Floarea inocenței – al patrulea act

O să încerc să preiau, fără succes probabil, ștafeta înmânată de Queeditch.

Ziua primei ședințe de psihoterapie, așa cum stabiliseră Costel și Marian că este bine pentru Florin, sosi. Cei trei pășiră pe scările spiralate  ale unei clădiri vechi din spatele Ateneului, sinistră parcă la acea oră înaintată de iarnă. Era similar unui spital din acela vechi, din vremurile comuniste, cu miros de vopsea proaspătă și var nou pe pereți.

Înaintară pe culoarul decorat cu peisaje domestice, cu picturi infantile pe pereții albi, atât de infantile încât Florin simți instinctul de a lua un cărbune de pe jos și de a desena cu el un om. O femeie. Apoi, cu aceeași agilitate cu care a desenat-o, Florin începu a mâzgăli și a lovi cu cărbunele fața „picturii rupestre”. Costel îl certă cu glasul stins pe Florin, moment în care doamna psiholog cu coafiură ciudată ieși din cabinetul ei cu intenția de a-i invita pe clienții săi înăuntru. La vederea femeii, Florin îl luă pe Marian de mână și se ascunse în spatele lui.

– Poftiți, vă așteptam, spuse femeia cu privire blândă, poftindu-i în cabinetul cu suprafață de câțiva metri pătrați, dar înalt.

Marian respiră adânc la vederea florilor, simbol al sorții mult visate. Era singurul lucru cald, în afară de soba din colțul camerei, în care trosneau lemnele, și ochii de un albastru senin ai domnișoarei Ungureanu. Florile multicolore umpleau pervazul ferestrei de lemn, la fel și marginile camerei și o bună parte și a podelei și-așa nu prea întinse. Camera înaltă, cu pereți albi, covor grena și canapele de piele maronie, dădea impresia unui tub de proveniență extraterestră, prin care aceștia, extratereștrii, se puteau lansa spre profunzimile universului spre explorarea lui.

Doctorul cu studii vaste de psihologie observa activitatea introvertă a lui Florin încă de când cei trei intraseră pe ușă, încercând să dea totuși semnale martorilor cum că nu este îngrijorată deloc. Femeia întinse mâna către Florin, prezentându-se:

– Eu sunt Camelia, tu cine ești?

Florin, care până atunci stătuse cu capul ascuns în îmbrățișarea lui Marian, începu să plângă și să strige:

– Vreaaaau acasăăăă! Mama mea e Baba-Cloanța. Nu o vreau pe mama mea! Vă vreau pe vooooi! Nu vreau pe nimeni altcineva!

Cei trei rămaseră înmărmuriți la auzul celor rostite de copil, iar Costel îl luă la piept, îl strânse tare, fără a spune nici un cuvânt. Pe fondul plânsetului înfundat al lui Florin, domnișoara psiholog îi șopti aproape imperceptibil lui Marian:

– Mergeți acasă cu el. S-a rezolvat problema. Să îl iubiți mereu la fel de mult și el vă va răsplăti iubirea necondiționată. Dacă mai întâmpinați probleme, știți unde să mă găsiți.

Cu obrajii în lacrimi, cei doi bărbați părăsiră cabinetul de psihologie și se îndreptară către casă. Copilul se strecură în patul din camera părinților săi adoptivi, unde se liniști mai târziu, sub mângâierile pline de dragoste ale lui Costel. Cei doi parteneri nu schimbară nici o vorbă toată seara. Plângeau și ei, de fericire însă. Se simțeau iubiți pentru prima dată de către copilul căruia îi purtau o grijă deosebită încă de când pășise în viața lor.  Simțeau acel fior al părintelui iubit de fiul lui. Realizaseră că viața copilului a devenit fericită odată cu primul pas făcut în casa lor. Amintirea mamei i-a trezit copilului sentimente puternice de repulsie față de aceasta, probabil din cauza abandonului pe care îl înfăptuise.

Zilele următoare au ieșit la plimbări liniștite prin Cișmigiu, dar din pricina iernii geroase, acestea s-au împuținat. Stăteau seara lângă canapeaua din living, tolăniți pe jos toți trei, făcând puzzle-uri sau meșterind de zor la prototipuri de avioane, de nave și de mașinării, jocuri de construcție pe care Marian le adunase de ceva vreme în intenția de a-i stimula atenția celui mic.

Zilele trec, Florin devine din ce în ce mai comunicativ. Își iubește cei doi tați nespus de mult, se joacă cu ei, gătește cu ei, face curățenie cu ei, face aproape totul cu ei. El e universul celor mari. Este mulțumirea și împlinirea lor. Dragostea pentru el este atât de mare, încât Marian începe chiar să „fugă” de la muncă din ce în ce mai des, pentru că nu are răbdare să aștepte până termină toate sarcinile cu care l-au investit superiorii săi, ca să poată petrece timpul cu Costel și Florin. Cel mic doarme din ce în ce mai rar singur, pentru că se simte protejat, spune el, ațipind între cei doi bărbați. Este singurul lucru care îi supără pe cei doi iubiți, din motive de intimitate, dar nu atât de mult încât să îi ceară lui Florin să doarmă în camera sa.

Într-una din aceste zile fericite, Florin ajunge mai devreme de la școală, întâmpinat de Tati-doi, cum începuse el să-i spună lui Costel. Acesta renunțase pentru moment la serviciu, cerând concediu fără plată pentru următoarele 3 luni, pentru a putea petrece și el mai mult timp cu Florin. Cei doi parteneri de viață realizaseră că  nimic nu era mai important, în acea vreme, decât interacțiunea cu acest copil minunat, care explodase parcă, precum o bombă atomică a iubirii, în jurul și în viețile lor.

– Florine, ce ai pățit? îl întrebă Costel, încruntându-se la vederea vânătăii din obrazul lui.

– Știi, țiganul ăla despre care v-am povestit zilele trecute că scuipa profesorii în timp ce ceilalți râdeau și îl numeau „boss”, azi a spus că eu am doi tați în fața celorlalți copii, strânși în jurul lui, în timpul pauzei.

– Șiiii?

– Și a mai spus că familia noastră se numește familia Popo… spuse Florin cu ochii înlăcrimați și îngrijorat la vederea furiei din ochii lui Costel.

Costel tăcu pentru un minut. Și încercă să planifice în gând o explicație prea complexă pentru nivelul de înțelegere al lui Florin:

– Florin, trebuie să îți explic ceva! Eu și Marian nu suntem frați… Știi? …. Ăăăă … suntem ca doi prieteni buni care se iubesc și ca frații, și ca… suntem ca mama și tata…

– Tati-doi, spuse copilul devenit senin deodată, vădit amuzat de începutul alambicat al explicației lui Costel, chiar crezi că nu știu ce înseamnă cuvântul „homosexual”?

Costel rămase cu expresia feței blocată, cu sprâncenele arcuite în mod exagerat, cu privirea pierdută în ochii copilului de zece ani și nu știu ce să spună în continuare…

– Ăăăă … știi, Florinel, am vrut să îți spunem … dar doar atunci când ajungeai la o vârstă mai… mai mare… Când credeam că o să poți înțelege mai bine…

– Ce să înțeleg, că vă iubiți? Ha ha ha ha, izbucni băiețandrul. Păi se vede oricum că vă iubiți, se vede de la o poștă! Tati, nu spune nimic. Eu vă iubesc, voi mă iubiți, voi vă iubiți. Este PER-FECT așa!

– Da Florin, așa este. Ne iubim. Și te iubim pe tine mai mult decât ne iubim noi. Dar lasă asta! Spune, cine te-a bătut, puiule?

– Țiganul ăla! După ce a spus că mă cheamă Popo Florin, i-am tras un pumn în gură. Și apoi ne-am bătut, dar el nu a reușit decât să mă împingă. L-am bătut.

– Florin, nu vreau să te mai bați niciodată! Oamenii buni nu dau niciodată cu pumnul! Sunt foarte mulți oameni care dau cu pumnul și din această cauză au apoi numai probleme. Trebuie să fii bun cu acel țigan, chiar dacă te-a jignit. Este și el om, trebuie să fii bun și înțelegător cu el! Și de unde ai vânătaia atunci, dacă spui că nu te-a bătut țiganul?

– De la doamna de română, spuse băiatul revenit la seriozitate. Când i-au povestit colegii, a spus că sunt un golan nesimțit și m-a pocnit.

– O să vorbesc eu cu doamna profesoară, spuse Costel, vădit enervat de această situație neprevăzută.

O cunoștea pe doamna profesoară de la ședințele cu părinții. Era genul de femeie aprigă, rămasă fără copii și soț din cauza unui accident rutier, crescută de mic copil sub supravegherea strictă a părinților – membri importanți… de partid. Costel cunoștea foarte bine acest gen de român, socialist, învățat încă de pe vremea comuniștilor cu luxul nemeritat, cu favorurile gratuite îndreptate către sine, cu mentalitatea ateistă a unui dușman al capitalismului populist, cu ura îndreptată către tot ce înseamnă egalitate în drepturi, libertate de exprimare și competiție corectă.

Doamna profesoară cu părul grizonat era cunoscută în școala generală ca fiind o baborniță hâtră, care pedepsea copiii cu orice ocazie, chiar aplicându-le uneori pedepse fizice, despre care copiii încetaseră a mai povesti, de frica exmatriculării. Mulți părinți nu cunoșteau această situație, mulți colegi ai profesoarei se temeau de „pilele” ei la minister, dar cei care se împotriveau în gândul lor acestor proceduri odioase, așteptau nerăbdători ziua apropiatei pensionări a acesteia.

Marian sosi și el acasă. Costel îi povesti scurt cele petrecute, după care hotărâră să meargă până la școală a doua zi, împreună, pentru a discuta cu profesoara de română.

Aveau însă încă un sentiment de plăcere la gândul că fiul lor acceptase în modul cel mai pur iubirea lor atât de blamată de societate. Adormiră din nou cu băiatul la piepturile lor, mândri că au luat acea hotărâre providențială de a înfia băiatul care le-a schimbat viața în bine atât de mult. Aveau în acele momente sentimentul împlinirii, sentimentul că viața lor are un rol important: acela de a ajuta plăpânda făptură de 10 ani să fie fericită, alături de ei.

——————————–

predau ștafeta lui Robert G. 🙂