Pe 8 februarie 1587 Mary Stuart este decapitată la Fortheringhay Castle. Elisabeth I a încercat din răsputeri să evite semnarea condamnării. Cu toate acestea poporul englez a cerut capul trădătoarei. De ce?
Elisabeth I a ţinut-o pe “sora” ei prizonieră timp de 19 ani. Voit sau nu. Mary Stuart avea pretenţii la tronul Angliei. Mai era şi catolică pe deasupra. Cu toate acestea Elisabeth I şi-a apărat prizoniera de mânia Consiliului de Coroană. Pentru ea, Mary Stuart era “unsa lui Dumnezeu”, regină din voia divinităţii. Pentru Elisabeth I, execuţia altei regine însemna păcatul suprem.
Cu toate acestea Mary Stuart complotase din captivitate împotriva lui Bess, cum mai era alintată Elisabeth I. Primul care a pus capul pe piatra călăului a fost Thomas Howard, Duce de Norfolk. Acesta plănuia să o elibereze pe Mary Stuart pentru a se căsători cu ea, să o elimine pe Elisabeth I şi să devină astfel regele Angliei, al Scoţiei şi al Irlandei.
Sir Francis Walsingham, fidelul prieten şi sfătuitor al reginei Anglei, a demascat conspiraţia, salvând astfel viaţa lui Elisabeth I şi cu ea tronul Angliei. Apoi Walsingham a interceptat scrisorile codate ale reginei Scoţiei, în care aceasta cerea numele conspiratorilor.
Mary Stuart nu ştia cu exactitate tot ce se plănuia pentru eliberarea ei. Ceea ce e sigur e că Mary Stuart o considera pe Elisabeth I o bastardă eretică, fără drept la tronul Angliei. Scrisorile acelea au fost proba zdrobitoare în ochii lui Elisabeth I. Cu toate acestea regina a încercat să o condamne pe Mary la închisoare pe viaţă. Walsingham face însă complotul cunoscut şi astfel Cosiliul cere judecarea trădătoarei, cum se întâmplase mai devreme cu Norfolk. Mary Stuart este condamnată la moarte.
Cu toate acestea Elisabeth I refuza să semneze. Condamnarea a fost semnată după ore îndelungate petrecute în singurătate. Poporul ei îi cerea capul lui Mary Stuart. Elisabeth I era măritată cu Anglia, după cum spunea ea însăşi. Apoi Mary a complotat împotriva ei o viaţă întragă. Ajunsese la limita tolerabilului şi o depaşise. Pentru Elisabeth I era o problemă de conştiinţă umană. Singura soluţie rămânea execuţia, care a avut loc imediat după semnarea condamnării.
Elisabeth I şi-a ţinut duşmanii aproape. I-a tolerat la nesfârşit, dar când aceştia au încercat să o doboare i-a strivit imediat. Elisabeth I avea o capacitate extraordinară de auto-control, şi cu toate acestea a fost şi om, nu doar regină.
Acest post ma duce cu gandul la celebra repica a Nasului: “Tine-ti prietenii aproape si dusmanii si mai aproape”. Oricum, istoria a fost si va fi in permenenta o sursa de inspiratie si un exemplu.
Istoria şi nu numai. Exemplele abundă chiar în imediata noastră apropiere. Zilnic “ne lovim” de câte cineva. Sau mai degrabă alţii se găsesc să ne caute nod în papură. Secretul e să ştii să taci şi chiar să zâmbeşti atunci când eşti călcat pe coadă. Am învăţat asta de la cel mai bun profesor din lume! Şi chiar are dreptate în totalitate. 🙂
Nu degeaba se zice ca “tacerea e de aur”! Ideea e ca e mai greu pentru unii din cele observate zi de zi in jurul meu sa invete aplicarea acestei zicale. Iar un zambet poate ascunde milioane de ganduri!:)