea creat asa. 🙂
“Florin”
Iti multumesc pentru apreciere. Multumesc ca nu ai eticetat in niciun fel nici textul si nici autorul.
Mi-ar placea ca si alte persoane sa vada dincolo de cuvinte si “naivitatea autorului”.
“Adi”
Nu m-am simtit umilit pt ca in naivitatea mea am inteles unde ma aflu si cu ce fel de om am intrat in contact.
M-am simtit dezamagit pt ca am plecat la drum cu niste asteptari si mi-am deschis sufletul, fara sa ma astept macar, la altceva decat intelegere.
Eram in Biserica, la dracu!
Daca nici acolo, atunci unde?
Ceea ce voiam sa punctez este faptul ca oamenii se grabesc sa traga concluzii, sa judece si sa eticheteze mult prea repede si acest lucru se intampla la scara larga!
In naivitatea mea, inca mai vreau sa cred in oameni si in frumosul interior cu care toti suntem inzestrati si pe care multi incercam sa-l ascundem sau, mai rau, sa-l eliminam.
Mi-ar placea ca oamenii sa plece la drum, cu aceeasi energie si hotarare cu care se aventureaza sa traga concluzii si sa judece, dar spre a cunoaste, a intelege si a invata ceva.
Mie imi vine greu sa-mi explic- altfel decat printr-o nevoie stringenta de a fi acceptat de comunitate- aceasta iluzie ca Dumnezeul din capul tau, ala care te iubeste desi esti gay si nu te condamna, este acelasi cu ala din biserica, D-zeul crestin, descris de biblie. Asta trecand peste norocul/ghinionul de a da peste un preot mai mult sau mai putin inzestrat. Desigur, poti sa crezi ce vrei, dar mi se pare usor ilar socul suferit.
In particular, despre spovedanie, imi amintesc ca atunci cand am citit prima data un indreptar de spovedania a fost momentul cand m-am hotarat ca n-o s-o mai fac niciodata. Asta pentru ca, dupa insiruirea de zeci si sute de pacate (unele absolut ridicole in secolul 21) spunea ca daca te spovedesti, trebuie sa recunosti toate pacatele de care te faci vinovat (si sa te caiesti), pentru ca altfel mai mare pacat comiti. Si cu ultima parte sunt cel mai de acord. Pana la urma, nu te duci la spovedanie sa pacalesti pe cineva (decat daca esti o baba trepanata). Pacat (heh), ca nu recunosteam si restul pacatelor, astfel neavand cum sa-mi para rau pentru ele. Deci singura concluzie logica pe care am putut s-o trag, e ca duc o viata mai curata fara spovedanie decat cu.
Toate cele bune! Interesant articol.
Mi se pare că ar trebui să reflectezi asupra motivelor care te-au făcut să-ți începi foaia cu faptul că ești homosexual. Afirmi că pentru tine nu este un păcat. Oare simți într-adevăr asta? De ce cauți acceptarea unei instituții care te urăște declarat? Zici că Dumnezeul tău este în tine dar nu pari a crede asta, altfel de ce l-ai căuta prin Biserici?
Ar trebui să ne gândim totodată dacă episodul acesta, în care preotul, vezi doamne iubitor și înțelegător al tuturor ființelor de pe acest pământ, te-a judecat și s-a simțit scârbit de tine după o frază, este reprezentativ pentru preoții bisericii ortodoxe? Eu tind să cred că da…
P.S. Scrisesem încă vreo doua paragrafe în care spuneam că Dumnezeu (dacă există), nu poate fi decât un mare bătut în cap și că spovedania este un act de ipocrizie dar am decis să le șterg 🙂 Nu te voi judeca așadar pentru ceea ce ai făcut, ci mă rezum la a analiza incidentul 😀
Înțeleg situația ta, pentru că și eu sunt preocupat de acest exercițiu psiho-moral, care este spovedania. Au trecut trei ani de la ultimul episod, dar niciodată n-am folosit vreun set de chestionare sau îndreptare, n-am întocmit liste sforăitoare și umilitoare.
Simt imboldul de a mă adresa unui duhovnic, care vine atât prin educație și formare, dar este dat și de conștiința că nu ești autosuficient. Iar de aici vine nevoia de apartenență la un grup, precum și dorința, infantilă sau nu, de conformare față de cutumele care sunt vehiculate în jurul tău.
Dacă nu am făcut acest lucru, este pentru că am observat, după succesive provocări, că ei, clerul și oamenii, nu sunt capabili să perceapă iubirea între două persoane de același sex, pe care o văd numai ca desfrânare contra firii, carnalitate. Sunt două variante de abordare:sau cu scârbă față de un lucru înjositor, sau cu ironie și persiflare, ca de un lucru neserios. Dacă este scris că sodomia este un păcat, numai omorul fiind mai groaznic, nu mai este loc de interpretări, iar acei preoți mai moderați susțin că nu moartea păcătosului o vor, ci îndrptarea lui, de aceea ei îndeamnă la primirea păcătoșilor, care se leapădă de păcat. Deci, vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă. Gabi, oare dacă în loc să te expedieze, duhovnicul te-ar fi pedepsit zdravăn, după canoane și predanie, sau te-ar fi conjurat, cu exemple elocvente, să te lepezi de calea ce duce spre iad, ar fi fost mai bine?
În privința mea, doresc să mă confesez atunci când duhovnicul și toți ceilalți, vor cunoaște că sunt homosexual, fără să o spun eu, pentru că ar fi un lucru de notorietate.
Consider că celelalte cerințe, care țin de organizare și disciplină a vieții personale, sunt corecte, în măsura în care sunt rămase în uz, dar însăși identitatea unui om, cum poate fi blamată?
Oare cer prea mult?
Vorba unchiului Ben: cu mari asteptari, vin mari dezamagiri 🙂 Nu fi demoralizat de intamplare. Zambeste ptr. ca ai avut curaj s-o faci, razi de prostia de care-a dat popa dovada si multumeste ca te-a facut pe atat mai puternic, apoi mergi mai departe ptr. ca meriti mai mult.
Rusine,rusine si iar rusine, acestui ,,fals slujitor al D-lui”…Fi demn de faptele tale….Dumnezeu se uita la faptele pe care le savarsim fata de semenii nostri…Si printre slujitorii D-lui exista ,,sutane ascunse cu orientarii diverse”…Sunt mandru de tine!.Acest fals preot a trecut DEGEABA prin scoala teologiei. Sincer m-a deranjat ATITUDINEA acestul om marunt…Nu este o judecata ci o indignare ca tocmai el, ar trebui sa fie mai ,,altfel – asa cum l-a invatat scoala teologica”
Preoții sunt și ei oameni și, într-un fel, nu e vina lor dacă noi îi credităm cu prea mult har duhovnicesc… Atâta vreme cât îl privim pe omul în sutană ca pe un posesor al autorității divine, trebuie să fim sinceri și să recunoaștem că participăm la un negoț ieftin cu propria ființă. Încercând să obținem o binecuvântare, sau chiar o biată vorbă de duh care să ne acopere temerile sau nesiguranța care ne încearcă, ar trebui să acceptăm și reversul acestui schimb oneros – respingerea. Până la urmă, oamenii bisericii sunt supuși tentației lumești de a tezauriza harul cu care au fost investiți pentru propriul lor interes și folos.
Sigur că există și preoți mai înzestrați, duhovnci mai înțelepți și mai puțin îmbătați de propria lor putere, dar asta nu se datorează nicidecum unei cantități mai mari de har ce li s-a oferit, ci unei calități umane și a unei experiențe de viață care le pune în valoare harul. Om adevărat este acela care înțelege să se dezvăluie aproapelui nu prin mantia educației și a autorității cu care a fost investit, ci prin simpla sa prezență umană. Lumina celor mai mulți dintre noi nu poate străluci în afară din pricina prea numeroaselor zorzoane cu care ne împovărăm ființa. Nu oricine poate suporta povara puterii cu care a fost investit fără să-și încovoaie spinarea și să-și coboare privirea.
Dacă omul acela nu te-a privit în ochi, nu i-o lua în nume de rău. Probabil nu se poate privi în ochi nici pe el însuși. Preoția e și ea o slujbă ca oricare alta, o rotiță într-un sistem – să nu uităm asta. Niciodată îmbrăcarea sutanei nu l-a sfințit pe purtătorul său. Sutana e precum Satana – nu face decât să consfințească ceea ce-i sfânt deja, ori asta nu-i altceva decât o înșelătorie. Partea bună e că, în orice caz, nu oricine poate fi prostit, iar cine mușcă din fructul oprit o face pe propria răăspundere.
😎
Inainte de toate simpatizez cu autorul cu multa intelegere si imensa compasiune, nu doar pentru “patania” lui ci si pentru gasirea puterii de-a trece si peste “rautatile” plecate din incapacitatea unora dintre noi de-a intelege o nevoie a altui Om.
Aruncam cu piatra mult prea repede, uitand ca fiecare dintre noi avem nevoile noastre personale, care uneori nu sunt aceleasi, dar asta nu inseamna ca aceea nevoie ce nu intra in acceptul nostru este inferioara sau depasita.
Mai clar spus, fiecare dintre noi are anumite nevoi, printre care una foarte importanta pentru destui oameni este nevoia de credinta.
Aceasta nevoie indiferent de opinia celor ce nu o doresc, nu o pot intelege, nu o pot accepta sau pur si simplu ei cred ca au trecut de aceasta etapa considerand subiectul depasit, aceasta nevoie exista si nu pot arunca cu piatra doar pe motiv de “diferit”.
Cu ce sunt mai buni acei “pietrari” fata de popii ce arunca cu “afurisenia”?
Totusi nu pot sa nu remarc cu multa bucurie faptul ca sunt printre comentatori oameni ce au reactionat … Uman, iar asta ma face sa declar inca odata ca dincolo de “rautati” compasiunea cu simtul dreptatii exista in fiecare om. Trebuie doar sa le lasam sa se exprime.
Omul este capabil de mult rau, dar totodata este capabil si de mult bine, iar uneori poate face gesturi sublime ce pot ridica fiinta umana dincolo de energia grosiera in care ne balacim de obicei.
Este greu sa te ridici deaupra grosierului, dar si cand reusesti sa te ridici, acea secunda de vibratie divina te face sa intelegi cata divinitate se poate afla in om si indiferent de exista sau nu a lui Dumnezeu, acea secunda de frecventa inalt spirituala te schimba.
Grid se pare ca conflictul dintre generatii isi spune cuvantul, rar am vazut minusuri la tine, dar cred ca de data asta se afla prin minusurile acelea … niste popi.
Cam mare tămbălău în capul tău amice. Dacă simți că divinitatea nu te condamnă pentru ceea ce ești de ce treci asta la categoria păcate?
Asta ar di o chestie de fractură logică. Dar stai, credincioșii nu au logică, ei au doar spaima de iad, spaima de dumnezeul lor într-o perfectă si traumatizantă relație Master/Slave.
Crezi? Atunci ia de suferă, că o meriți!
Un creștin homosexual este exact ca un vegetarian ce mănâncă miercurea carne… Dacă nu iți plac regulile atunci alege alt joc.
Gabriel_Gabi? u go boy! indiferent despre opiniile unora si altora – spor in chestiile pe care vrei sa le faci cu tine!
Peder Anger – scrii mai prost decat canta Peter Andre…tambalaul nu te-a ocolit nici pe tine amice!
mayman, multumesc ca ma citesti! 😛