No menu items!

Perioada sărbătorilor de iarnă pentru un homosexual ca mine

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Anul trecut mi se părea că sărbătorile de iarnă sunt sumbre, de un umor cinic. Anul acesta, nu știu exact de ce, mi se pare că e o atmosferă caldă în aer în perioada asta. Și nu, nu am de gând să îmi epuizez toate economiile ca să pot cumpăra cadouri pentru toți membrii familiei și pentru prieteni dragi, însă mă simt mult mai în apele mele.

Anul trecut probabil că circumstanțele (confruntarea cu nevoia de despărțire de ultimul meu iubit și certurile aferente) m-au făcut să mă auto-mutilez sentimental din pricina unei dureri interioare, aș spune naturală.

Și iacătă-mă-s plin de voioșie cu un an mai târziu. Cineva a încercat să scrie (sau încă încearcă încă, văzând „draftul” unui nou post) un bilanț al anului ce aproape s-a terminat. Nu sunt atât de … candidat la „Miss Universe” ca să scriu un post despre ce miracole s-au întâmplat în viața mea anul ăsta (inclusiv participarea la Miss World) și ce doresc eu lumii (pace, egalitate, libertate, etc), ci am să fiu extrem de sincer, evidențiind doar ceea ce simt acum. Mă simt mai împăcat cu mine. Simt că am făcut tot ce mi-a stat în putere să îmi salvez iubirea muribundă. Simt că am pierdut un iubit, însă am câștigat un prieten drag pe viață.

Simt că mi-am curățat filtrul creierului după gunoaiele corporatiste pe care le-am ingerat multă vreme. Simt că sunt mai… EU însumi. Simt că oamenii un potențial imens prin calea inimii. Simt că trecutul merită doar ilustrat într-un album de poze, nemeritând atenție mai mare. Simt că sunt relaxat și că mă așteaptă multe lucruri interesante de descoperit în restul vieții mele.

Mănânc jumeri cu ceapă și pită neagră. Ca țăranii de pe la sate. Sunt înnebunit după jumeri de când eram mic copil. Pe atunci, bunicii încă mai trăiau și în fiecare an, decembrie era luna în care tăiam un porc, ca să avem ce pune pe masă de Crăciun. Mâncând jumeri, mi-am adus aminte cum părinții ne puneau (pe mine și pe vărul meu cu un an mai mic) pe porc, după ce era „jumulit” bine și curățat, făceau o cruce pe ceafa porcului aburind în frigul de afară, ne spuneau să pupăm crucea, apoi ne întorceau (noi fiind călare pe porc), îi tăiau animalului cu copite coada și ne-o dădeau să roadem la ea.

Tot în aceeași perioadă îmi amintesc că stăteam într-o odaie făcută din chirpici, împreună cu bunica, și mă uitam pe fereastră cum ninge cu fulgi mari și cum se depunea zăpada aproape de pragul de sus al ferestrei. În casă era o căldură plăcută ce venea de la soba cu plite a bunicii, înroșite de focul de dedesubt. Lumina era slabă și venea de la o candelă pe ulei. Seara, când se adunau toți membrii familiei la masă, mirosea a vin fiert cu scoțișoară și a coji de portocale.

De Crăciun, confecționam împreună cu vărul meu bubuitori făcute din șurub + piuliță + o panglică de celofan, bunicul scotea un bici ornamentat din șopron (o magazie de unelte) și ne învăța să pocnim din el și învățam împreună cu același verișor „Steaua”, „Moș Ajun” și „Plugușorul” în varianta locală. Apoi îmi amintesc că porneam cu colinda, grupuri de câte 5-8 băiețandri, râdeam, ne băteam cu zăpadă, colindam câte ulițe puteam cu cizmele de cauciuc prin zăpada înaltă și ne întorceam pur și simplu extenuați noaptea târziu la soba bunicii. Acolo ne înmuiam, bunica ne mai citea o poveste (probabil pilde religioase) și apoi adormeam duși.

Așa mi-am petrecut sărbătorile până la vârsta de 14 ani, când am plecat de-acasă pentru a face liceul în alt oraș. Aproape de vreo 12 ani s-a petrecut o dezbinare între mine și vărul meu un pic mai mic. S-a petrecut ceva de care ne era rușine amândurora, dar se petrecuse foarte natural. Fiind învățați să stăm tot timpul împreună, vorbeam despre orice. Așa că într-o zi, el veni la mine (el era mai mic, însă mai precoce în experiență sexuală întotdeauna) să îmi spună că în sfârșit știe cum se face sex. Țin minte că am fost foarte curios și l-am întrebat despre asta, la care el mi-a răspuns relaxat că nu se poate decât să îmi arate, dacă vreau asta cu adevărat. Nici una nici două, am acceptat ședința practică de educație sexuală, ne-am dezbrăcat și am început să ne hârjonim cu puțele unul pe la fundul celuilalt.

Ne-am și certat pe tema asta, pentru că eu insistam asupra faptului că cei doi parteneri trebuie să stea față în față, eventual sărutându-se când fac dragoste, iar nu în poziția „doggie style”, așa după cum susținea el că e „normal”. Mi-am dat seama mai târziu că este poziția preferată a bărbaților heterosexuali, pentru că ei simt tot timpul nevoia să domine. Nu mai țin minte cine a câștigat disputa, însă țin minte că tatăl meu ne-a surprins la un moment dat în pericolul de a fi descoperiți cu chiloții în vine în timp ce ne uitam pe furiș la unul dintre filmele porno (interzise pe atunci) aduse din străinătate împreună cu dispozitivul video. Am avut însă timp să ne tragem chiloții și să scoatem caseta, însă tata a rămas de atunci cu o impresie vagă că „ceva nu este în regulă” cu noi doi.

Am mai reluat o singură dată experiențele de acest gen într-una din ieșirile familiilor noastre la iarbă verde, pe malul Dunării, în weekend, cu cortul. Pentru că apa era cam la 300 m distanță de apă și părinții noștri nu prea aveau cum să ne vadă, eu și vărul meu am început să ne bălăcim goi goluți în apa caldă ca ciorba, de adâncime medie. Am început să ne trântim, să ne frecăm unul de altul, până când am ajuns să avem (eu cel puțin) primul meu orgasm. Nu mi-am dat seama ce s-a petrecut în apă, în jurul brâului, și ce lichide s-au eliberat, însă am avut acel șoc al plăcerii ce nu o cunoscusem până atunci. Din acel moment ni s-a făcut rușine unul de altul, mie și vărului meu, mai târziu cu un an am încetat să ne mai vedem așa des din motiv că am plecat în alt oraș.

Între timp el s-a însurat, este un frumos, are o soție și un copil minunați și din licărirea ce o văd în ochii lui, înțeleg faptul că ăsta rămâne secretul nostru față de restul familiei și mai înțeleg și că nu regretă nimic. Nu știu de unde vine rușinea dintre noi și de ce nu am cutezat niciodată de atunci să îl întreb ceva legat de asta.  Dar probabil că e mai bine așa.

Mai târziu, în liceu, m-am îndrăgostit de un coleg de bancă/clasă/cămin/gazdă împreună cu care eram inseparabili. Abia atunci am concluzionat că îmi plac băieții și am căutat să mă împac cu ideea.

Acesta este „începutul” poveștii mele. Voi cum ați început?

Previous article
Next article

21 COMMENTS

  1. @Fireman nici nu știu cum să încep. Am să încep totuși cu o contradicție. În primele rânduri spui următoarele: „Simt că trecutul merită doar ilustrat într-un album de poze, nemeritând atenție mai mare”, după care toată povestirea este o evocare a trecutului.

    Nu avem norocul de a cunoște oamenii în mod direct, (pe unii) dar poate indirect: prin cuvânt/e, articole, exprimare, comentarii. Prin cuvânt poți intra în inima celuilalt sau îți poți deschide inima, îl poți cunoște înving bariera compiuterului rece și fără sentimente. Ai stil de povestitor, nu te complici în detalii. E ca și cum ai povestii copiilor de la clasa generală. Stilul tău e asemenea unui borcan cu miere din care mânânci și nu te mai saturi. (cel puțin în acest articol).

    Perioada copilăriei poată fi caractezizată printr-un timp al inocenței. Mă uimește sinceritatea ta, sau mai bine zis această explozie de sinceritate: te expui așa cum ești, te dezbraci de orice umbră a falsității, te expui gol și nu îți este rușine de tine. Îți accepți condiția cu limitele ei.

  2. Chiar nu inteleg ce au in comun sarbatorile de iarna si ca ti-ai frecat-o de varul tau.
    Pentru mine, an de an, au fost deprimante indiferent daca am avut un prieten sau nu. Mediatizarea imensa a craciunului in care nu se concepe craciun fara cei iubiti mi-a adus niste setimente foarte ciudate. Daca sunt singur ma gandesc ca de ce nu am un prieten si daca am un prieten mi ciuda ca nu il pot prezenta familiei si sa ne accepte asa cum sunt.
    Anul acesta numai atmosfera calda nu mi se pare, sunt singur, mai deprimat ca niciodata. Stau cu ceasurile pe planetromeo ca doar poate imi gasesc un prieten si toata lumea vrea sex iar ideea de unitate, dragoste si generozitate pe care craciunul vrea sa il inspire comparat cu hojbaiala asta generala dupa sex imi face greata.

    Deci anul acesta de craciun nu imi doresc nici cadouri, nici jumeri cu ceapa si nici bautura ci numai doua pastile de diazepan sa ma trezesc pe 26 decembrie.

  3. Deci dragi consateni, v-ati uitat chioris la mine,io ala cu depresiile de Craciun…
    Deci pina la urma nu sint singurul…
    Cind infiintam clubul “Deprimatii de Craciun”??

  4. @Fireman

    Bunicul tău pare foarte interesant fără nici o aluzie la adresa lui. În mintea mea când am auzit de bunicul și bici într-o propoziție mi-a zburat imaginația la ”Bunicul S&M cu biciul la ora de spanking ”

    Eu nu am avut parte de asemenea bucurii decât o singură dată când aveam opt ani și s-a întâmplat undeva pe lângă Dej într-un sat unde am fost în vacanță la niște rude îndepărtate dar care mi-au devenit în scurt timp foarte apropiate.

    Acolo m-am îndrăgostit de cea mai nepotrivită fată care se întâmpla să fie cea mai deșteaptă șamd și inclusiv fata profesoarei. Eu eram mai obraznic de mic și nu ascultam nici de mama sau tata dar mai ales de rude îndepărtate.

    Cu toate că ai mei nu m-au bătut aici mi-o luam pe coajă continuu pentru că mă împrietenisem cu niște copii de țigani și mă furișam și plecam cu ei să mă joc orice și în plus am început să mănânc la mama unuia din tovarășii mei noi pe care o chema Violeta și făcea cea mai bună omletă și gătea absolut genial. Eu inițial trebuia să stau în jur de două săptămâni. Până la urmă a venit mama pe acolo să mă viziteze pentru că mie îmi plăcea și nu mai vroiam să plec. Mama mă întreabă ce am mâncat pentru că arătam și eu normal, nu mai eram un copil slăbănog cu fițe că nu mănâncă nimic că nu îi place.

    I-am spus de sursă, aceea fiind Violeta, căreia toți îi spuneam Leta și i-am spus să nu afle mătușimea de acolo că se supără dacă aude că eu merg să mănânc la niște țigani.

    Mama era incredibil de fericită că mă vedea în sfârșit că arătam a copil cu ”obrăjori îmbujorați de tărănuș” cum spunea ea și a mers la market și i-a făcut femeii piața întreagă dacă tot mâncam la ea.

    A fost o periadă de vis pentru mine despărțindu-mă de puf ajuns chiar să dorm și să pufăiesc țigări în fânar ( chestia aia mare în care se ține fânul), am fost să furăm chiar din porumbul mătușii, porumb de lapte și mergeam la vale la scăldat și îl prăjeam pe băț, acolo am învățat să prind pești cu mâna pe sub pietre la vale. Fiind copil păduri cutreieram. 😀

    Iar de Crăciun toată lumea mergeam la colindat cu toții și eram primiți în casă cu cozonaci calzi și pălincă. Dimineața eram toți piliți și distrați.

    Mă dădeam pe derdeluș. Speriam vacile și odată am încălecat pe ”o șa” de fapt era doar un cal sălbatic și nu știam cum să-l opresc dar mi-era și frică să sar de pe el. Așa că am ajuns în alt sat!

    Acolo mie cel puțin mi s-a părut că am cunoscut spiritul Crăciunului. Mersul la colindat a fost de excepție și mâncărurile tradiționale plus o supă de tăieței de casă pe care am mâncat-o pe nerăsuflate la o înmormântare ( știu cum sună dar atunci a fost singura dată când mi-a plăcut). Și prăjiturile de casă.
    Începusem să vorbesc cu ” amu ”, ” nu-i bai”, ” curechi”, ” păpușoi”și toate regionalismele.

    În București, Crăciunul este un fel de business pentru că mergi din ușă în ușă la colindat și este oribil modul în care decurge aceată acțiune: mergi, bați la ușă, aștepți, poate îți deschide poate te înjură, poate poate… Oricum în cel mai bun caz primești niște bani dar amintirile plăcute nu pot fi cumpărate. Eu nu am mai mers la colindat de atunci.

    Îmi este dor de un Crăciun la țară sau pur și simplu o vacanță de genul!

  5. Păcat că țăranul român nu mai e cum a fost… și păcat că tradițiile astea se uită din ce în ce mai mult.

  6. @Cristian

    Poi are mă, că în preajma sărbătorilor de iarnă eram lângă vărul meu tot timpul până la 12 ani… și mă apucase puțin melancolia. Dar dacă dorești tu și dacă te deranjează, pot șterge postarea.

  7. Pentru mine, de asemenea, iarna, ca anotimp, se leagă foarte mult de trecut.

    Am prins câțiva ani înainte de ’89 și îmi aduc aminte vag de copilărie. Iernile mi le-am petrecut la bunica, sărmana de ea, o femeie singură și retrasă în căsuța ei făcută din cărămizi de pământ.

    Cum spunea și Fireman, Decembrie pentru mine însemna zăpadă până la genunchi, miros de lemn ars, lumină de felinar, porci tăiați, lapte proaspăt de vacă… și faptul că mai tot timpul eram ud learcă de la săniuș. A fost frumos și uneori mă gândesc la acele vremuri și am un sentiment identic cu acela când privești melancolic niște obiecte vechi într-un muzeu.

  8. Sergiu, poi de ce sunteți mă oameni buni o așa categorie de deprimați? Ce v-a făcut aducerea mea aminte? E în trecut, v-am împărtășit-o pentru că sunt mulți ca mine, care au uitat momentele respective. Și era așa, ca un memento pentru cei mai…. experimentați. 🙂 Că ăștia mai mici… s-au născut în general deprimați :)))

  9. E uimitor cum trecerea anilor ne face,pe unii tot mai reci,mai indiferenti,mai goi pe dinuntru.
    Imi amintesc fiecare zapada…..imi amintesc ca nu dormeam nopti la rand doar ,doar voi vedea un fulg de zapada.Imi faceam un plan de economii iar banii pe care ii primeam de la parinti pentru mancare la scoala ii adunam si cumparam instalatii luminoase.Faceam coronite din crengi de brad,mergeam cu sania si veneam acasa odata cu noaptea ,rosu in obraji plin de frig si infometat dar eram fericit…eram copil.
    Se implineste un an de cand m-am indragostit pentru prima data de un baiat…si…tot in acest an va fi primul meu Craciun singur ,,cuc”…
    chiar am ajuns in situatia in care nu imi mai doresc nimic…nu am o dorinta…un gand ..o speranta…nimic….sunt doar eu..

    VA SALUT

  10. Viața trebuie trăită cu sau fără partener la maxim ca și cum ar fi ultima zi și trebuie să profiți de fiecare situație! Eu dacă dau de un tip care mi se pare mie ok prin club sau oriunde nu mă rușinez și îi spun direct. ocaziile sunt din ce în ce mai rare atunci când începi să le cauți. La 15-16-17 ani dădeam cu piciorul oricui fără să îmi pese dar cu impul am înțeles că pemtru o relație de lungă durata cel mai important lucru este comunicarea, respectul, atracția reciprocă și nu o imagine a unui tip perfect după criterii idioate pe care le foloseam eu.

    Eu aveam în cap numai prosti atunci și mă gândeam că trebuie să găsesc pe cineva la 190 + doatare XXL între 29 și 32 ani, tras la sală fără pantaloni roși mulați pe cur! Și chiar și atunci când am găsit persoanele respective nu eram pe deplin mulțumit.

    Am fost mulțumit când am dat de un tip foarte ok dar care avea 39 ani, arăta super ( pentru că gustul meu contrează .bine, era străin, mă plăcea eu îl plăceam, numai că eu aveam în vizor o posibilă relație măcar însă el m-a trezit la realitate.

    BTW- Au trecut 30 ore de când aștept să fie publicat articolul! Măcar un mesaj cu motivul pentru care nu apare! Am mai postat dar nu a durat atât niciodată.

    Have a nice time!

  11. ce mi-a placut cel mai mult din povestirea ta este casa bunicii si atmosfera de acolo. M a facut sa mi doresc un astfel de craciun, o sarbatoare care pe mine ma dispera 😛

  12. @FireMan, interesant articol și chiar mi-a placut. Însă cred ca ai facut un salt ff mare de la ce ai început tu să scrii ajungând la o relatie cu vărul tau.

    Anyway mi s-a părut chiar foarte fierbinte povestea pe care ați avuto voi și probabil acea rușine pe care ați avuto atunci poate ca nu a fost nimic atceva decât un feel-ing de vinovăție …

    Fiind prima dată neștiind despre ce e vorba, v-ați speriat poate …

  13. @Mary

    Suntem pe un site de poponari, nu pe un website de descrieri peisagistice. 🙂 Cui nu îi place să își pună mâna la ochi 🙂

  14. Aaaaaa … FireMan … m-ai pierdut în spațiu pentru un moment … Unde am zis eu ceva legat de poponari ??? Sau de pus mâna la ochi ??? 😛

  15. Mie mi-a plăcut povestea. Şi mi-a plăcut cum de la depresia de Crăciun de anul trecut trecut la jumări, vin fiert, amintiri din copilărie (sfara cu motocei mai lipseşte) ca să ajungi la primul fior. Gândeşti iute se vede , aş mai citi poveşti de astea.
    Eu am avut revelaţia în troleibuz…Prin anii ’80 erau super aglomerate şi la oprirea în staţie se genera o mişcare în doi timpi, o rărire de câteva secunde urmată de un val puternic de călători proaspeţi care reorganiza totul. Ei bine , am fost împins de un asemenea tsunami spre un tip la vreo 18-21 de ani , eu aveam 13-14 . eram faţă în faţă, capul meu la nivelul pieptului lui , nu mai ştiu ce ţineam în mână dar cumva mâinile mele erau la nivelul abdomenului celuilalt, simţeam cum respiră şi căldura corpului . A fost cea mai plăcută călătorie cu troleibuzul din viaţa mea. Când ne-au despărţit valurile am ştiut că îmi plac bărbaţii…

  16. sexy povestea dintre tine si varul tau, mi-a placut foarte mult. trebuie sa recunosc ca mai mult mi-ar place o poveste asemanatoare intre frati .

  17. Inca nu e craciun dar eu deja ma simt prost. Maine pleaca iubitul meu in strainatate, pentru 6 luni, poate un an. In plus in loc sa petrec ultimele doua saptamani cu el, eu am stat in pat, ca am avut amigdalita :|.
    Macar de as avea jumari, sa mananc si eu 🙂

  18. Fireman,
    Nu articolul tau ma deprimat
    Chiar din contra, o copilarie la tara, cu colinde si zapada aveam si eu..
    Mi-ai adus aminte de bunici doar, cei ce m-au crescut pe mine de fapt si eu nu am avut posibilitatea sa le merg nici la mormintare…
    Deprimarea imi vine anual, de craciun cind vad lumea fericita si eu ma izolez in casa.
    Doar perioada Craciunului e perioada cind imi doresc un partenernu imi doresc sa fiu singur.
    Appropo felicitari pentru articol

  19. Oameni buni, Sergiule, mai zâmbiți puțin. Nici nu am avut intenția să vă deprim, ci să vă binedispun pe toți. .Eu când sunt melancolic, am un zâmbet tâmp pe față. Mă bucur că am avut plăcerea de a trăi astfel de momente și mi se face dor, dar nu să regret că nu mai e așa. Sergiu, orice s-ar întâmpla, ești suflet veșnic. Și tu și cei din jurul tău.

  20. Apreciez foarte mult postul asta, sincer… Macar e scris la obiect, insa eu l-as denumii “Perioada sărbătorilor de iarnă pentru un bisexual ca mine” …

    Motivandu-ma, cu poza atasata… sau un upgrade la profilul de romeo ar fi mai interesant!

Comments are closed.

Vezi si...

Seasonal moodiness

Va urmaresc de ceva vreme si in seara asta m-am hotarat ca e timpul sa ocup si eu un spatiu pe prima pagina a blogului :) De doua ore il ascult pe William Fitzsimmons cu eternele lui lamentari despre iubiri pierdute si schimbari dramatice pe care nu le poate depasi...

Articole din aceeasi categorie