No menu items!

Rhodos povesteşte…

Acelasi autor

Ce aşteptăm de la DarkQ.net?

Când, cu mai mult de un an în urmă, am dat Gay pe Google, primul care a apărut pe listă a fost acest blog,...

CÂNTECUL PIŢIGOIULUI

Odată, demult, tare de demult, când stagiul militar era obligatoriu, am făcut şi eu armata. Dar nu oricum. Amănunt important. La şcoala de ofiţeri în rezervă. Nu spun care, secret militar!
Pentru cine a venit mai târziu pe lume, trebuie să menţionez că respectiva şcoală, deşi de ofiţeri, deşi în rezervă, era obligatorie.
Adică un absolvent de studii superioare nu rămânea un simplu soldat al patriei, ci ofiţer în rezervă.
Dar cu toate studiile noastre superioare, la instrucţie eram simpli soldaţi, iar superiorii noştri ţineau cu tot dinadinsul să ne iasă chestia asta prin piele.
Într-o zi de marş forţat, cu „salt înainte”, „culcat”, „salt înainte”, „culcat”, „masca pe figur”, „salt înainte” „culcat”, „scoateţi masca”, locotenentul începuse să dea semne de oboseală.

Eu, în armată, asta de care zic, m-am îngrăşat 6 kilograme. Dar aici e altă poveste.
Când comandantul de pluton, adică locotenentul, zicea „culcat”, eu nu mă grăbeam, pentru că urma foarte repede „salt înainte”. Aşa că, în timp ce camarazii mei dădeau cu burţile de pământ, eu abia apucam să mă aplec, suficient cât să nu mă vadă locotenentul din cauza prafului.
Cum spuneam, dând semne de oboseală, locotenentul zice de undeva din urmă: „stai”, „alinierea, „drepţi”, „rupeţi rândurile”.
Camarazii mei n-au putut rupe rândurile foarte mult, pentru că s-au prăbuşit în imediata apropiere a poziţiei de drepţi. Evident, nici eu nu am rămas în picioare.
După câteva clipe, nu-mi dau seama câte, unul dintre soldaţi se ridică în picioare cu o oarecare greutate, scutură fără grabă praful de pe pantaloni, apoi de pe tunică, face o reverenţă şi zice:

Poezie…
Ce pulla mea, ce pulla mea?!
Un piţigoi într-una tot cânta.
Ce-i pasă lumii di-mprejur
Că futt normal, sau futt în ccur?
Ce-i pulla lor? E pulla mea,
Şi dacă vreau, mă ccac pe ea.
Ce pulla mea!

Dupa care, se aşează tacticos la loc.
Am privit în jur să văd reacţia publicului. Camarazii mei, pe care i-aş fi crezut adormiţi instantaneu, se ridicaseră toţi într-un cot. Evident, fiecare în cotul lui.
Aşa mi-am explicat mai târziu lipsa ropotului de aplauze.

Previous article
Next article

6 COMMENTS

  1. Io stiu poezia ca incepand cu “un crocodil statea pe nil, si se gandea, ce p*&a mea…”

  2. Sunt convins că poezia este cunoscută, şi încă în diverse variante, important este contextul.
    Contrextul din povestire, dar şi acela de a posta pe un blog… gay.
    Ce-i pasă lumii di-mprejur ?
    Ce-i treaba lor?

  3. Stiu ca nu are nici o legatura su subiectul articolului dar as vrea sa va cer o parere. M-am apucat sa traduc un serial despre un cuplu de gay din Germania. Credeti ca are vreo sansa pt youtube?

  4. Cineva care n-a trait in Romania si-ar putea imagina citind povestea de mai sus ca romanii sunt o natie in care homofobia e ceva de care nu s-a auzit.  Aplauzele de dupa poezie, daca s-ar fi produs, ar fi fost doar o expresie a bucuriei ca s-a mai incheiat inca o zi de instructie abrutizanta, nicidecum un semn de adeziune la mesajul de toleranta al acelor versuri.

  5. Evident, este vorba de o ironie.
    Special am menţionat „tare de demult”.
    Cine ştie, interpretează cum trebuie.
    Aplauzele au fost doar în imaginaţia mea de acum.
    Ar fi trebuit să scriu „Aşa mi-am explicat mai târziu, adică acum, lipsa ropotului de aplauze”.
    Soldaţii se ridicaseră, deşi numai într-un cot, uimiţi de curajul camaradului lor.
    E drept că locotenentul rămăsese undeva în urmă, probabil trântit în iarbă, la umbra unor tufe.

  6. Isteață mișcarea respectivului; mai mult nu am ce zice!

    S-a confirmat încă o data de ce ne temem cu toții, dar o reușită satira pare sa ne destindă. Înseamnă ca și-a atins scopul! Mulțumesc și ma bucur ca am citit-o!

    P.S.: mergea adăugată și la categoria “Istoria gay”, pentru cei interesați de “folclorul milităresc”!

Comments are closed.

Vezi si...

Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj.

De-atâte ori mi s-a spus că gândesc prea mult încât uneori mă gândesc că poate chiar așa este, deși, în secunda următoare, după ce următoarele câteva grăunțe de nisip s-au scurs, îmi dau seama că omul nu doar că nu poate (adică poate, dacă se "prostește") practic să-și autoimpună...

Articole din aceeasi categorie