Mă preumblu prin lume cu multe slăbiciuni… Mari, mici, ele trebuiesc dominate, chiar strivite sub talpa unui pantof purtat de un picior hotărât. Ale mele sunt mute, strigătele lor săgeți înmuiate în venin îndulcit. Împung inima toate de-odată și-n loc s-o oprească, o incită la tahicardie.
Străzile se dezbracă-naintea mea, invitația lor mă provoacă. Sprâncenele perfect arcuite de deasupra ochilor triști îmi sunt prietene, celelalte, descendentele, care protejează priviri jucăușe, vii și puțin adânci, mă seduc și mă ucid puțin mai mult.
24 de ore mai târziu par să fi împiedicat puțin melancolia aceea atât de încăpățânată. Alte străzi m-au îndepărtat de străduțele înguste cu priviri ludice. Acum văd fețe cenușii, mâzgălite parcă de un Leonardo, care nu mai iubește viața.
Sub talpa Maiestății urlă de moarte ochii jucăuși de sub sprâncenele descendente. Mă doare crima lor, iar hermina devine roșie stergând dârele de dulceață letală. Nu rămân urme. Numai străduțele înguste mai știu că aveau odată priviri zâmbărețe pe ele.
Ochii triști au făcut dragoste cu ochii jucăuși. Ochii jucăuși au clipit nonșalanți, ceilalți au privit apoi în zare… Spre bulevarde cu fântâni arteziene și cafenele cochete.
Pasul mă doare și urechile-mi țiuie când calc pe străduțele înguste. Sfâșiați de amintirea lui “ce frumos ar fi fost”, ochii triști merg veșnic înainte, cu pași de speranță pe pietre din trecut.
🙂 slabiciunile sunt cele ce ne definesc, fainule. Dacă sunt puține, iubește-le.
daca nu sunt….inseamna ca ceva nu este in regula cu tn :))…..asadar invatand sa ne acceptam slabiciunile invatam sa ne iubim pe noi insine….think at this 😉