Am o serie de poze în aparat. E un aparat nou. Aproximativ. Luat acum un an pentru a fura imaginile şi a mi le putea aminti. Era … aşa o dorinţă… să nu pierd ce îmi vedeau ochii. Dar de fapt acum îmi dau seama că nu vroiam să pierd ce îmi simţea inima. Şi eram disperat să adun tot praful din aer, tot soarele ce îl vedeam, toate sclipirile… poftele… transpiraţia lui. Totul. Să le adun într-un borcan etanş. Să nu se piardă nimic… Aiurea. Au rămas doar poze… Câteva poze. Mereu rămân doar poze… nimic mai mult. Bine, dorinţa mea ţine mai mult de ne-material… dar tot ce îmi pot aminti sunt doar umbre… materiale. Îmi plâng ochii însetaţi după luciul cu care ardeau fără să ştie… şi acum mă uit la o poză în care mi se văd ochii… dar nu pot vedea decât că sunt mai bulbucaţi decât de obicei, când mă uit în oglindă. Dar îmi amintesc că mă ardeau. Mă dureau de stat deschişi şi nesătui. de el… Păcat… mai am doar pozele… nu mai am focul… Mă doare capul dacă încerc să îmi amintesc… Vreau să uit. Şi totuşi caut cu disperare să aduc înapoi acele trăiri. Alerg în fiecare zi legat la ochi la servici, surd, mut…
Nu contează Nimic. Asfalt încins simt sub picioare. Dar merg pe el… ca un perpetuum mobile. Şi toţi facem la fel. Perpetuum mobile fără suflare… Fiecare zi e un chin. Un chin de a trăi. Nuuuu. Nu e vorba de viaţă şi de moarte. Nu am nici traumă, nu mi-e frică de moarte. Doar de cenuşiu mi-e frică. De Nimic. Dar nu de nimicul frumos. Ci de acela cenuşiu. Până şi Nimic e mai bine decât ce facem noi. Ce facem? Ne învârtim pe lângă o fântână arteziană. Aceeaşi în fiecare zi. O numim Iubire, Viaţă, Trăire, Sentimente, Adevăr… fiecare o numeşte cum vrea. Fiecare trăieşte într-un anumit anotimp. Pe rând, unul după celălalt se perindă anotimpurile pentru fiecare. Şi vine anotimpul când fântâna începe să funcţioneze, să stropească… Toţi ne rotim, ne lovim cap în cap pe lângă ea, ne călcăm în picioare… obosim… pentru a prinde măcar un strop din interiorul ei. Fiecare prinde în palme stropul, îl sărută, îl întinde peste tot corpul, încearcă să se scalde cu el, să se acopere ca şi cu un ir mântuitor.
Spuneam că am câteva imagini în aparatul de fotografiat. Sunt obsedat de a îi face poze când doarme. Pentru că are fruntea descreţită. Poate e o dorinţă interioară? Să îl fac să aibă mereu fruntea descreţită? Pentru ce? Să fie fericit? Dar pe el nu îl interesează fericirea mea. De ce m-ar interesa pe mine? E vorba numai despre umbre? Cum care umbre? Corpurile noastre. Sunt ca umbrele. Dau impresia de realitate… dar de fapt nu există. De fapt sunt ireale. Totul este ireal. Suntem doar roboţi unifuncţionali. Mergem spre o anumită direcţie. Aceea dictată de soft-ul cu care am fost programaţi. Şi ochii ne sunt programaţi să analizeze doar umbrele. Doar pe ele le pot simţi. Dar dacă există ceva “unknown”, ceva … “unidentified object”… Ceva ce ochii nu sunt programaţi să simtă. Softul nu mi-a pe deplin cunoscut dar am impresia că anumite componente, pe care noi le ignorăm, simt ceva mai mult… decât umbrele. Simt… totul. Sunt rare momentele în care simt totul. Şi nimic. E atât de plăcut şi liniştitor… să dai erori de soft… Să te laşi pe mâna altui soft, superior, bazat pe programarea hazardului, cu linii de program ce conţin sentimente şi lucruri aleatoare… alambicate şi fără noimă…
Şi cum spuneam… am câteva imagini… în aparatul de fotogafiat… El nu are aparat de fotografiat. Dar eu mi-am luat. Mai de mult. Nu pentru el, pentru El. Pentru a nu pierde ceva din El. Şi tot am pierdut. Sau nu?
La dracu cu fântâna arteziană. E atât de egoistă şi idioată… Parcă suntem în jurul ei ca într-un club de dans, fiecare cu căştile şi muzica proprie adusă de acasă… sau programată de acasă. Am un CIP implantat. Un cip care îmi activează dimineaţa ochii. Şi îmi şopteşte ce să văd, ce să simt, ce să aud… Şi se dezactivează când îi închid. Ochii. Atunci abia începe Viaţa. Sunt liber să merg unde vreau, cum vreau, cu cine vreau. Aseară am mers gol pe plajă cu el. Şi apoi l-am adus şi pe El şi i-am comparat. Ne-am pozat aşa goi, fără ruşine. Şi un strop din valurile mării mi-a lovit obrazul şi mi-a amintit de fântână. S-o ia dracu de fântână… eu nu mai merg în jurul ei. Mă ustură tălpile de la asfaltul încins. Dar stai, asta nu trebuie să ajungă decât dimineaţa în gând. Când mi se activează CIP-ul.
De ce trebuie să amestecăm visul cu realitatea? Care e realitatea? Eu o trăiesc pe cea cu ochii închişi. Eu o vreau pe ea. Nu vreau fântâna, vreau marea. Cu el sau El. E important cu cine? Pentru mine… nu. Pentru că oricum sunt egoist. Şi nu contează dacă e el sau El. E ca şi cum mi-aş alege mai multe victime, le-aş îmbăta şi m-aş distra apoi pe seama lor. Pentru că hai să fim sinceri… iubeşti ochii care sclipesc doar pentru tine. Nu … pur şi simplu pe cei care sclipesc. Nu e aşa? Atunci o fi doar o eroare de program…
Perpetuum mobile… cu CIP-ul varză… cu erori de program… poate din cauza stropilor de mare… stau întins lângă fântâna arteziană, cu ochii închişi… şi încerc să fur una din căştile perechi ale celor ce se rotesc… poate doar aşa îmi voi mai scurtcircuita încă o dată fiinţa programată. Şi roboţii visează?
Am câteva poze cu el în aparatul de fotografiat şi asta e tot ce îmi dictează softul să fac. Mă simt prins într-o buclă de program ivită dintr-o eroare a Programatorului. Odată cu activarea CIPului stropii săraţi de pe obraz nu mi se usucă. Şi miroase tot a nisip… şi a urme de paşi… şi a piele… Vreau să merg cu ochii închişi pe stradă… Să miros fiecare trecător. Să îi simt. Să le aud bătăile inimii.
Vreau să fiu orb cu ochii deschişi. vreau ca softul să se blocheze într-o anume buclă.
Si timpul… Timpul e mai rău decât Programatorul. Face ca dimineaţa să vină. Şi anotimpurile. Şi ploaia aia uscată. Picătura rămâne picătură, dar se transformă în sânge mai mereu. Mă mânjesc peste tot cu el, peste ochi… peste gură, să uit… E atâta sânge pe mine !!! … cum scapă roboţii de sânge?
