Salut!
Pentru inceput vreau sa ma prezint: ma numesc Alex si am 18 ani. Mi-am dat seama ca sunt gay pe la 12 ani. Tot timpul stateam pe afara doar cu prietenele mele. Nu-mi place fotbalul, niciodata nu mi-a placut. Am avut 3 iubite, mai degraba “obligat” de fratele meu, ca sa nu fiu luat drept “fraierul grupului”. Oricum, fiecare relatie nu dura mai mult de 2 luni (una chiar a durat o saptamana). Cand ma desparteam de ele, ma duceam acasa sa fac un dus cu apa rece si incepeam sa plang si sa regret ca fata aia a fost cu mine, cu un mincinos care nu a avut curajul sa le spuna adevarul.
Nu puteam sa-i spun adevarul pentru ca… suntem in Romania. Era altceva daca eram in alta tara precum Spania, mai exact Barcelona, unde acolo daca te saruti sau te plimbi pe strada de mana cu partenerul de acelasi sex, pentru ei nu este ceva “scarbos”, cum ar fi zis cineva din Romania, (imi pare rau 😐 ). De aceea nu am puterea sa-i spun nimanui ca sunt gay, nici macar prietenului meu cel mai bun, dapai familiei mele. Mereu m-am intrebat ce mi-ar zice si ce ar face mama daca i-as spune ca sunt gay. Din cauza religiei ei, imi este foarte frica sa fac acest lucru. Nu pot sa o fac si eu sa sufere, caci deja a suferit foarte mult la viata ei. Am vazut atatea cazuri in care mama isi reneaga fiul gay, si eu nu vreau sa o pierd pe persoana pe care o iubesc cel mai mult si pentru care mi-as da viata.
Stau treaz noaptea, uitandu-ma la cer si imaginandu-mi cum ar fi viata mea cu iubitul pe care inca nu il am, cum am calatori si ne-am distra iar dupa aceea ne-am duce pe malul marii sa vedem apusul, cum am veni obositi de la munca si ne-am arunca pe canapea sa ne uitam la un film politist sau de dragoste si am adormi acolo, iar dimineata m-as trezi si mi-as da seama cat de perfecta este viata mea, ca pana la urma mi-am indeplinit visurile.
Am avut o viata foarte grea, pentru ca parintii mei s-au despartit cand aveam 8 ani, din cauza violentei domestice si a consumului excesiv de alcool din partea tatalui meu. Certuri, scandaluri, batai… erau la ordinea zilei, pana cand mama a decis sa-l infrunte pe tata in fata instantei. Cu toate ca eu nu-l suportam pe tata, instanta nu i-a acordat mamei mele custodia exclusiva. Am inceput sa ma mut de la unul la altul, dintr-o casa in alta, de doua ori pe saptamana, 52 de saptamani pe an, timp de 10 ani… era un chin. Pe la 13 ani, mi-am dat seama ca viata mea nu a fost, nu este si nu va fi usoara. De multe ori, chiar am vrut sa-mi iau viata dar, multumesc lui D-zeu, asa ceva nu s-a intamplat. Daca asa ceva s-ar fi intamplat, dupa aceea nu mai puteam sa-mi indeplinesc visurile, nu mai puteam sa-mi mai vad nepotii, nu mai puteam sa ma duc cu ei in weekend in parc cu elicopterele (sunt un pasionat al aeromodelismului), nu mai puteam sa-mi mai vad familia… Am trecut prin foarte multe probleme familiare si de aceea am invatat sa fiu tare (chiar daca uneori simt ca nu mai pot), sa-mi repet mie insumi ca viata este foarte frumoasa si merita traita, cu toate ca mai mereu se iveste vreo problema si trebuie sa-i faci fata orice ar fi. Asa este viata, cu bune sau cu rele, mereu te ia prin surprindere.
O sa incerc sa scriu alt articol cand o sa-mi vina acea inspiratie de moment. Numai bine. Fiti tari si sa nu va dati batuti niciodata.
Bun venit 🙂
Cred că toți am trecut, cel puțin o dată, prin vremuri grele, întunecoase, și am crezut că nu o să treacă vreodată.
Te minți spunându-ți că viața e frumoasă, că e plină de lucruri bune, dar tot ce ți se întâmplă parcă se întoarce să te rănească. Pe cât încerci să strălucești, pe atât totul pare să se închidă în jurul tău. E epuizant, și când ajungi la capătul răbdărilor, și al puterilor, îți spui că nu mai merită. Și te gândești, întâi timid, apoi din ce în ce mai lipsit de rețineri, la sinucidere. Te gândești cum să o faci, să nu te doară. Nu vrei nici să faci mizerie, fiindcă totuși, nu urăști pe nimeni atât de mult încât să îl nevoiești să curețe după tine. Și cu cât te gândești mai mult, cu atât pare singura soluție optimă.
Dar la momentul oportun, îți vin în minte prietenii, familia. Cei care îți sunt dragi. Cu adevărat dragi. Sunt puțini, ce-i drept, i-ai putea număra pe degete, dar pentru ei, ai alerga până la capătul lumii și înapoi de zeci de ori, dacă ar fi nevoie. Și atunci renunți, fiindcă îți vin în minte întrebările: Și ce o să facă dacă nu mai sunt? sau Cum o să se simtă?
Și atunci renunți. Ceea ce e bine.
Sinuciderea, mi s-a spus, nu e o opțiune. Am considerat-o și eu, o vreme, când totul părea să se dărâme în jurul meu, și mă simțeam expus. Și așa, am rămas agățat de prieteni, și am renunțat, încet, la ideea de sinucidere. Sigur, aș vrea să sar de la o mie de metri, dar să am parașută, și să fie dintr-un avion.
O prietenă mi-a spus că viața e ca un arc, iar noi suntem săgețile: cu cât ne trage mai în jos, cu atât vom zbura mai sus. Chiar dacă nu cred 100% în asta, cel puțin îmi servește ca ghid.
Vei vedea, că pe măsură ce trece timpul, lucrurile se vor îmbunătăți, dacă nu au început deja. Mai încet, mai repede, pe nesimțite sau evident, se vor îmbunătăți.
Sper că nu am înrăutățit nimic din ce simți cu ceea ce am spus, și sper ca totul să devină mai bine pentru tine.
Te-ai maturizat devreme și frumos, ai învățat pe piele ta una dintre cele mai grele lecții de viață.
Iar la anii tăi spune multe. Așteptăm să-ți vină inspirația ca sa scri și cine știe poate intre timp apare și iubitul visat.
Salut @C.Paradox
Da, ma mint ca viata e frumoasa, visez cu ochii deschisi, de ce? Ca sa nu mai sufar atat de mult. In viata asta, trebuie sa fii optimist. Multumesc si numai bine si tie.
Salut @cristymaykei
Ai foarte mare dreptate, sper ca si tu sa gasesti cat de curand persoana mult dorita. Numai bine.
Salut Alex !
Viata ta va deveni frumoasa si vei realiza tot ce iti doresti, alaturi de persoana dorita. Insa pentru asta nu renunta sa lupti, niciodata, si nu lasa pe nimeni sa-ti fure zambetul, speranta, dorinta …
Nimsoc29, este deja călit Alexander95, însa e adevărat ce spui, în doi viața e categoric mult mai frumoasă.
Ce drăguț…Eu, de exemplu sunt din Republica Moldova, am 17 ani. Din totdeauna am știut că am atracții homosexuale, de aceea am suferit foarte mult și sufăr în continuare. Nu accept felul meu de a fi și mi0aș dori foarte mult să nu-mi mai placă băieții, să fiu și eu normal, dar, din păcate am aflat că nu se poate…Sunt foarte credincios, de aceea sunt împotriva homosexualității. Mă îndrăgostesc foarte repede și anume de băieți. Nu știu ce să mai fac, mi-e rușine de ceea ce sunt, mi-aș dori să plec undeva și să nu mai știe nimeni nimic de mine…Mă înnec zi de zi în amarul meu din interior, un amar tăcut, într-o eternă taină. Nu aș dezvălui niciodată nimănui că sunt așa. Mi-e rușine pentru mine și urăsc momentul în care m-am născut.
@ anonim
Citește în continuare aici și sigur îți vei răspunde la multe întrebări. Iar după ce citești, spune-ne ce părere ai, ca să stim și noi că a fost sau nu de folos.
Mi-ar placea sa te cunosc.