Până acum două săptămâni eram într-o rutină. Mă trezeam dimineața la 5:50, făceam cafea (cât mai tare), o beam până la 6:30. Mă spălam pe dinți, mă îmbrăcam și plecam la serviciu. Așteptam metroul în poziția de rutină: căștile adânc în urechi și gulerul tras cât mai sus de frig, mâinile în buzunar, privirea în lungul șinelor, strict sub 45 grade. Mă așezam la birou, citeam mailul, oftam adânc și încercam să îmi aduc aminte unde am rămas cu o zi înainte. În zilele rele, la 23:00 plecam de la birou. În zilele bune, la 20:00 plecam la sală. Fie vorba între noi, nici zilele alea bune nu erau prea bune. Fie.
Aveam în suflet o tăcere peste care apăsau sufocant deadline-urile și o frică paralizantă de eșec. Nu se putea să clachez tocmai înainte de a îmi termina lucrarea, pur și simplu nu era o opțiune. Am tremurat când am prezentat-o. Vorbesc serios, mi-au tremurat genunchii și mă sprijineam cu cotul de pupitru ca să nu se vadă așa de tare. Apoi am mulțumit pentru atenție, am dat mâna cu câțiva oameni și am plecat. Abia când am ajuns acasă mi-am dat seama că nu dormisem de câteva zile, că îmi era frig și că mă simțeam singur. Trebuia să aștept până la ora 4:00pm un verdict.
A fost OK. A fost chiar foarte bine, dar nu mai aveam putere să înțeleg ce ar însemna asta, nu mai vroiam nici măcar să îmi aduc aminte de ceea ce a fost. Mă simțeam deja prea bătrân pentru rahaturile din jurul meu. Mi-am făcut bagajul, i-am dat unui prieten cheile de la cameră și am plecat la aeroport. Pentru cinci luni urma să mă întorc în București.
În absența stresului și a rutinei, a început încet-încet să iasă la suprafață un alt Martin. Unul care își ține barba la sub un milimetru și nu are cearcăni mereu. În camera mea care încă miroase a rece și nelocuit am început să îmi redescopăr simțirea. Partea bună este că mi-am dat seama că mai am un suflet undeva, partea proastă e că am aflat asta prin mult prea multe sticle de vin care au început să se conglomereze urâcios în jurul coșului de gunoi, printre cutiile goale de pizza care nici ele nu încap în coș – tot gunoiul meu nu încape în coș. Bună treabă! N-aveam motivația să mă ridic din pat pentru nimic.
Acum câteva zile ajunsesem să mă simt în moarte clinică. Vorbisem cu prietenii să mergem la munte. “Sigur”, le-am zis… mergem… unde vreți voi. Mi-am luat bocancii impermeabili, rucsacul mamut în spate (plin cu băutură, logic) și m-am afișat în Gara de Nord la ora menționată în email. Am ajuns la cabană cu un sentiment amestecat de plictiseală, tristețe difuză și amețeală de la whisky-ul pe care îl băusem în tren. Și atunci s-a întâmplat ceva care m-a făcut să mi se lumineze ochii pentru prima oară după luni de zile: mi-a sunat telefonul, și pe display scria mare și lat numele lui M. Era M. de care mi-a plăcut un an de zile, M. pe care îl admir și îl respect atât de mult. Matur și responsabil, dar cumva copilăros și energic în același timp, și cu aceleași interese ca și mine.
M. venise cu mașina și nu găsea cabana. Zece minute mai târziu l-am întâmpinat în drum, zâmbăreț ca de obicei, îmbrăcat de ski și cu o sticlă de vin în mână. După aproape jumătate de an, am simțit pentru prima oară că mi se ridică greutatea de pe umeri când îl privesc. Spre surprinderea mea și-a aruncat rucsacul tocmai la mine în cameră și ne-am îndreptat spre pârtie cu toții. Cu ajutorul lui M., în sfârșit îl găsisem din nou pe Martin.
Mi-am petrecut cele două nopți meditând. Câteodată mă întorceam să îl privesc cum zâmbește prin somn. Aș fi vrut să îl iau în brațe, dar nu puteam să fac asta. M. are prietenă și îmi place prea mult de el ca să nu îl respect. În plus, nu sunt sigur dacă ar înțelege faptul că eu îl apreciez atât de mult și îmi este frică să nu mă jignească. M-au mai jignit oameni de-a lungul vieții (Fuck them.), dar dacă m-ar jigni el, s-ar sfărâma ceva în mine. Pentru M. eu sunt doar un amic cu care să facă prostii copilărești și cu care să bea după aceea.
Zilele au fost mai frumoase. De fapt, pe timp de zi am fost cu adevărat fericit: am băut, am făcut grătar, ne-am bătut cu zăpadă, am fost la pârtie… Apoi intr-o seară, M. m-a rugat să fac pregătire cu el în lunile care urmează. Deși nu îmi este în fire, am zis “Da” din toată inima. Știam că practic o să înnebunesc dacă fac asta, dar îl regăsisem pe Martin și ceva din interior mai puternic decât voința mea nu mă lăsa să refuz. M-am plictisit să fiu mort, mai bine nebun.
Acum zac în pat ascultând tyDi și sunt nervos, trist și beat în același timp. Măcar nu mai sunt obosit. De fapt mai devreme am vrut să sparg ultima sticla goală de vin de peretele opus. Simțeam nevoia să fac ceva violent, dar mi-a trecut prin cap că n-o să fac decât cioburi pe jos și eventual vreo gaură în perete. Am treabă, ar trebui să lucrez la niște prezentări, dar nu am chef. Nu pot decât să mă gândesc la zilele care au trecut.
Nu cred că vreau mult, vreau o îmbrățișare. Vreau să mă lase să țin la el. Vreau să îmi ia sticla de vin din mână și să mă trimită la culcare. Vreau să mă ajute să simt în continuare că pot să fiu mult mai mult decât sunt. Vreau să fiu iar acel Martin energic și bine dispus, să fac grătar și să mut munții din loc. Dar am nevoie de cineva pentru care să fiu așa, și am nevoie să-mi dea îmbrățișarea aia, naiba s-o ia!
deseori m-am intrebat de ce ne este atat de greu sa oferim imbratisari?!
de ce e greu sa spunem “Te… ”
oare sa fi fost antepredecesorii nostri atat de ocupati sa inventeze geaca cu tinte?! sau… e prescris in ADN sa ne acuplam ca sa perpetuam specia, si nu… sa ne “sentimentalizam”?
Gandeste-te ca pe cat de greu e sa gasesti picatura pe care o grei intr-un infinit ocean sau cat de greu o fi sa gasesti acul in carul cu fan, niciodata nu va fi greu sa te gasesti pe tine insuti.
Stiu ca ti s-ar parea cu totul aiurea, dar eu unul as privi-o ca pe o problema de mate. De fapt, orice problema as avea, de absolut orice natura, eu unul o tratez la fel. Incerc sa ma gandesc la o solutie iar daca nu merge incerc altceva. Si tot asa pana cand gasesc eu o cale de a face sa fie ok. Pentru ca nu exista probleme care sa nu aiba rezolvare….altfel de ce naiba ar mai fi fost compuse?
Sincer, as dori sa-ti dau un sfat. Dar din moment ce nu cunosc acel om, n-am de unde sa stiu. La fel e si in cazul tau. Numai daca ar afla adevarul si l-ar accepta, atunci ai vedea cu adevarat daca merita sa tii la el. Spun asta pentru ca si eu am fost intr-o situatie aproape identica. La un moment dat e posibil sa nu mai poti tine totul in tine, asa ca pana la urma probabil va afla de la tine…asta daca nu te reprofilezi intre timp.
Martin, cred ca e mai simplu sa abordezi nebunia dezumanizanta. Sa te bucuri de singurtatea in care traiesti, sa te bucuri ca reusesti sa faci ceea ce iti place, sa fi un robot al lui Martin.
De ce? Daca esti in stare sa simti atatea pentru unul care “are prietena” cand vei gasii barbatu potrivit (fie el cu prietena sau nu) ai cum sa i-o arati. Ai dovada aia, energia.
Pana atunci bea, fumeaza, distreaza-te (nu in sensul fizic, ci psihic) si schimba-ti track-ul laaa..
Si nu uita sa razi. Un ras psihotic e mai sanatos ca… ca o pula mare!
De ce ai nevoie de el să fii Martin-energic ? Are el vreun buton ceva prin care schimbă pe Martin?
El e cauza pentru care Martin este energic. El e butonul în sine și întreg mecanismul. Pornește o mașină fără motor, dacă poți!
Lăsând drama la o parte, doar pentru că are o prietenă nu înseamnă că e hetero (cunosc din-ăștia). Așa cum a zis și Oliver, nu prea știm nimic despre domnia sa pentru a ne da cu părerea. Și degeaba facem descrieri pentru că e nevoie să-l vedem fizic pentru a putea evalua cât de cât situația.
Tot ce pot să zic este să analizezi la rece situația. Dacă trecem de primul pas (e homofob sau gay-friendly) înaintăm la a-i spune că ne plac bărbații. Dacă ne rămâne amic, îi arătăm articolul de față. De-acolo înainte sperăm la milă și înțelepciune.
Sau devii insensibil pentru o perioadă, îți vezi de viață și ce-o fi, o fi.
Smog,
Ai dat cu bata in balta cu piesa aia de Mariah Carey. Seriously?!
Un fan.
Fost fan. 🙂
@abstraact:
O imbratisare sau un “Te iubesc” e o forma de intimitate, iar cu intimitatea vine si vulnerabilitatea, care aduce ci ea frica. Eu daca spun “Te iubesc” (desi foarte foarte greu mi-a venit sa zic asta) inseamna ca ii daruiesc o parte din energia si gandurile mele. Iar lui s-ar putea sa ii fie frica de aceste ganduri.
Daca il poti convinge ca “Te iubesc” este ceva sincer, bun si sanatos, n-o sa se mai sperie. N-ar avea de ce.
@Oliver:
De fapt, chiar exista probleme pentru care nu se admite o rezolvare mecanica. Se numesc “computational indecidabile”, si e plina matematica de ele. Si mai sunt cateva axiomatic indecidabile, despre care chiar s-a demonstrat ca nu exista o generalizare sistematizata. Stai calm, ne-o trage logica MULT mai rau decat ne place noua sa credem.
Sper sa-i zic la un moment dat… cand ma prind si eu cum sa explic ca ceea ce simt are o doza apreciabila de respect pentru dumnealui.
@Smog:
N-aveam nici o indoiala ca tu vei putea sa “relate” la starea lucrurilor. Le-ai mai descris si tu de cateva ori, mai in detaliu ca mine, si le recunosteam inainte sa-ti termin de citit posturile.
Stai sa imi treaca pauza de betie zilele astea si s-o iau iar pe Red Bull, ca acum simt ca am ceva de demonstrat. Mie, daca nu altcuiva.
@Fireman & Da_Vero:
Hai sa spunem ca nu stiu cum face, dar scoate ce-i mai bun din mine. Daca e ceva ce vreau sa-mi explic, e asta. Nu iubire, nu altceva.
Mic dejun – sprite si 3 aspirine pisate… viata “e greu” :).
In final, mereu exista… o solutie.
@abstraaact am mai zis eu(nu pe aici)… uneori cele mai simple lucruri de zis sunt atat de greu de facut…
@martin: simpatizez cu opinia ta, dar… io cred ca ambele parti sunt la fel de speriate de folosirea acestor cuvinte. Si probabil ca pentru unii au valoare grea. (de aici si teama) Le tin pe dinlauntru’ vulcanului lor, si nu le dau drumul decat dupa ce simt ca au acel “miros” de copt si proaspat.
Pentru mine e deprimant sa vad atat de multi te iubesc, aruncati in fiecare zi, in stanga si in dreapta. Caci… si cozonacul isi pierde savoarea daca e mancat zi de zi. Nu?! 🙂
@fabian: care sa fie pragul ce ne tine de la vorba la fapta?!
@smog: ajuta acest mic dejun?! face bine la… “tratament”?! 🙂
abstraaact Divin. Nici nu ai idee.
Martin, mergi pe munte? Foarte fain. Bravo. Te saluta echipa de alpinisti de la Cluj:)
Am mai citit postul acesta, cred ca de doua sau chiar de trei ori si acum ma intrebam de ce nu am lasat nici un coment.
Cred ca din cauza ca ma-am regasit in situatia ta odata candva si nu am putut sa retraiesc sentimentul, dar azi, acum, pot sa scriu, pentru simplul fapt ca viata m-a lovit mult mai rau si incerc sa gestionez pe cat pot situatia actuala.
Voiam sa spun doar ca uneori viata te loveste prea dur, iar o imbratisare primita cu dragoste, poate sa faca minuni pentru suflet.