No menu items!

Pomul de Craciun si sms-ul nostru cel de toate contactele

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

E un obicei deja ca în preajma sărbătorilor, mai cu seamă a Crăciunului, să aruncăm privirile gândului şi în altă parte decât ni le aruncăm aproape în mod automat în restul anului. Este un obicei ca în seara de Crăciun să stai cu familia, să te simţi mai bun, să… aproape că eşti obligat “de împrejurări” să cauţi liniştea şi pacea …

Acea linişte şi pace sintetică, impusă prin peisajul alb ce se întrezăreşte pe ferăstruica din odaia mică, plină de dogoarea ce răzbeşte din soba bunicii, impusă de modul de viaţă şi moralitatea familiei adunate cu mic cu mare în Ajun în jurul mesei, impusă de filmele-utopii cu care ne-am obişnuit an de an în această perioadă, imported, a la New York.

Şi nu bag mâna în foc că nu e frumos. Este. Oamenii sunt mai zâmbitori acum, mai deschişi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei şi cu cei din jur. Dar efectul acesta frumos dispare la fel de repede precum apare, odată cu terminarea sărbătorilor de iarnă. Fiecare îşi reia apoi firul robotizat al vieţii. Îşi aduce aminte de datorii, de necesitatea muncii, de copilul din pătuţ care va plânge dacă nu va avea Pampers curat, de prietenul care l-a înşelat şi minţit acum un an, de şeful cretin care, deşi e mai slab pregătit decât angajaţii săi, este dictator, nerespectuos, îşi aduce aminte de subalternii pe care i-a ocrotit în faţa şefilor, dar care mai apoi l-au înjunghiat din sete de afirmare. Feeria aceea frenetica, zumzetul acela scăldat în clinchete de clopoţei amuţeşte iar în faţa banalului cotidian, în faţa grijillor şi nevoilor. Şi-atunci mă-ntreb: ne-am prefăcut că e sărbătoare? ne-am prefăcut că suntem mai buni? ne-am prefăcut că lumea  e fericită şi inimile albe?

Am ieşit azi prin oraş. Alb. Frumos. Linişte. Puţini oameni pe stradă. Miros curat de zăpadă. Frig. Era exact ce îmi lipsea ca să mă liniştesc. Pentru că celelalte lucruri le poţi face şi în tot restul anului. Te poţi întâlni cu familia, te poţi împăca cu prietenii, cu iubita/iubitul, cu … tine… mereu. Dar nu poţi mirosi albul ăsta curat.

Haideţi să nu ne mai prefacem că suntem calzi. Haideţi doar să ieşim din casă, din griji, din nevoi… şi să mirosim frigul şi albul de afară. Asta e adevărata linişte. Asta e adevărata căldură a sărbătorilor. De aici derivă toate. Fără exagerări şi fără sentimentalisme mincinoase.

Mă uit în telefon în noaptea de Anul Nou şi văd 32 de mesaje noi. Prieteni, familie, colegi, şefi, cunoştinţe, foşti iubiţi, etc… Aproape toate sunt adresate la persoana a doua plural, sau poate expeditorul este exagerat de politicos: “Să aveţi….”, “Să vă fie viaţa….” , “noul an ce vă aşteaptă…” , etc. Damn ! Nu sunt eu mai multe persoane, nu sunt în vârstă şi nici nu am pretenţii de a mi se vorbi exagerat de politicos… Până şi mama mea dragă, care acu ceva timp ştia doar că pe butonul verde se răspunde la telefon,  a învăţat că un mesaj se poate trimite mai multor persoane odată şi astfel poţi face economie de timp. Nu am răspuns decât la unul. Un mesaj scurt, simplu, care spunea un sincer “La mulţi ani, micule!”. Era de la un om plecat departe, un om care de obicei nu se sinchiseşte nici măcar să se gândească la altcineva decât la el, cu atât mai puţin să adreseze cuvinte de alint. Am ştiut că dacă acel om a putut pune mâna pe telefon să-mi scrie un mesaj, înseamnă că omul respectiv îmi simte lipsa. Şi nu pentru că sunt sărbătorile. Asta e doar o scuză ca să îmi scrie.

Mă întreb ce poate gândi un om când scrie un mesaj de “La mulţi ani!” adresat tuturor contactelor din agenda telefonului. Oare se gândeşte că e o datorie morală să scrii un mesaj “de gloată” cu ocazia sărbătorilor? Oare se gândeşte că mesajul pe care tocmai l-a primit e “mai original” decât cel pe care l-ar fi putut scrie el cu sinceritate? Oare e prea costisitor un apel de un minut în care să spui celor dragi că îi iubeşti şi le doreşti numai bine? Oare dacă nu dăm un mesaj sau apel de sărbători, înseamnă sau se poate crede că nu ne pasă de ceilalţi?

Când a ajuns lumea atât de automatizată în sentimente? Când s-a pierdut valoarea gândului şi telepatia? Când am început să ne batem stând la coadă în piaţă ca să cumpărăm un brad la un preț exorbitant pentru a avea o atmosferă frumoasă în casă de sărbători? Când s-a inventat sms-ul „template” de sărbători? De când dracului e mai important să suni părinţii de sărbători să le spui că îi iubeşti decât să îi întrebi de viaţă o dată la o lună în tot  restul anului?

În aceeşi ordine de idei putem vorbi despre extraordinarele automatizări din industria “uşoară” de “interrelaţionări” amoroase, sau despre cele din fabrica de bani a vieţii fiecăruia… Dar acum chiar nu am chef să vorbesc despre astea.  Mi-ajunge “atmosfera de sărbători”.

Merg afară să mai trag în piept un aer rece. Aşa mă mai liniştesc.

Aşa. Gata, mi-a amorţit neuronul… de frig… Frateee! sunt drogat!!!… trag pe nas aerul rece până devin aproape inconştient de atmosfera de sărbători. Şi nici pom nu mi-am luat. Promit să merg la dezintoxicare… imediat după…

Previous article
Next article

3 COMMENTS

  1. SA VA TAI PULA SI SA VO INDES IN GURA DUPA CARE SA VA DAU FOC NENOROCITILOR ORDINARI CE SANTETI INPOTRIVA BISERICII SI A LUCRURILOR NORMALE FIRESTI.

  2. Sabia:
    ba, nici macar eu nu am asa fantezii cum ai tu. Sa inteleg ca tu esti pro-biserica??? Apoi cu aparatori ca tine, sigur o sa iasa basma curata din multe rahaturi… Ca papi tu tot :))
    E foarte normal cum gandesti tu. Daaaa , e absolut normal sa urasti oameni pe care nu-i cunosti.
    Dear, esti mai aproape de schizofrenie decat gayul ce te-a violat cand erai mic.

Comments are closed.

Vezi si...

Cum e sa fii medic specialist in Romania

E 6 si ceva dimineata si mi-am verificat mail-urile, nimic interesant, am facut o kestiune pentru link-uri spre un alt site de-al meu. Mi-a sarit dinou privirea pe un mail ce il primisem ieri. Este vorba de un cuplu lesbi. Citez: "Salutari Robert Am ajuns acasa... in sfarsit! Uf! Ce bine!...

Articole din aceeasi categorie