No menu items!

Sufletului meu ii e foame

Acelasi autor

Compatibilitate

Lumea era a lor, numai și numai a lor, pentru că erau doar ei pe ea. În acest firesc două mâini cu degete timide...

Sinaia, here we come!

Cum zice și Madonna, „Strike the pose, there's nothing to it!”, așa zic și eu „Hit the road to Sinaia!” După cum știe deja toată...

Gay social(ame)izing, yet again…

1. Mr. Mi-e rușine cu mine 24. Aug. 2011 - 23:10 salutare! aici X :) 2. Eu 24. Aug. 2011 - 23:11 salut. ce mai faci? 3. Mr. Mi-e...

Falling, falling…

Uneori ne intră-n viață oameni pe care nu-i înțelegem, care de multe ori ne enervează, dar față de care simțim un atașament absurd, aberant,...

Messalina și-a pierdut capul din nou

În cele ce urmează voi așterne niște rânduri, care, imagistic, ar putea constitui o scurta telenovelă. Spun asta pentru că nu obișnuiesc  să-mi feliez...
FirstLine
FirstLine
Un male bitch uns cu toate cremele, greu impresionabil, alergic la prostie şi prost-gust, gay până-n vârfurile unghiilor, vertical şi după cum s-a mai zis cu sânge-n p**ă. Nu vă place de mine? Treceţi mai departe!

Ştiu că putem să facem atâtea lucruri. Şi putem să le facem bine. Stai! Aici apar toate “dacă”. Uneori “dacă” apare singur. Alteori cineva pune problema respectivă cu “dacă”. Încep să mă gândesc. E bine? Nu e bine? Cred că atunci numai tu ştii să te asculţi. Eu nu prea scriu aşa ca să scriu. Îmi place să văd rândurile aşa frumos aranjate, deşi de atâtea ori între ele sunt furtuni de nedescris. E un mod de a oferi furtunii o cale de ieşire; să se piardă. Mi s-a pus să menajez aşa pe toată lumea. Doar pentru că sunt eu înţelegător şi le dau unora totul. Ca să-mi dovedească apoi că nu merită atât de mult. Şi până la urmă, dacă mă pun la perete pentru că împărtăşesc aproape fiecare gând şi pornire cu ei, ce fac? Tac.

primavara.JPG

Tic-tac, tic-tac… Ştiu că el le va aşeza pe toate. Nu prea sunt în apele mele. De multe ori am refuzat să observ egoismul atunci când se afla în imediata mea apropiere. Şi l-am lăsat să crească. De fapt l-am hrănit. Cu multă dragoste şi grijă. De dragul unuia şi-a altuia am stat şi-am tăcut. Deşi am vorbit, am tăcut. La un moment dat însă am simţit că se goleşte şi paharul meu cu răbdare. Acum e aproape gol. Voi pleca câteva zile. Poate voi reuşi să-mi refac rezerva de răbdare şi înţelegere. Acum îmi amintesc de comentariile acelea cu toleranţa. Ah… Nu ştiu. Sunt confuz. Sau poate nu-mi permit să văd nişte lucruri. Trecând prin momentul acut am crezut că eram furios. Acum sunt doar trist, dezamăgit. Poate că e normal (deşi evit să folosesc acest termen) şi omeneşte să mă simt aşa când văd cum monumentul cade de pe soclu şi se sparge. Deşi voi încerca să-l repar, în adâncul meu ştiu că nu va fi niciodată la fel de frumos ca-nainte. Iaraşi gânduri şi gânduri. Eu nu ştiu să fiu altceva decât eu. Mă cosumă faptul că trebuie să tac şi să înghit. Mă doare când văd cum unii se văd doar pe ei şi prorpiile probleme, nepăsându-le de răul pe care-l pot pricinui. Aş fi preferat să mă tai în carne vie decât să suport tacit umilinţa asta.  Ce rău e să nu ştiu să plâng. M-ar fi ajutat. M-aş fi descărcat şi n-ar fi fost nevoie de atâtea ore în faţa laptopului. Ore în care mi-am smuls violent fiecare cuvânt, căci altfel aş fi înnebunit garantat.

Acum simt un gol. Ascult o melodie. Încerc să continuu să-mi plimb degetele pe tastatură. Mi-e frică de momentul în care voi închide ochii şi imaginile îşi vor începe dansurile sălbatice în ochii mei. Mi-ar plăcea să mă aflu fie doar şi pentru o oră în locul meu preferat de pe Pământ. Totul ar părea mult mai îndepărtat. Şi ar fi mai bine. Aş putea să repir. Aş face-o cu nesaţ. De ce mi se spune să fiu eu? Când de fapt deranjează de atâtea ori că sunt eu? De fapt, nu-i nimic. Am învăţat că e singura cale bună. Atâta vreme cât eu sunt împăcat cu mine însumi şi ştiu că fac bine voi continua să merg pe acest drum. Ştiu că mai devreme sau mai târziu am să ajung la destinaţie.

Voi aştepta dimineaţa la fereastră, cu ochii înfometaţi de lumină! Când evenimentele nefaste se succedă într-un mod atât de accelerat, nu mă mai pot concentra… Dimineaţă va fi mai bine. Gândurile se vor fi aşezat.

12 COMMENTS

  1. Care e locul tau preferat d p pamant Luxor ? Trebuie sa fie superb nu ? 🙂 Cam trist ce ai scris mai sus 🙁

  2. Locul meu preferat de pe Pământ este un vârf de deget pe harta domeniului regal de la Versailles, şi anume domeniul Micului Trianon. Pentru mine are o însemnătate cu totul şi cu totul deosebită.

  3. …nu cutez nici macar a ma intreba, daramite a incerca sa-mi explic, ce generator uman poate produce atata intelegere, atata caldura si compasiune pentru semeni – precum al unei fiinte…Luxor… الأقصر‎ …orasul palatelor… De unde acest izvor nesecat care poate potoli setea – uneori atat de acutizant perceputa –
    dupa un cuvant, un gest, o mangaiere, o prezenta,… – ca si al tau?

    Atitudinea ta este cu atat mai nobila cu cat realizez tot mai pregnant faptul ca si tu esti doar un om – cu gandurile, cu durerile, cu deceptiile, cu deziluziile tale… si lacrimile nerostite… pe care le innabusi in interiorul tau, le maschezi tocmai pentru a nu crea altora suferinta. Esti un om, dar un om deosebit de sensibil la tremurul sufletului celorlalti. Ma intreb, cat de des reusesti plen sa te descarci, cum te refulezi…?

    Iti multumesc. Pentru UMAN!!!

    Te respect. Nici mai mult, nici mai putin. Doar acel sentiment care poarta o denumire ce imbraca forma unui singur cuvant , dar in spatele caruia se ascund un ocean de simtaminte pe care tot doar un om ti le poate oferi. Asa. Sincer.

    O aripa de copil,

    Ady

  4. Inteleg suferinta ta si am o intrebare: cum reusesti sa treci peste aceste situatii.
    Poate imi dai si mi eniste sfaturi de care am mare nevoie.
    Merci.

  5. Alexis, e cam greu să înţelegi suferinţa mea; nu mă cunoşti. Aici e vorba despre “constatări”, ca să le spunem aşa, la modul general.

    Dacă pot să te ajut cumva, cu cea mai mare plăcere. 🙂

  6. Luxor, stii cand ai o rana , o vanataie, cv in genul si mereu te lovesti in acel loc, ca si cum viata isi bate joc de tine si de durerea ta? ei bine cam acest efect l-au avut cuvintele tale pt mine. Nu stiu prin ce ai trecut tu, dar stiu k pt cateva minute dupa ce am citit ce ai scris nu am fost in stare sa judec…stiu k vroiam sa merg undeva sa fac cv dar nu puteam pune cap la cap nici o idee. Fraza care m-a marcat cel mai mult a fost: “Mă doare când văd cum unii se văd doar pe ei şi prorpiile probleme, nepăsându-le de răul pe care-l pot pricinui.” da si ce dureros e at cand tocmai cei la care tii fac asa cv. Am ajuns sa nu stiu ce simt cu adevarat si sa ma invinovatesc pt orice gest care ma raneste venit din partea a astfel de persoane…ma rog a acelei persoane care conteaza…Confuzia,intrebarile,lucrurile nerostite ma otravesc .. Repet nu stiu prin ce ai trecut, dar cuvintele tale exprima niste sentimente cu care se identifica multe persoane.You’re not alone, belive me

  7. <p>Nu ştiu ce să spun, Luxor, poate nu ai vrea să spun nimic. Dar poate, pentru un moment, ai să judeci un pic diferit decât ca de obicei ceea ce spun.<br />
    Nu ştiu dacă vreau să te ajut prin ceea ce spun. Poate vreau să mă ajut pe mine… Dar …</p>
    <p>E puţin dificil să privim lucrurile în mod obiectiv când punem suflet în ceva sau în cineva. Ne este greu, pentru că, fără să vrem, oferim mai mult decât ni se cere. Şi facem lucrul ăsta din pur egoism, cred eu. Din nevoia de a ni se oferi înapoi ceea ce dăruim. Oferim o floare cu gândul că persoana respectivă se va bucura de primirea ei şi astfel va aprecia gestul, cel puţin. Sau ne va oferi mai multe flori. Dar dacă persoana respectivă nu agreează florile pentru că nu are nevoie de nici o dovadă de iubire, dealtfel evidentă? Atunci mergem mai departe, înfăptuind un şantaj sentimental. La fel e şi cu sentimentele. Mie de exemplu mi-e frică să dăruiesc mai mult decât e nevoie. Snobismul sentimental este pentru mine un sacrilegiu în plăcerea de a convieţui. Nu fac niciodată complimente (adevărate) gratuite de frica de a nu fi interpretate ca fiind false, nu dăruiesc niciodată flori cui ştie deja că sentimentul meu este mai pur decât o floare. Dar, ca toată lumea, dau frâu liber iubirii, o scutesc de orice complex şi frustrare atunci când mă îndrăgostesc. Pe nedrept, pentru că de multe ori mă mint singur că dragostea e o stradă cu ambele sensuri de circulaţie. Asta pentru că aşa îmi doresc eu să fie. Apoi, când unul din sensuri se blochează dau vina nu pe cel ce dirijează intersecţia, ci pe cel ce vine din sens invers. Cum a avut neobrăzarea, când a văzut că intru pe strada dragostei, să se apropie de mine şi apoi, în loc să dea cu spatele, a trecut pe lângă mine, silindu-mă să mă opresc?<br />
    Cea mai frumoasă plăcere este aceea când oferim flori şi frumuseţe de toate felurile fără să cerem nimic în schimb …iar în final, fără să vrem, ni se oferă, chiar şi de unde nu ne aşteptăm, acelaşi lucru, sau poate chiar mai mult… Pentru că “a oferi” fără speranţă dezvăluie cea mai frumoasă parte a omenescului din noi. Şi pentru acest motiv, egoist dealtfel, e bine să nu cerem nimic. Pentru că acţiunile şi gândurile noastre ne fac frumoşi, ne fac oameni şi îşi plătesc singure efortul depus sau naturaleţea întinată…<br />
    Mă opresc aici până nu ajung să nu înţeleg nici eu ce-am scris. :p <br />
    Have a nice day, kido!</p>

  8. Subscriu la observaţiile lui FireMan. Nu stiu cum face, dar reuşeşte uneori să spună lucrurilor pe nume mai bine chiar decât pot eu să le gândesc. Iar pe urmă mi-e greu să mă adun şi mai spun ceva. E ciudat, dar parcă gândurile mi-ar fi fost fotografiate şi întinse ca să le admir. Dar eu nu pot să mă uit la ele fără să tresar, de parcă mi-aş vedea umbra, şi-atunci mă sperii de mine însumi precum un căţel care se zăreşte pentru prima dată reflectat într-o oglindă.

    Revenind la subiect, mie cred ca nu mi-ar fi ajuns cuvintele să spun, atât de curat, ceva atât de simplu. Dar totuşi, un mic efort de… comment la comment se cere făcut. Să latru şi eu puţin la căţelul din oglindă…

    Există o întreagă mitologie a egoismului. În general, a fi egoist e văzut ca un lucru rău. De altfel, morala cu asta se ocupă – cu punerea egoismului la zid. Fireşte, asta tot o pornire egoistă se cheamă că este, dar cine mai stă să judece? Eh, bătrânul Nietzsche s-a încumetat s-o facă! A luat morala la puricat de i-au mers fulgii. Ideea e că n-ai cum să nu fii egoist. Se spune că ego-ul (eul) fiecăruia e un servitor minunat, dar e cel mai de temut stăpân. (“The ego is a wonderful servant, but the lousiest of masters.”) Cu alte cuvinte, atâta vreme cât cineva nu devine sclavul propriei sale imagini în lume, “egoismul” său nu e unul… egoist.

    Nu avem de unde şti de ce dăruieşte cineva o floare. Poate că nu are încotro. Poate că are prea multe şi-i e teamă că nu va putea avea grijă de toate. Am scris nu demult ceva pe tema aşteptărilor noastre de la cei din jur. Vrem întotdeauna să fim siguri că aşteptările nu ne sunt înşelate. Dar oare e drept? E drept să ne dorim ca părinţii să ne fi fost altfel? E drept să ne revoltăm că am fost înşelaţi în aşteptări? Sunt multe lucruri în viaţă cu care ne obişnuim într-atât de mult încât la un moment dat, doar pentru că ne-am obişnuit cu ele, le considerăm proprietatea noastră şi ne simţim îndreptăţiţi să le punem lacăt şi să le ţinem sub cheie. Acesta e momentul în care lucrurile încep să meargă prost şi în care ceea ce a fost încuiat revine să se răzbune pe noi, făcându-ne imediat să urâm faptul că accesul nostru la fericire depinde de o amărâtă de cheie, pe care fie am pierdut-o, fie nu ne place că trebuie să o folosim. Dar uităm că undeva, cândva, noi înşine am încuiat o uşă care trebuia să rămână în permanenţă descuiată. Nu deschisă, ci descuiată. Şi începem atunci să dăm vina pe uşă, pe zăvor şi pe tot ce înseamnă limita dintre eul nostru şi cel al unei alte persoane.

    Aşteptările… ele ne ruinează viaţa! Inclusiv aşteptarea de a nu exista aştepări 🙂 . Iar aşteptările noastre se nasc din efortul (sau strădania) de a fi conformi cu propria noastră imagine de sine. În măsura în care cineva se străduieşte (uneori prea mult) să-şi iasă din propriul tipar, efortul depus în acest sens se răzbună. Faptul că ai dat o floare pe care n-ai simţit că trebuie să o dai, dar ai dat-o numai pentru că ai crezut că asta va face plăcere celui de lângă tine, te face să te aştepţi la o răsplată pentru efortul tău de a fi făcut altfel decât simţeai. Dar dacă ai făcut-o pentru că n-ai avut încotro (nu zic “dezinteresat”, pentru că fără interes – fără ca atenţia să-ţi fie captată într-o anume direcţie – nici o acţiune nu este posibilă), atunci nu mai ai ce aşteptări să ai. Trăieşti (şi eşti împăcat) cu rezultatul propriilor tale alegeri.

    Şi asta nu pentru că fiecare dintre noi am avea vreun tipar bine stabilit, a cărui încălcare ne obligă la nefericire. Nu. Tocmai pentru că nu există nicio “zestre” a destinului (nicio moştenire de vreun fel ai cărei prizonieri să fim – ca să nu zic “niciun bagaj genetic”) nu putem fi îndreptăţiţi să facem ceva împotriva felului în care simţim la un moment dat. O alegere făcută ne poate înălţa sau coborî, însă rămîne alegerea noastră, iar acest lucru nu trebuie uitat. Pentru că dacă uităm alegerea, o facem pentru a uita greşeala, iar greşeala nu e niciodată o simplă… greşeală; greşelile survin pentru a ne învăţa câte ceva despre noi înşine, însă doar atât cât avem dreptul să ştim.

    Asta înseamnă inocenţa – puterea de a fi tu însuţi fără însă a fi apucat să ştii cine eşti, libertatea de a te manifesta oricum, fără a fi condiţionat de cine ştie ce reflexe, induse prin educaţie sau autoimpuse printr-o gândire devenită sclava unor principii de viaţă.

    Uneori strălucim atât de tare încât îi ardem cu dogoarea noastră pe cei de lângă noi, iar alteori suntem atât de reci încât pare că am îngheţa şi Soarele dacă am putea să-i furăm căldura. Toate astea însă nu contează. Important e să facem ce ne place şi ce simţim – asta însă dacă nu cumva “simţim” cu mintea şi nu cu sufletul. Căci ego-ul e o structură mentală, o creaţie a minţii – o creaţie măreaţă şi diabolică în acelaşi timp. A avea un simţ al identităţii e sublim – atâta timp cât Cel-ce-sunt poate încă să fie, adică să nu devină dominat de imaginea sa prezentă şi să rămână deschis la Devenire…

    Eu sunt cel ce sunt,
    Mă plac, dar nu mă pot privi
    De teamă că atunci
    Aş începe să cred
    Că-mi sunt de ajuns.
    8)

  9. Abordările voastre ar putea fi relativ interesante… Sunt însă strict personale, ale voastre adică. Cred că ar fi mai bine dacă nu aţi generaliza pornind de la gânduri individuale.

  10. Am vorbit la persoana 1 singular doar ca sa ma fac inteles mai bine si sa nu fiu acuzat de cine stie ce apropouri aiurea… e foarte usor sa spui cuiva ca il priveste doar pe el ceea ce spune. esti egoist. poate acel cineva nu o face ca sa isi insire gandurile aiurea, ci ca sa te ajute cumva. nu ai cum sa nu pornesti de la ganduri individuale… cand vorbesti despre ceva anume. doar asta ne deosebeste gandirea intre indivizi…
    Imi pare rau ca uite, refuzi din start sa asculti atunci cand altcineva decat cine vrei sau te astepti iti arunca culori pe pereti ca sa vezi si altfel lucrurile. Nu cu nuante moralizatore sau critice. pur si simplu culori …
    apoi… te minunezi ca nu vede toata lumea in culorile tale… sau ma rog, nu toata lumea… daca tu refuzi ochelarii intinsi de un strain ca sa ii probezi, sa vezi daca vezi mai bine, de ce te miri cand cei carora le intinzi tu ochelari de soare ii refuza pe motiv ca nu se vede nimic prin ei?

  11. Luxor~

    Eu oricum vorbesc numai la general, pentru că dacă mă apuc să vorbesc din experienţă mă mănâncă sfinţii. Nu de alta, dar nu imi amintesc prea bine ce am trăit cu adevărat şi ce nu. (Asta mi se pare a fi un indiciu că trăiesc, pentru că numai pentru morţi lucrurile sunt clare 🙂 .)

    Viaţa mea e un soi de absenţă perpetuă. În mod sigur nici n-am fost de faţă când m-am născut, iar mai apoi, de câte ori eram – din pură întâmplare – prezent la ce mi se întâmpla, aveam senzaţia că viaţa îmi organizează a o înscenare teribil de neverosimilă. Aşa că, de fiecare dată când picam în plasa destinului – vorbind, fireşte, foarte la general – mă salvam prefăcându-mă că dorm sau că nu bag de seamă ce mi se întâmplă, reuşind astfel – mai de fiecare dată – să scap neciugulit. De fapt, somnul îmi e cel mai bun prieten – atunci sunt cel mai lucid.

    Drept pentru care pot spune, cu mâna pe inimă, că sunt complet lipsit de experiente “strict personale”, cum pare că îţi place ţie să le numeşti (ceea ce e “relativ interesant” – zic tot ca tine – pentru că nu cred că există aşa ceva, după cum nu cred că există draci). Eu trăiesc foarte… în general (şi aproximativ), ceea ce mă face să cred că lumea e un fel de plăcintă mare la care avem dreptul cu toţii – mai mult, dacă nu ne e chiar foame (de lume), sau mai puţin, în cazul în care devenim prea… devoratori. Fiecăruia ce i se cuvine.

    8)

  12. Luxor, traieste ca tine. Totul depinde doar de perceptiile tale. Sa tii minte ce-ti povesteam, iti va prinde bine someday.

Comments are closed.

Vezi si...

Bărbatul matur .. dorința tânără …

  Buna seara prieteni. Am revenit cu un nou articol asa cum am promis si astept cu nerabdare raspunsurile voastre deoarece sunt curios de felul in care vedeti voi anumite lucruri. Un mic rezumat al vietii mele. Atractia fata de persoanele de acelasi gen a aparut foarte timpuriu si anume, inca din...

Articole din aceeasi categorie