Deci (modul meu preferat de a incepe o propozitie…) – si acum mi-aduc aminte de profesoara care imi spunea ca nici o idee pertinenta nu incepe cu “deci” – eu am inteles, dar ce sa te faci cu obiceiurile si ticurile si alte cele greu de abandonat?!
Am ezitat mult până să scriu acest articol; in parte pentru ca nu stiam ce sa scriu (aveam frânturi de subiecte in cap, dar nici unul nu ma satisfacea pe deplin), parte ca nu aveam inspiraţie sau vreo stare de spirit speciala care sa ma determine sa-mi transpun gandurile aici, parte ca ma simteam intimidata de voi toti ce scrieti si postati pe acest blog (nu mi-a placut niciodata sa ma simt mediocra in vreun domeniu, sau intr-un grup de oameni). Aa, si mai ales pentru ca se cerea sa scriem din experienţă. Am 22 de ani din care mare parte i-am petrecut cu nasul printre cărţi (caaare experienta?!). Intr-un final a venit. Inspiratia, starea de spirit, la ce v-ati gandit? 🙂
Aleg o tema intens dezbatuta, dar aleg sa o tratez dintr-un alt punct de vedere. Majoritatea ati ales sa scrieti despre un iubit/ fost iubit/ posibil iubit. Dar de ce sa scriem despre o iubire efemera? De ce sa scriem despre o iubire conditionata, atat de modulabila in timp si spatiu, atat de fragila si care la un moment dat se stinge incet ca flacara unei lumanari uitate in calea vantului? Aleg sa scriu despre o iubire neconditionata, trainica, pe care, chiar daca in anumite momente (mai mult sau mai putin intelepte) o renegi, tot la ea te intorci mereu si tot in ea iti pui baza. Aleg sa scriu despre iubirea pentru familie. Despre iubirea pentru mama, singura persoana care inainte sa te intrebe ce faci, te intreaba daca mai ai de mancare. Despre iubirea pentru tata, singurul de la care ai mancat o “bataie cu nuiaua” sora cu moartea, atunci cand ai plecat la joaca fara sa spui nimanui, la “venerabila” varsta de 10 ani, si ai pierdut notiunea timpului. Despre iubirea de sora/frate, persoane care indiferent cat de tare te-ar calca pe nervi, de fiecare data cand ii rogi ceva si primesti in schimb magnifica replica “mi-e lene!”, n-ai cum sa nu-i iubesti. Despre iubirea pentru bunicii de care iti sunt legate amintirile din copilarie, bunicii care te-au crescut pana la varsta de 7 ani, persoanele de la care ai auzit cel mai des replica “pe vremea mea…” 🙂
Despre mame, tati si surori s-au scris prea multe. O sa ma concentrez asupra bunicilor, persoane iubite dar neglijate de multe ori. O sa ma concentrez asupra lor pentru ca ii iubesc enorm, pentru ca pe cei din partea tatalui i-am considerat a doua pereche de parinti , drept pentru care, pentru mine nu au existat ” bunica si bunicul”, ci “mami si tati”.
Bunicul… cel care imi insufla spiritul intelectual, cel cu care matematica chiar parea frumoasa. Cel care-mi cumpara mereu cate-o bombonica, cate-un mentosan sau o tableta de glucoza (ce-mi mai rupeam dinţii in ea!); cel care s-a aratat chiar mandru cand i-am spus ca am jucat biliard cu baietii si i-am bătut :)) Si bunica, off bunica… ei ii datorez multe din trasaturile care ma definesc azi ca om. Stia sa fie buna, sa ma alinte, sa ma consoleze, sa ma bucure, stia sa fie si severa si sa ma ameninte ca “ma bate cu urzica” daca nu sunt cuminte (se intelege ca n-a facut-o niciodata).
Cât eram micuta, obisnuiam sa-mi petrec toate vacantele de vară la tara, alaturi de ei. Cand am mai crescut si adolescenţa începea sa-si faca simtita prezenta, nu ma mai aratam la fel de încantata sa petrec atat de mult timp la tara. Imi lipseau prietenii “de la oras”, legaturile pe care credeam ca o sa le pastrez toata viata… aiurea! Nu de putine ori ma razvrateam si ma certam cu bunicii si desi imi parea rau ulterior, mandria nu ma lasa sa le cer iertare.
Pe masura ce creşteam si începeam sa “mai dau in pârg” mental vorbind, incepeam sa cantaresc mai bine lucrurile, sa-i apreciez mai mult… dar, vezi ca timpul nu sta in loc; nu se opreste sa astepte sa devenim mai intelepti, este doar un tren intr-o gară; cum ai intors privirea de la peron, cum a si inceput sa se puna in miscare… Bunicii au îmbatranit si mai mult. Un gand ma tortura de fiecare data cand plecam de la tara : “Oare îi voi mai gasi aici si data viitoare?”… Si ma bucuram de fiecare data cand “data viitoare” ma intampinau zambitori, spunandu-mi ce dor le-a fost de mine si ca ar dori sa vin mai des pe acolo.
Si uite ca asa am ajuns in clasa a 12-a, cu putin inainte de bac cand “gândul” a inceput sa prinda forma. O forma hidoasa, nu finală (uneori ma gandesc ca mai bine era finală…) care mi-a transformat bunica intr-o straina. Un accident vascular cerebral, in urma caruia pe rand si-a pierdut abilitatea de a articula cuvintele, capacitatea intelectuala, posibilitatea de a merge. Nimic nu a mai fost la fel… a fost ca si cand toata copilaria mea incepea sa se zdruncine; toate senzatiile placute si senine pe care le resimteam de fiecare data cand mergeam la tara, au fost inlocuite de tristete, melancolie, mila pentru ce a fost si nu va mai fi niciodata…
Ţi-aş spune că te iubesc, dar… ma privesti cu ochi goi si tristi, incerci sa-ti dai seama cine sunt… si nu sunt sigura daca reusesti, pentru ca nu poţi sa-mi rostesti numele. Ti-as spune ca te iubesc dar… mai curand mi-as cere iertare pentru toate dăţile cand te-am facut sa suferi, poate chiar sa versi lacrimi la fel ca cele care-mi împânzesc mie ochii acum, numai din cauza faptului ca eram prea “cruda” sa-mi dau seama ca gresesc…
*Pentru concurs
Jos palaria pentru articol ! Absolut superb 🙂 !
Mersi 🙂
Imi pare rau ca n-am apucat sa atasez si o poza. I-am spus lui Robert ca o voi face pe 20, dar in fine, n-am mai apucat sa mai fac vreo poza (am avut ultimul examen vineri, si sa zicem ca m-am cam “destrabalat” cu colegii dupa :p) Poate urmatorul concurs n-o sa mai pice in sesiune :))