De vreo cinci minute imi tot macin mintea sa gasesc o fraza cat de cat inteligibila cu care sa incep acest post dar nimic, prin urmare cred ca cel mai bine e sa trec direct la subiect.
Viata, un lung sir de evenimente si sentimente, de experiente si dezamagiri, o perioada de autocunoastere. Oglinda, “ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă” (DEX), definitie care m-a pus putin pe ganduri, si m-a dus cu gandul la titlul postului si anume : “Geamanul…din oglinda”.
Ce reprezinta acea imagine? Este reflectarea fidela a imaginii fizice… dar oare care este reflectia eului nostru? Ceea ce suntem sau ceea ce vrem sa fim?
Oglinda are pentru fiecare dintre noi un rol spatio-temporal, viata fiecaruia dintre noi poate fii reflectata in oglinda, dintr-un singur unghi sau din mai multe unghiuri… Dar de fapt ce vedem noi in oglinda ? Ceea ce suntem sau ceea ce dorim sa fim? Vedem imaginea reala sau iluzia care ne hraneste sufletele, fantezia care ne mentine ridicata adrenalina…. adevarul din noi sau minciuna?
Imaginea din oglinda poate fi privita ca o stare de fact sau o stare de spirit. Real vorbind, ea reflecta imaginea noastra fizica, geamanul nostru fizic, deoarece geamanul privit in oglinda la nivel spiritual poate fi proiectat doar iluzoriu. In oglinda fiecare dintre noi pastelam dorintele sau temerile noastre.
Pentru unii este un mod de a trece mai usor prin viata, un univers in care se refugiaza si se ascund de probleme. Un prieten mi-a spus intr-un moment in care eram trist, dupa o despartire, sa ma privesc in oglinda si sa imi repet: “sunt cel mai bun, cel mai frumos, cel mai destept”… acum stau si ma gandesc oare pe unii chiar ii ajuta asta, chiar reusesc sa se minta si sa se autodistruga ? Se pare ca da, desi trebuie sa recunosc ca nu i-am urmat sfatul si nici nu cred ca ar fi functionat, din pacate sau din fericire sunt o persoana mult prea cerebrala, rationala ca sa visez cu ochii deschisi si sa traiesc intr-o fantezie :). Fiecare vede in oglinda o imagine reala sau nu, asta tine doar de perceptia fiecaruia. Ce rost are sa ne mintim, sa ne creeam un univers paralel lipsit de contacte, de simturi? Eu unu nu ii vad rostul. Sunteti liberi sa ma contraziceti…
La un moment dat in viata mea am cedat si eu acestei tentatii, eram mai grasut si complexat de cum aratam, imi era teama sa ma privesc in oglinda iar cand o faceam ma minteam singur. Am trait aceasta minciuna un timp, pana mi-am dat seama ca iluzia in care traiam nu era o solutie la problemele mele. Asa ca am incetat sa mai vad in oglinda ceea ce imi doream si am inceput sa il vad pe adevaratul EU, pe adevaratul meu geaman… in acel moment am inceput sa ma accept pe mine, atat fizic cat si psihic. Doar atunci m-am simtit cu adevarat complet, implinit. M-am acceptat asa cum sunt si am invatat sa imi rezolv problemele…. by the way acum nu mai sunt baiatul ala grasut, si nu spun asta ca o urma de frustrare a ceea ce am fost, spun asta pentru ca sunt mandru ca mi-am infruntat problemele.
Asa ca dragii mei (daca imi permiteti sa va spun asa) invatati sa va iubiti asa cum sunteti pentru ca doar atunci va vor iubii si altii, sa traiti cu voi insiva si nu cu niste iluzii, luptati si nu renuntati niciodata la speranta. Cum spunea bunica mea: “Viata e o lupta, deci te lupta !”
Copiii nu-nteleg ce vor:
A plânge-i cumintia lor.
Dar lucrul cel mai las în lume
E un barbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptator.
O luptă-i viața; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Ești un nemernic
Când n-ai un țel hotarâtor.
Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.
E tragedie năltatoare
Când, biruiti, ostenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când bratul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Si-i un neom, ca-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârsitul luptei,
Sa stai luptând, caci esti dator.
Traiesc acei ce vreau sa lupte;
Iar cei fricosi se plâng si mor.
De-i vezi murind, sa-i lași sa moară,
Caci moartea e menirea lor.
George Cosbuc – Lupta vietii
Priviți din punctul de vedere al conștiinței proprii, indivizii percep realitatea (sau irealitatea) într-un mod unic. Dacă înțelegem profunzimea acestui lucru, ne putem da seama că proiecția fiecărui individ în parte despre sine însuși este unică. Și atribui doar această caracteristică (unicitatea), pentru că sunt convins de faptul că această imagine trebuie respectată în fiecare caz în parte. Conștiința proprie este un univers greu de descifrat și ar fi de preferat să ne canalizăm energiile spre înțelegerea propriei conștiințe și propriului univers. De ce? Pentru că acest lucru duce la acceptare de sine, la respectul de sine și nu în ultimul rând la dezvoltarea personală multidirecțională.
Exemplul pe care îl dai, din experiența proprie, în legătură cu faptul că în urma privitului în oglindă ai hotărât că nu îți place ce vezi (și să acționezi conform nemulțumirii pricinuite), aș vrea să spun că sunt convins de faptul că oglinda fizică nu ți-a fost un hotar de schimbare, cât mai degrabă imaginea despre sine pe care o zăreai/simțeai în ochii/sufletul oamenilor din jurul tău. Pentru că, paradoxal, cele mai „bune” oglinzi ale sinelui sunt oamenii cu care intrăm în contact. Ei bine, nu sunt convins ce este mai bine: schimbarea oglinzilor din jurul tău sau schimbarea propriei persoane/comportament/mod de viață din cauza faptului că nu îți oferă „imaginea” plăcută simțurilor tale (sau ale celor din jurul tău) sau dacă este necesară o schimbare dictată de aceste imagini fizice sau metafizice. De ce? Pentru că orice schimbare impusă are consecințe în plan psihologic. Ea poate lăsa urme, zgârieturi chiar, invizibile „ochiului” neantrenat, în plan mental, urme care nu pot fi „rezolvate” chiar așa ușor precum percepția imaginii de sine. Acceptarea de sine cred că este o metodă mult mai indicată în oricare din situațiile de confruntare cu sinele. Și spun asta pentru că numai așa ne putem elibera, numai așa putem ascende către pace și armonie interioară.
Nu contest faptul că anumite „corecții” impuse fizicului nu aduc o satisfacție de sine aproape imediată, însă problema este că această „corecție” se poate transforma într-un monstru care ne obsedează și ne mănâncă timpul și energia, monstru mascat de aparenta mulțumire de sine.
Înainte de a încheia aprecierile asupra acestui subiect, aș vrea să menționez faptul că tot ceea ce observăm în exterior, la oamenii de lângă noi, sunt proiecții asupra propriei noastre persoane. Spre exemplu, ne place veselia unei persoane, însă de fapt ne place veselia găsită în noi înșine, în vecinătatea (sau nu) persoanelor respective. La fel, urâm anumite caracteristici ale oamenilor din jur pentru că acele caracteristici se găsesc în propria persoană. Altfel nu am avea cum să le urâm, rămânându-ne indiferente, ca lucruri exterioare, care nu ne afectează direct sau indirect.
Cât despre luptă, e un cuvânt prea greu pentru a evidenția posibilitatea fiecăruia de a evolua, de a ajunge la o conștiință superioară, înțelegând și acceptând realitatea înconjurătoare. „Lupta” este doar cu noi înșine.
Oamenii nu-și impun ei, așa, de unii singuri, ce să vadă sau să nu vadă în oglindă. Lucrurile astea sunt inconștiente.
Imaginea din oglindă e mai tot timpul un altcineva, oricine altcineva, dar nu noi înșine. Nici măcar imagine fizică nu o reflectă corect, deoarece oglinda așa “fidelă” cum e ea, reflectă, de cele mai multe ori, o imagine falsă. De exemplu, prea puțini folosesc oglinda ca să se privească așa… fără motiv, intr-o zi obișnuită. Oglinda, la propriu, e folosită “să ne aranjăm puțin”, să ne aranjăm părul, să ne ascundem cearcănele etc, adică, să creem o imagine ireală, un fals.
Metafizic vorbind, reflexia oglinzii e de fapt un fel de introspecție, care poate să fie realistă sau… nu (de cele mai multe ori e ireală, omul foarte greu poate să fie obiectiv cu sieși).
Nu am spus că oamenii își impun ce să vadă sau să nu vadă… Am spus că percepția fiecăruia dintre noi este unică. Iar „privitul în oglindă” nu este nicidecum o acțiune inconștientă, este poate cel mult o nevoie inconștientă de a afla o reflexie anume în ceilalți/oglindă, însă de mult ori această nevoie se manifestă la nivel conștient. O vedem pretutindeni, în interesul nostru asupra percepției celorlalți despre noi înșine sau, rămânând la subiect, în interesul întreptat către ceea ce reflectă oglinda. Această curiozitate este una și percepția asupra celor „oferite” de oglindă este cu totul altceva. Din această cauză spuneam, cumva ironic, că poate este nevoie de schimbarea oglinzii uneori, și nu a percepției proprii, pentru ca rezultatul să fie unul fericit. Reflexia oglinzii este la fel de reală în ambele cazuri, pe cât de reală este existența celui ce caută răspunsuri în limpezimea ei, bineînțeles raportându-ne la faptul că fiecare om percepe realitatea în felul său, unic.
Bineînțeles că un om nu poate fi decât subiectiv cu sine însuși, nici nu este de dorit să devină obiectiv cu sine însuși, pentru că s-ar depărta de reperul Sinelui, ceea ce duce, zic eu, la o trăire falsă, condiționată de „obiectivul” impus din exterior.
Nu e adevarat ce spui Robert, cel putin nu in cazul meu. Eu ma uit in oglinda fara nici un motiv, si nici macar nu ma aranjez. Pur si simplu ma privesc in oglinda si atat, si astya de mai multe ori pe zi.
@Deiu, noah, io te cred, ce să zic? Vorba lu’ Fireman, poate te-ai îndrăgostit și nu știi. 🙂
Io, de exemplu, nu simt nevoia să mă văd, așa… fără motiv…
@ Fireman
Nimeni nu mi-a spus niciodata nimic si nu mi-a reprosat nimic, nici macar in privirea lor nu simteam asta, nu si-au schimbat comportamentul fata de mine nici dupa ce a avut loc schimbarea….sunt aceeasi care au fost intotdeauna. Eu eram cel care ma simteam ciudat si aveam impresia ca si ceilalti ma priveau ca pe un ciudat, desi era doar in mintea mea. Din cauza nemultumirii fata de modul in care aratam eram nesigur pe mine in foarte multe situatii si actiuni pe care le intreprindeam.
Intradevar, aceasta schimbare a avut consecinte in plan psihologic asa cum spui tu, doar ca la mine a fost cazul fericit pentru ca am primit mai multa incredere in mine, ma simt bine cu mine asa cum sunt, imi place ceea ce vad in oglinda si am obtinut si o gandire mai optimista, desi optimist sunt de cand ma stiu. Nu sunt persoana care sa viseze cu ochii deschisi si sa nu fac nimic pentru a-mi atinge visele, sunt persoana care si actioneaza, asa cum ar trebui sa fim toti. Nu imi este frica de o dezamagire, imi este mai frica sa nu incerc, sa nu stiu cum ar fii fost daca faceam “acel lucru”.
“Acceptarea de sine” nu inseamna sa te impaci cu defectele tale si sa nu faci nimic pentru a le corecta. Nu echivaleaza cu resemnarea si renuntarea la propriile vise si dorinte, ea e doar o modalitate realista care te face sa te simti bine in propria piele chiar si in momentele in care gresesti in timp ce lucrezi pentru obtinerea tintelor pe care iti doresti sa le atingi. Nu este important sa ne schimbam imaginea personala, trebuie sa ne schimbam imaginea mentala pentru ca ea este baza a ceea ce vom fii in viitor.
Deiu, nu cred că te uiți în oglindă fără motiv. Poate te-ai îndrăgostit și nu ți-ai dat seama. 🙂 Deși am glumit, dacă s-ar îndrăgosti toată lumea de ei înșiși, cred că ar fi o lume mai bună. În general conflictele se nasc din cauza neîmpăcării cu sine.
Cât despre „evoluția” ta (la bară era să zic 😀 ) fizică, nu pot să spun decât că e un lucru bun atâta vreme cât ai ajuns să fii mulțumit. Dar o să vezi că peste vreo 10 ani o să privești înapoi și o să te amuzi de „sămânța discordiei” ce te-a măcinat. Cunosc ce înseamnă să ai o anumită frustrare și să reușești să treci peste ea, acționând. Crede-mă 🙂
Așa este, acceptarea de sine nu înseamnă resemnare, ci acceptarea a tot ceea ce este legat de tine însuți, inclusiv vise care pot deveni realitate, inclusiv defecte. 😉 „Problema” mai mare este aceea că nu prea poți schimba ceea ce ești decât printr-un proces impropriu, care nu ține seama prea mult de voința ta conștientă, cât mai ales de această împăcare cu Sinele, care Sine este o ciudățenie a dracului de imprevizibilă și enigmatică. Pășind prin acest proces de cunoaștere și acceptare de sine vei putea să te relaxezi și să te bucuri din ce în ce mai mult de fiecare lucru pe care îl întâlnești în cale, „calea” atrăgând către tine numai acele lucruri care te bucură. Nu mă prea pricep să explic ce vreau să spun, așa că mă aștept la tigăi zburând spre capul meu. 🙂
Iar dacă ne referim la psihologia motivațională („sunt ceea ce vreau să fiu”) care, trag eu concluzia, te caracterizează, nu știu ce să spun. Deși nu pare de încredere la prima vedere, și la mine a funcționat, în scopuri precise. M-a fascinat o carte acum ceva vreme, care mi-a schimbat viața în bine (sau așa îmi place să cred): „Secretele succesului” de Dale Carnegie. Dar reluînd anumite pasaje mai târziu, mi-am dat seama de gravele erori pe care le face autorul, erori care „mecanizează” procesul de gândire, raportându-se doar la concret, palpabil. Pe când eu sunt de părere că spiritualitatea joacă un rol cel puțin la fel de important în viața unui om, precum reușita lui profesională, spre exemplu.
Adevarul e ca I love myself…ar fi minunat sa pot sa am o relatie cu mine :))….poate suna putin childish, dar nu e asa.
Imi e prea somn sa mai comentez acum 😀
” „Problema” mai mare este aceea că nu prea poți schimba ceea ce ești decât printr-un proces impropriu, care nu ține seama prea mult de voința ta conștientă, cât mai ales de această împăcare cu Sinele, care Sine este o ciudățenie a dracului de imprevizibilă și enigmatică.” – poi si eu ce naiba am zis :)).
Nici nu te contraziceam, conașule! Încercam o altă abordare decât cea motivațională.
Mmmm….imi place titlul de conas !!! :)) =))
bine, atunci o să spun „coco-nașule” :))))
:))
va dati seama ca il aprob pe Deiu. el se uita in oglinda ca o are acasa. eu ma uit in oglinda ca sa ma aranjez. el nu se aranjeaza, se dichiseste!
bun punct de vedere ai robert, ma tot intreb de unde cunosti atatea apecte ale vietii? imi place si primul tau comentariu!
Robert cunoaste lucrurile la suprafata….mai trebuie sa le cunoasca si in profunzime 😛