A trecut ceva vreme de când a apărut filmul, tot cam atât de când l-am văzut. Am tot aşteptat să scrie despre el unu’ mai elocvent, dar nu s-a întâmplat. Aşa că n-am încotro…
Povestea este apăsătoare, lupta personajelor este teribilă, la suprafaţă răzbate o mică parte doar. Restul se simte instinctiv aproape, nu ştiu, se transmite prin frecvenţe joase prin difuzor poate, sau sufletul recunoaşte bătălia cu renunţarea celuilalt. Contemplarea divergenţei cărărilor îţi face rău, ştii că măine distanţa va fi mai mare decât azi.
Şi mai este despre margine, un grup de suflete care trăieşte “afară”.
Motiv pentru care cred că fiecare din noi va înţelege puţin mai mult decât majoritarii din lupta personajelor, din foamea lor de afecţiune.
Mă opresc, pentru că îmi dau seama că nu ştiu să scriu despre gândurile stârnite de acest film fără a-l devoala. Şi nu vreau să vă tulbur vizionarea. Cred că toată lumea ştie despre ce e vorba în film, toţi am aflat că e bine făcut. Mai rămâne să ne facem curaj şi să găsim substanţa potrivită, e imposibil de urmărit “După dealuri” cu popcorn… Eu spun că merită efortul.
Film ok, dar supraestimat la patrat.
Cinematografie zero. Editare minus zero. Sunet, minus 10. Tema si actorii sunt buni dar, din pacate, regizorul nu si-a facut temele cum trebuie. De altfel, nici cameramanii, nici cei responsabili cu luminile si nici tehnicienii de sunet. Toate astea imbinate strica ceea ce ar fi putut fi, in cu totul alte circumstante tehnice, un film cu adevarat bun.
Eu am vazut filmul si pot sa spun ca merita vazut; la el se mai adauga *Amour*
Am citit si cartea din care a fost inspirat si intr-adevar, exista elemente importante de acolo care lipsesc din film sau sunt mult mai putin aduse in atentia spectatorului (aici ma refer si la homosexualitate). Totusi, filmul si-a ales un subiect important si nu cred ca ar fi fost o idee buna sa se scalde in toate motivele si temele cartii.
Filmul nu are montaj clasic, are cadre secventa (cam asa face C. Mungiu filmele sale mari). Sunetul are o dramaturgie buna, fiind pe masura povestii si a viziunii regizorale (singura problema e la cateva cuvinte pe care nu le intelegi chiar foarte bine, insa se intampla de 2-3 ori in tot filmul de 2 h si ceva).
Filmul are o imagine care iti taie rasuflarea la anumite cadre. Si intr-un sens bun. Culorile si lumina sunt detalii foarte atent puse la punct.
Eu unul chiar am savurat acest film, mi s-a parut ca aduce ceva nou pentru cinmatograful romanesc. Singura dorinta a mea ar fi fost mai mult curaj in a spune povestea … as fi dorit ceva mai visceral, care sa impunga cu adevarat spectatorul in coaste. Dar la cat de sensibil este publicul romanesc la subiecte “religioase”, poate ca e bine ca s-a procedat asa 😉
Numai bine!
Mai bine il devoalai, daca tot te-ai apucat.
Roy dragă, chiar zero… minus 10…minus 0 ?!?!?
Eu nu sunt specialist, văd filmele cu naivitatea amatorului. Nu caut să identifc măţăraia tehnică, aşa că nu te pot contrazice ( mai ales că am şi eu un cui împotriva sunetului acestui film ) . Dar o fac juriile câtorva festivaluri prestigioase, şi ăia sunt specialişti.
Cristymaykei, îl vezi mai bine cu ochiul virgin…
itsfriday, nu mi se pare politicos din partea echipei tehnice, vorba lui Roy, să existe două cuvinte care nu se înţeleg. Caranfil cum poate să rezolve problema asta? Sau Sitaru, Netzer…
Doamne fereşte să fi fost mai visceral zic eu. Ce vrei, să m-apuce junghiul la inimă?
Nu vazusem filmul, l-am vazut astazi dupa ce am citit aici despre el (multumesc CM !).
Pe mine m-a cutremurat efectiv…am avut un prieten care s-a calugarit la Putna si cand am mers sa-l vizitez (cu ani in urma) vorbea ca astia din film. Filmul asta m-a facut sa ma gandesc la el si la ce tragedii pot naste ignoranta si fanatismul.
Ce am apreciat eu la film este puterea de a spune o poveste fara a se transforma intr-o ancheta.
Filmul e OK, e drept ca nu ajunge la nivelul altor filme de-ale lui Mungiu, ca Occident sau ¨4,3,2¨. Eu unul l-am vazut mai ales pentru ca una dintre actritele premiate din film e o vara de-a mea (nu puteam sa nu ma laud). Si, fireste, pentru ca imi place Mungiu. Cineva nu a vazut inca ¨Occident¨ trebuie sa-l vada neaparat.
Am văzut astăzi filmul, fiind o zi în care chiar nu am avut răbdare să muncesc. Într-un fel, regret.
Mi s-a făcut rău.
A trebuit să bat la ușa colegului de apartament și să port o conversație obișnuită cu el ca să îmi revin. Un lucru însă, aș vrea să mă lămuriți. Este un fapt real că femeia exorcizată s-a dus la mănăstire după prietena ei, sau este ficțiune?
Întreb asta deoarece la vreme respectivă, nu îmi aduc aminte să fi citit în presă nimic legat de sexualitatea femeii (singurul lucru care s-a spus este că suferea de schizofrenie). Cred că este un detaliu care nu mi-ar fi scăpat, deci tind să cred că nu s-a vorbit în media despre așa ceva. Oricum, aș dori să știu.
Martin, nici eu nu am reţinut să fi fost aşa în cazul real . Pe de altă parte, asta ar fi fost o informaţie aprig ascunsă de urechile publicului. Eu prefer să nu îmi bat capul cu subiectul ăsta . Oricum un film împleteşte realitatea din care s-a inspirat cu ficţiunea din minţile regizorului, scenaristului, echipei realizatoare. Realitatea uneori e absurdă, trebuie dat cumva sens întâmplărilor.
Mie nu mi s-a părut că e vorba despre Biserică. Chiar dacă personajele erau îmbrăcate în călugăriţe aceea nu prea era mănăstire. Erau un grup de oameni nefericiţi care s-au strâns într-un simulacru de familie, într-un surogat de societate, cele reale fiindu-le inaccesibile ( fiecăreia din motive diferite).
Aşa explic eu insistenţa Alinei. Voichiţa nu părea foarte tare ataşată de ideea de mănăstire, ea găsise o familie. Iar Alina simţea că o poate disloca. E ilogic să încerci să iei o călugăriţă devotată mănăstirii, în schimb are sens să încerci să iei pe cineva de lângă “tati”.
Echipa tehnica face tot posibilul sa capteze vocea actorului, insa daca acesta vorbeste mai mult pentru el, stalcit, cu un accent bizar sau cu fata infipta in perna … nu este vina partii tehnice. Daca te uiti atent la film, si il asculti la fel de atent, o sa observi ca cele doua fete vorbesc adesea in soapta … cee ce uneori este o problema. In fine … doresc doar sa impartesc opiniile referitoare la sunetul filmului si sa spun ca nu il consider nesatisfacator si ca oamenii de la *tehnic* si-au facut treaba bine, nu perfect, de necriticat, insa multumitor 🙂
de aia s-au inventat subtitrările…
E bun filmul, dar sfarsitul e prea tragic.
Despre plusurile și minusurile acestui film vorbește foarte bine Cristian Tudor Popescu într-un editorial din Gândul, în octombrie 2012.
Din punctul meu de vedere, contrar primei tentații de a-l judeca în cheie religioasă, acest film nu tratează problema religiei și a eventualelor sale influențe nefaste asupra psihicului uman. Nu e nici măcar un film despre iubire, dacă iubirea e cumva punctul de plecare al dramelor relatate. Și, deși ar putea părea un alt film menit să îngroașe o dată mai mult tușa grotescă și inumană a erorilor sistemului medical, nu cred că despre asta e vorba, cu toate că și această producție înfățișează boala cruntă de care suferă halatele albe, devenite un fel de îngeri ai morții.
Deci, despre ce vorbim aici? Care e miza reală a acestui film? Unde se ascunde virusul prea-omenescului său destin, de care filmul însuși suferă?
Ei bine, cred că regizorul spune povestea lucrurilor neterminate și, prin aceasta, el se încarcă cu povara lor. Nimic, dar absolut nimic din cele petrecute acolo, în colțul acela uitat de lume, nu reușește să desfacă blestemul lucrurilor făcute pe jumătate, deși toate, dar absolut toate întâmplările trăite pe ecran își au originea într-o delăsare vecină cu nebunia, pe care boala Alinei nu vine decât să o confirme. Iubirea neterminată și amânată dintre cele două fete, neiubite nici ele vreodată până la capăt de către părinții lor; familia-surogat a maicilor, încropită la repezeală într-un lăcaș de cult neautorizat, a cărui binecuvântare se tot lasă așteptată; boala tratată numai pe jumătate într-un spital de secol XVIII, care seamănă mai mult a refugiu și izolator pentru bolnavi și unde sănătatea e mereu amânată, suspendată sine die; intențiile bune, dar împlinite doar pe jumătate și care se răzbună într-un final pe cei care cred că bunătatea este o doar datorie cucernică; mâna lungă a justiției, care nu reușește niciodată să-i ajungă decât pe vinovații care-i stau la îndemână – toate acestea se petrec din pricina tendinței profund umane de a încerca – fără a izbuti vreodată – să luăm problemele sufletului în propriile mâini și să le tratăm ca pe niște simple obiecte. Emoțiile tratate cu rațiune sfârșesc în nebunie (pentru că rațiunea nu reușește niciodată să ajungă sufletul din urmă), iar nebunia e anticamera morții.
Suspansul pe care acest film, căruia nu-i lipsește genialitatea, îl crează rezidă tocmai în suspendarea tuturor gândurilor și acțiunilor personajelor sale în neant. Totul pare a putea fi supus amânării, lăsat în mâinile Domnului și deferit unei speranțe de mai bine. Ezitarea aceasta, profund românească dar universal umană, care constă în a a acționa mereu incomplet și fără vlagă acolo unde știm instinctiv că rațiunea nu ajută și unde numai căldura emoției omenești are sorți de izbândă este marca înregistrată a acestui film.
Și, poate ca o ironie a sorții, destinul acestei capodopere cinematografice – care nu aparține regizorului Mungiu mai mult decât talentul său, dacă nu viața însăși, îi aparține – este luat totuși de către creativul regizor, ajuns în postura Creatorului, în propriile mâini, parcă pentru a duce povestea filmului dincolo de finalul său… Încă un destin frânt, urmând a avea un final suspendat în incertitudine și, eventual, în moarte. Tot Cristian Tudor Popescu vorbește, într-un alt articol din Gândul, despre ritualul românesc al exorcizării succesului.
În rest, numai de bine!
😎
P.S. – “După dealuri” s-ar fi numit probabil cu mult mai nimerit: “Lasă, lasă…!“, dacă nu cumva i-ar fi stat mai bine… neterminat.
Păi nici nu prea e terminat, recunosc, nu în sensul celor spuse de tine, Grid. Secvenţa de final mi se pare un nou început ( rareori un drum încheie ceva), se încheie brusc, sec. SIngurul motiv pentru asta îmi pare a fi , asemenea discursurilor europarlamentarilor, epuizarea timpului alocat…
Dacă ar fi să găsesc românilor o caracteristică unică și definitorie, ceea ce-i destul de riscant ca procedeu de generalizare dar merită încercat, aș putea spune că avem un talent nativ de a pune punct lucrurilor care ne macină în cele mai ingenioase moduri, apelând la justificări dintre cele mai neobișnuite.
Alte popoare nu se sfiesc să sfârșească un lucru care nu merge și să-și asume decizia încheierii lui, însă românii par a găsi mereu metode spre un final în coadă de pește, ceva de genul “Adio, dar rămân cu tine!“… Eu înțeleg (și chiar îmi place) această voluptate metafizică, născută din ezitarea de a tranșa în mod violent lucrurile care nu pot fi tranșate cu una, cu două. Probabil că ăsta este și unul din motivele rezistenței noastre ca popor – refuzul de a ucide din punct de vedere metafizic o stare de fapt. Pe de altă parte însă, rezultat al aceleiași duplicități metafizice, asta este totodată și sursa celor mai mari nenorociri, precum și motivul pentru care ne autocompătimim pentru încercările prin care trecem.
Filmul ăsta mi se pare definitoriu pentru “starea de român”, dacă pot spune așa. Iar dacă producția asta a ajuns să intereseze și alte nații (prin premiile care i-au fost acordate) e probabil pentru că oferă o cheiță de acces la hrubele sufletului, spre locurile în care unde nu oricine îndrăznește să se aventureze…
😎
Numai că “Lasă, lasă…” e o indicaţie cam vagă. Poate însemna “lasă, uită, abandonează (ce făceai, dificultăţile), schimbă proiectul chiar dacă, sau tocmai pentru că, nu poţi să îl duci la îndeplinire”. Sau la fel de bine “lasă, lasă, am acum o problemă, dar o rezolv cumva şi vă arăt eu vouă!”
Cred că ar merita să fac un inventar complet al tuturor replicilor din filmul ăsta care conțin [sau pot fi reduse la] cuvântul “lasă“, începând de la prima secvență (“Alina, dă-mi drumul…“) și până la ultima (“Trece, Vasile, las’ că trece…“).
Ambiguitatea de care vorbești e proprie acestui verb, a lăsa însemnând totodată și a părăsi (a uita, a abandona) ceva sau pe cineva, dar și a permite (a da voie sau a ceda). Etimologic, cuvântul provine din latinescul laxare și e menit să desemneze o slăbiciune, o… laxitate care poate fi expresia unei lipse de voință în a tranșa o situație.
Această nuanță pasiv-agresivă a flexibilității mi se pare definitorie pentru ceea filmul surprinde foarte bine. E o tactică de scăpare foarte des uzitată pe meleagurile noastre (probabil de inspirație mai largă, balcanică) care constă în a ține capul plecat, dar nu atât în semn de supunere, cât mai ales pentru a evita contactul vizual și privirea directă în toate situațiile de maximă vulnerabilitate. Această postură rezervată nu e asumată gratuit, ci în virtutea păstrării unui minim avantaj. A reuși înseamnă, în românește, a nu te da bătut sau a nu pierde – o strategie a pașilor mărunți care nu se știe unde duc, cu efecte imprevizibile pe termen lung.
În asemenea condiții, boala psihică capătă o nouă lumină – aceea de cedare psihică,adică de capotare a unui organism care se trezește abandonat de propriile sale facultăți mentale. Mai mult decât atât, cedarea psihică pare a fi expresia inflexibilității, respectiv a refuzului de a lăsa lucrurile să curgă în voia lor…
😎
P.S. – Încă mai interesant este faptul că tocmai cei care învățaseră atât de bine tactica plecării capului în fața destinului n-au rezistat s-o facă până la capăt, greșind astfel în mod fundamental și iremediabil. Încercând să înfrângă boala psihică a Alinei, au devenit la fel de inflexibili ca și ea, sfârșind în cele din urmă în postura de vinovați.
Însă vinovăția în fața legii nu e totuna cu vinovăția în fața propriului destin, care e de o cu totul altă natură. Ceea ce în ochii legii este o crimă, în ochii destinului ia chipul unei trădări de sine. Cine joacă jocul destinului nu trebuie s-o facă în propriul avantaj, sau de dragul propriului destin. Altfel, verbul a lăsa va începe să-și piardă sensul.
După ce-am citit comentariile, prefer să rămân cu ochiul virgin și mintea nesmintită, mai ales că-i neterminat.