Oraș nou, prieteni noi, aer proaspăt. Iată condimentele necesare pentru uitare. Așa credeam eu. Până la urmă, cei 3 ani de pe urmă s-au sedimentat frumos, rămânând doar amintiri frumoase. Am trecut peste „înfrângerea” suferită în jocul cu Adi, ingredientul catalizator fiind un puști care mi-a distras atenția în noul oraș. A fost prima „relație” propriu-zisă, în care am hotărât încă de la început că „asta nu e de joacă”.
Relație luuuungă, așa cum ar zice ironic mai mulți scriitori hazlii de pe aici, vreo 7-8 luni parcă, presărată cu de toate din partea partenerului, căci eu devenisem un pic mai … potolit: dramă, bocete, minciuni, „sinucideri”, etc… chiar TOT tacâmul. Cert e că am iubit copilul, însă totul a sfârșit tragic… pe ușă, la 5 dimineața. Devenise prea nesimțit.
Au urmat apoi excursii la Budapesta. În prima, m-am îndrăgostit, bineînțeles. Era stilist într-o saună de gay și mi-au plăcut enorm ochii lui și expresivitatea feței. Ne-am înțeles din priviri și în 10 minute, el se scuza la șef și am mers să ne futem. Super futaiul! Și dacă vi se pare ciudat, ăsta sunt eu. Și asta nu-i nimic. Am avut cu respectivul (Zsolt) o relație la distanță, că de, trebuia să o încerc și pe-asta.
Ne vizitam o dată la 2 săptămâni, am făcut un concediu împreună, ne făceam planuri de viitor, din păcate irealizabile din pricina faptului că nici unul din noi nu ar fi putut să se adapteze vreuneia din țări. Aaa da. Am uitat să zic: eu nu vorbeam ungurește, el nu vorbea nici o altă limbă în afară de maghiară. Ne înțelegeam la început prin semne, apoi am început să mai rup câteva vorbe în maghiară cât să priceapă să nu îmi aducă detergentul în loc de sare la masă. Și acum îmi aduc aminte cât de comic era atunci când stăteam la discuții „filozofice” și nu aveam un computer lângă noi ca să ne servească drept translator. Fiecare din noi înțelegea ce vroia și apoi ne certam, convinși de faptul că avem dreptate. Cel mai repede am învățat să înjur în ungurește (după cum se pronunță: keociog, fos, tied oniad van kurva, bozdmeg, etc).
Era un spectacol dacă ar fi asistat cineva care ar fi știut ambele limbi la discuțiile și certurile noastre, căci până la urmă ne bușea râsul și pe noi și ne coțăiam „nervoși” ca să ne treacă supărarea. Ba chiar țin minte că la un moment dat, după o „ceartă” de-asta … fiecare în legea lui, am rugat un prieten să ne traducă ce vrem să spunem fiecare și ne-am pus apoi mâinile în cap de uimire. Bineînțeles că toată lumea ne credea nebuni… Dar nu ne păsa, căci ne distram copios pe unde mergeam. Și mergeam, nene. Am bătut și Ungaria și România în lung și-n lat. Până la urmă m-am cam răcit din cauză că era destul de costisitor să ne vizităm reciproc, să ne mutăm împreună ar fi fost imposibil, pentru că nu am fi putut munci (cel care ar fi schimbat domiciliul nu știa limba, ca să se poată adapta), eram cam nesinceri unul cu celălalt, deveniserăm cam curve amândoi (eu barem recunoșteam, el nu) și devenise cam șantajist la un moment dat. Mi-a zis că îl doare, că a plâns, că bla bla, mie în schimb nu mi-a fost greu. Pentru că…
În curând aveam să îl cunosc pe Dracul în persoană. Dacă mi-ar fi spus cineva înainte de a-l întâlni, că va fi persoana care îmi va pune capac, după experiența avută cu nebunul, aș fi râs cu gura până la urechi și i-aș fi spus să se trezească. Dracul era tot un copil, cu 7 ani mai mic decât mine. M-a amuzat una din pozele lui de pe Romeo, în care se încorda și se încrunta, ca să pară rău.
Aveam mai târziu să aflu că asta făcea mai mereu. I-am spus că poza lui este bună de pus în ziar, la rubrica „Animăluțe pierdute”. Mi-a replicat glumeț și inteligent la mesajele care au urmat, fapt care m-a binedispus teribil și m-a făcut să îl invit la o plimbare prin oraș. Când l-am văzut, așteptându-mă într-un frig teribil, îmbrăcat subțire, mi s-a făcut pielea de găină. Era slăbuț, deși vânos, creț, brunet, cu ochii verzi și o privire dârză, însă șmecherească. Ne-am plimbat cu mașina timp de vreo oră, timp în care am râs amândoi cu gura până la urechi. Nu am vorbit chestii importante, numai tâmpenii. Când l-am întrebat dacă vrea să ne mai vedem, m-a pălit: „ca să fiu sincer, sunt escort”, mi-a spus. Eram total dezamăgit. I-am spus că putea să îmi spună de când am vorbit pe net, ca să nu mă mai obosesc și să ne pierdem timpul.
Mi-a răspuns cum că nu a avut intenția să ne vedem, însă i-a plăcut că sunt nebun și oricum nu avea ce face. Până în acel moment, când auzeam de escort, fugeam ca dracul de tămâie. Mi se părea înjositor să poți face așa ceva. Însă tipul ăsta nu era deloc precum îmi închipuisem că ar fi un escort. Avea un extraordinar bun simț, nu a bătut nici un apropos, nu m-a întrebat nimic personal, nu s-a plâns de nimic.
Se vedea însă în ochii lui că ceva nu era în regulă, deși zâmbea tot timpul, glumea ca un apucat și vorbeam numai prostii. I-am spus că îmi pare rău, însă eu nu am nevoie de escort și că, dacă vrea, îl duc spre casă. Mi-a spus că, dacă sunt amabil, îl pot duce la sala de internet, unde se afla inițial, și apoi la căminul de copii din centru. La coborâre, mi-a zâmbit mândru și mi-a spus că i-a făcut plăcere să ne cunoaștem. L-am salutat cumva mecanic, cu gândul să îl urmăresc unde merge. Se îndrepta către intrarea căminului și … mi s-a făcut din nou pielea de găină. L-am clanxonat, s-a întors, și am vrut să îi dau niște bani de buzunar. M-a refuzat categoric, după care i-am spus că putem să ne mai plimbăm, dacă are chef. A fost de acord.
Ne-am povestit viețile și am fost rușinat pentru faptul că am avut parte de așa multe avantaje în copilăria mea. Avusese o copilărie odioasă. Și acum mi-e greu să îmi imginez cum pot copiii ăștia să se dezvolte în așa condiții strigătoare la cer. Mi s-a făcut milă de el, enorm de mare milă, însă am căutat să nu îi arăt, pentru că mi-a cerut asta înainte de a mi se destăinui.
Am mers să mâncăm. Când nu era atent, i-am strecurat niște bani în geaca pe care o lăsase pe banchetă și ne-am despărțit aproape de răsărit. A doua zi mi-a mulțumit și mi-a spus că vrea să se recompenseze. I-am spus că nu e nevoie, însă putem rămâne amici. A doua zi m-a invitat să ne mai plimbăm. Ne-am plimbat, am râs din nou în continuu. Au urmat și alte plimbări până am ajuns să ne vedem zi de zi. Eram amândoi gura de aer, pauza de râs, a celuilalt. Eu veneam obosit și stresat de la muncă, el avea griji mult mai mari (de care însă nu mi-a pomenit decât foarte târziu) și ne întâlneam pentru a ne descreți frunțile. Uneori venea să mă ajute la muncă, uneori îl convingeam să mergem la părinții săi, de care nu vroia să audă, din cauza abandonului. I-am cunoscut prietena, prietenii, frații, un anturaj care pe mine mă speria, dat fiind faptul că mai toți erau certați cu sistemul și cu filozofia pulii, cu care suntem noi, ăștia fără probleme, obișnuiți. În același timp, mă simțeam protejat de o lume „interlopă” în mijlocul căreia eu eram ca un iepuraș. M-au îndrăgit toți apropiații lui și se obișnuiseră, la prima vedere, să ne vadă împreună.
Dracul meu era de un optimism molipsitor însă, îmi spunea cu sinceritate ce prostii și ilegalități face, de voie de nevoie, și că ar fi dorit să se cumințească. Pe parcursul relației noastre viitoare avea să se schimbe în bine și, spre bucuria mea, s-a lăsat de toate prostiile care îi puneau libertatea și sănătatea în pericol, cu excepția școlii, pe care nu vroia în ruptul capului să o continuie.
Devenisem indispensabili unul pentru celălalt la un moment dat și… într-o seară, având puțin vin la bord, i-am spus că mă simt atras foarte tare de el. Mi-a spus că el este bisexual, însă nu știe nimeni lucrul ăsta și că nu va fi de acord cu o relație, tocmai din teama de a nu se afla. Mi-a spus că cea mai mare rușine pentru un golan (cunoscut, ca el) ar fi fost să se afle în cercul lor că îi plac vreunuia băieții.
I-am spus că nici eu nu cred în relații între băieți pe modelul celor heterosexuale, ci mai degrabă mi-aș dori cu el o prietenie strânsă, așa cum aveam deja, și o relație sexuală discretă, fără gelozii, fără bătăi de cap. Am bătut palma. Aveam să ne dăm seama la scurt timp că ne mințeam singuri. El avea să îmi arate că s-ar simți bine înconjurat de iubirea și protecția pe care i le ofeream, dăruind la rândul lui o „iubire finuță”, după cum o descria, și care mi se pare acum de o corectitudine și puritate sporite, față de iubirea-obsesie care avea să mă cuprindă pentru el.
Ne-am mutat împreună și au urmat câteva luni deosebit de fericite pentru amândoi. Eram fericiți, împliniți, era toată lumea a noastră. Ne iubeam ca doi porumbei și nu ne păsa de nimic altceva. El ignora telefoanele de la (fosta lui) prietenă, de la prieteni, de la familie și stătea aproape în permanență cu mine. Am început să fiu îngrijorat de faptul că se va certa cu cei apropiați, așa că am început să ieșim cu prietenii lui, cu frații lui, să mergem mai des pe la părinții lui. Totul era frumos, până la un moment dat, când l-am simțit mai distant.
Mândru fiind, nu spunea niciodată ce are pe suflet, atunci când era supărat. Am ajuns chiar să ne certăm urât pentru că am insistat să aflu pricina răcelii lui. Mi-a destăinuit faptul că prietenii și frații lui au început să intre la bănuieli în privința noastră… Am încercat să îl asigur că nu se va întâmpla nimic grav și că în cel mai rău caz, oamenii care nu înțeleg ceea ce e între noi, nu merită să-i fie prieteni. Din acel moment au început problemele noastre.
A început să îmi reproșeze că nu respect înțelegerea noastră de la început, eu îi reproșam că ceea ce simt eu simte și el, dovadă faptul că până în acel moment ne-am simțit pe deplin fericiți unul cu celălalt. M-a acuzat că îl încurajez să se rupă de oamenii care i-au fost alături din copilărie, că îl vreau lipit de mine, că am început să pun monopol pe el. Mă duereau enorm reproșurile lui, însă, cum și eu sunt nebun, i le întorceam.
Ne certam urât după care nu vorbeam câteva zile. Ne-am despărțit. La câteva luni, a vrut să ne împăcăm. Ne-am mutat din nou împreună. Am făcut un compromis: să îl las singur cu prietena lui o zi sau două pe săptămână. Am fost de acord. Când am venit acasă însă și i-am găsit fetei bichineii roz în dulap, m-au apucat crizele. Mi-am luat bagajele și m-am mutat. Văzând că nu mă bagă în seamă după aceea, îl sunam în continuu, vrând să vorbim.
Într-un final, a fost de acord să merg să vorbim, cu condiția să nu îl dau de gol. Ca să mă răzbun pe faptul că îmi ignorase apelurile, i-am făcut un circ monstruos, astfel că prietena lui a aflat faptul că nu eram doar buni prieteni. A aburit-o și pe ea și pe prietenii lui, spunându-le că nu știa că sunt gay și că m-am îndrăgostit de el, dar el nu are nici un amestec în asta. Nu am mai vorbit vreo 2 luni. Mă simțeam vinovat. La un moment dat s-a certat cu prietenii lui și am avut ocazia să îi reproșez că a ales între mine și prietenii lui. A recunoscut că este mai fericit când sunt cu el.
Ne-am mutat din nou. La câteva luni, a venit cu frate-său, pe care nu îl suportam pentru că era cam hoț, că are nevoie să stea la noi câteva zile. Nu am fost de acord. Ne-am certat monstruos, el argumentând că nu poate să îl lase pe stradă. I-am spus că dacă nu îi convine, poate să plece cu el. L-am dat afară. După ce n-am vorbit iar câteva săptămâni, ne-am împăcat iar și ne-am mutat iar împreună. Și-a făcut altă prietenă, care îmi plăcea și mie, fiind foarte deschisă la minte. Pentru că oricum relația noastră se cam răcise, am făcut un compromis și i-am propus să rămână singur cu prietena lui, dar în weekend să stăm amândoi, urmând să plătesc eu chiria. Nu a mers, pentru că oricum era penibil, eu nu rezistam să îl știu fericit cu aia, el nu putea să se vândă mie. Ne-am certat din nou. L-am amenințat că nu mă mai interesează soarta lui.
A cunoscut un boșorog care s-a oferit să îi plătească cheltuielile în schimbul sexului. Pe moment, ne-am împăcat, cu condiția să nu îl dau de gol ăluia. La primul detaliu care nu mi-a convenit, am făcut o criză de gelozie de față cu tataie. M-a dat afară. Nu am vorbit vreo lună. După care i-am spus că mi-e dor să dorm cu el. A acceptat greu. Ne-am făcut curaj cu mult alcool și ne-am pus să dormim. Ne-am futut ca dracii în timp ce tataie bătea furios la ușa închisă pe dinăuntru. Într-un final i-a deschis și a trebuit să îi spună că e ultima oară când ne vedem, că eu plec din țară. Văzând că nu mă mai sună după asta, l-am „înșelat” cu fratele lui. Mi-am savurat răzbunarea dublă admirându-i strigătele și înjurăturile.
Vorbim din când în când și-acum, după un an, însă nici unul din noi nu a mai avut curaj să propună o împăcare. Probabil că data viitoare ar fi ieșit cu sânge.
Trebuie să precizez faptul că port și voi purta mereu o vină teribilă pentru nedreptățile pe care ni le-am provocat reciproc. L-am șantajat pentru a rămâne cu mine, conștient fiind de faptul că devenise, odată cu începutul relației , dependent de mine. Am insistat să fac dragoste cu de-a sila, atunci când aveam amândoi nevoie de aer, de gândire, de singurătate. L-am provocat să mă urască, făcând exact ceea ce știam că îl va scoate din sărite, am încălcat orice normă a bunului simț și m-am înjosit în cel mai mare stil în fața lui, numai din dorința de a-l schimba, de a-l face să „mă iubească” așa cum „îl iubeam” eu. Tot ce a fost frumos s-a transformat într-un joc periculos, din care fiecare dintre noi dorea să domine pe celălalt în toate felurile posibile. Toată iubirea mea s-a transformat într-o obsesie josnică. Toată noblețea noastră s-a transformat într-un orgoliu disgrațios, prin care ne loveam reciproc.
Este omul care a reușit să scoată tot ce e mai frumos, dar și tot ce este mai hidos din mine însumi. Am ajuns de la agonie la extaz, de la respect la înjosire, de la un calm dominant la nebunie, de la fericire aproape la bătaie. Și toate cuvintele astea nu pot exprima nici măcar pe departe realitatea. Am crezut că voi avea nevoie de un psihiatru, am plâns luni în șir la sfârșit, după ce mi-am dat seama că niciodată, nimic nu va mai fi așa cum a fost. M-am resemnat abia când mi-am dat seama cât de mult îi greșisem.
Acest drac a știut să mă bată cu armele mele. Acest drac a știut întotdeauna să se răzbune înzecit pentru măgăriile pe care i le făceam. Acest drac mi-a scos toate figurile din cap și mi-a arătat cât de bolnav devenisem. Acest drac mi-a demonstrat că „iubirea lui finuță” face mai mult decât toate telenovelele și basmele legate de iubire la un loc. Acest om mi-a resetat toate concepțiile și regulile despre oameni și viață. Acest om mi-a descoperit tot ceea ce nu vroiam să știu despre mine însumi. Acest om mi-a arătat cruda realitate în care trăiesc oameni ca noi, mi-a arătat frumusețea urâtului, demnitatea celor condamnați la o viață mizeră, fericirea momentului, nulitatea filozofiilor despre viață și… m-a făcut să mă împac cu toate acestea și cu mine însumi.
Acest drac mi-a arătat că iubirea poate deveni un joc periculos.
@Ezioauditore: mi-ar face placere sa te cunosc si sa ajung si eu unul din subiectele romanului tau de pe blog 🙂
Îngrozitor de frumos.
Am citit si recitit cu reala placere.
Foarte interesant articolul.
Îmi place foarte mult modul tău de a povesti!
Wow…cata drama, actiune, comedie si horror intr-un text narativ! Super continuarea povestii tale! Toate cele bune si fii tare in continuare!
He he, Michel-Angelo! Din păcate, nu am avut niciodată idee despre cum va continua „romanul”, însă pot să spun că m-a atras mai mereu imposibilul, și nu previzibilul. Dar sunt convins că vei fi subiectul romanului cuiva, dacă nu cumva ai fost deja.
Mulțumesc, Maribad și Beast!
Ichigo, mersi pentru aprecieri. Venind din partea ta (pentru că ți-am urmărit articolele deosebite), complimentul mă face să mă simt flatat. Tare, moale, nu contează, contează să fiu eu. Însă mă tem că sunt cam sătul de peripeții de genul celor pe care le-am împărtășit, pentru că sunt și eu un cotoi bătrân-curvit de pe-acum și am alte pretenții 🙂
Contează să te ţii tare…în faţa vieţii, căci astfel nu mai poţi să faci faţă la un moment dat. Îmi dau seama că priorităţile tale s-au schimbat in viaţă, dar nu trebuie să te schimbi odată cu trecerea timpului…fi cum ai fost şi schimbă doar ce este rău din punctul tău de vedere! Be happy…there*s no sugar!!! :))
Chiar s-ar putea face un film dupa relatarile tale :)) Bietu plod :)) l-ai dus de pe culmile extazului in tenebrele disperarii trecandu-l prin foc si para indulcite alocuri cu mierea unor iluzii desarte 😀
Seamana mult cu povestea mea… a scos tot ce e mai bun si mai rau din mine… in final realizezi ca nu poti schimba oamenii… si mergi mai departe. Raman amintirile frumoase si lectia de viata… show must go on!