No menu items!

Eu si mama si bunicu

Acelasi autor

Cum vad eu lumea?

Unul din hobbyurile mele este fotografia. Am aproape tot timpul aparatul foto la mine, si sunt atent la culori, lumini, fragmente, imagini. Mai jos...

Ce inseamna prietenia?

Acum de cand cu fenomenul Facebook, si stand de vorba cu lume, am ajuns la concluzia ca notiunea de prieten isi pierde din sens....
kiwibird
kiwibird
Deseori imi petrec timpul prin alte planuri ale existentei, ma gandesc la tot felul de chestii, si incerc lucruri mai putin obisnuite, preferabil de unul singur, sau cu cativa oameni de incredere. Detest inghesuiala, ignoranta si pepenele galben. Ador inghetata.

Dupa ceva vreme de stat, citit blogul, si apoi scris si comentarii, a venit vremea, as zice, sa postez si eu pentru prima oara pe aici…

Parintii mei, si, in plus, parintii tatalui, au toti orgolii enorme, si odata cu aparitia mea cu 25 de ani in urma, fiind primul copil din generatia mea (urmatorul a venit in 2000), fiecare si-a facut planuri clare despre cum trebuie sa fie copilul, fara insa a se preocupa de inclinatiile native ale copilului, sau de dorintele acestuia. Am fost crescut de mama, cu tata ma intalneam sporadic si tot ce facea era sa ma indeparteze de el, asa ca ideile lui oricum chiar nu ma interesau deloc. Persoana lui ma enerva pana la o vreme. Apoi ma plictisea. Acum nici macar atat…

Trebuia sa fiu cel mai bun la scoala (ceea ce am fost). Sa invat limbi straine (ceea ce mi-a placut). Sa schiez (ceea ce nu mi-a placut deloc). Sa inot (ceea ce nici nu mi-a placut, nici nu mi-a displacut). Sa fiu copil cuminte (ceea ce categoric NU am fost). Sa… Sa… Si sa fiu cum isi inchipiuau toti ca trebuie sa fiu. Inchipuiri care nu se suprapuneau.

In final, mama a ajuns sa aiba cele mai clare idei despre mine (poate de aia ca m-a crescut singura), despre cum trebuie sa fiu. Ea ma vedea asezat in orasul de bastina, inginer IT sau ceva inrudit. De acolo vin banii si statutul social. Nu conta ca matematica si fizica erau materiile pe care le detestam cel mai mult si unde aveam cele mai mici note. Ea vedea doar ca aveam 10 la informatica (am facut liceu de mate-info). Gandindu-ma sa dau la litere (in 2004 am terminat liceul – limbile straine devenisera pasiunea mea), tin minte replica “Daca nu faci ceva legat de calculatoare vindem calculatorul, ca nu iti trebe jucarie de 20 de milioane!”. Am facut pana la urma o facultate din domeniul stiintelor exacte, in alta localitate, pe care am terminat-o binisor as zice, dar foarte nemultumit si frustrat fiindca nu era ceea ce mi-as fi dorit. Mama tot nu intelegea de ce nu-s printre cei mai buni, ce nu-i bine. In anul 3 am descoperit intamplator marea pasiune pentru un domeniu inrudit, si m-am hotarat ca vreau sa fac cercetare in acel domeniu (ceea ce fac acum).

Ca eram gay iarasi nu era bine absolut deloc. Mama vrea sa aiba nepoti, sa ii poate scoate la plimbare, sa se laude cu ei, etc. Atentie – sa aiba ea nepoti, nu sa am eu copii. De cand i-am zis ca-s gay, nu a deschis niciodata subiectul femei (dar nici barbati 😀 ). In plus, ea traieste cu marea frica ca tot ce nu este acceptabil social in Romania din ce fac eu, ii va afecta statutul social: “Tu pleci inapoi si nu-ti pasa, dar eu singura aici raman, si trebuie sa aiba cineva grija de mine”.

In vara asta, cand am venit in tara, m-a luat de-o aripa si m-a dus la ea la serviciu sa se laude ca “asta-i fi-miu, care stie aia si aialalta, face, drege, etc.” Acest gest mi s-a parut o ipocrizie crunta.

Cu bunicu, o fire ultraconservatoare, este si mai grav. Pe de o parte e mandru de realizarile mele profesionale, dar pe de alta il deranjeaza crunt ca am plete, ca am barba, ca nu umblu la costum si cravata, si ca prefer categoric ghiozdanele. Norocul lui ca nu mi se potrivesc piercinguri la trasaturile mele… Ce mai conteaza ca mi-au dat bursa la universitate aici, si scandinavii sunt zgarciti cu bursele? Ce mai conteaza ca fac cercetare pentru European Space Agency? Ce mai conteaza… (lista poate continua). Eu tot un vagabond neserios raman in ochii lui, si nu poate accepta faptul ca mi-am facut eu singur de capul meu un rost in viata, fara sa imi pese ce are el de spus. Si ca am fost primit cu bratele deschise unde m-am dus.

Concluzie: mama are constiinta 100% impacata ca absolut tot ce face si ce a facut, a fost spre binele meu. Si eu in continuare sunt frustrat ca n-am facut literele (chiar daca imi place ce fac), si visul meu pe termen mediu ramane sa fac un masterat in lingvistica, si, daca nu se poate asa direct, o facultate de litere. Si chiar tin la mama si la bunici.

28 COMMENTS

  1. Te salut, KIWIBIRD,
    Mulţumim pentru povestea ta.
    Ceea ce citesc la tine îmi confirmă faptul că niciodată nu îi vom mulţumi pe cei din familie, oricât de sus ca poziţie socială am ajunge, sau cât de talentaţi am fi, sau …  sau… Eu am încetat să mai încerc să-i mulţumesc, cu toate că încă mai aştept un “bravo”, “sunt mândru/mândră de tine.” De aceea, trebuie eu şi tu să ne urmăm cărarea care ne-o întinde viaţa.
    Într-o altă ordine de idei: am citit într-un comentariu de-al tău despre cum e în Scandinavia. Şi… wow, sună superb. I envy you. Eu încă cred că la un moment dat voi ajunge să locuiesc într-o ţară cum cele din nord şi unele europene cu clima mai plăcută… mie! 😛
    Sper să mai citesc despre/de la tine,
    xox

  2. Reactia mamei tale e mai mult sau mai putin rezonabila, insa a bunicului nu. Mama ta e posibil sa fie si sub influenta bunicului, ceea ar putea explica in parte atitudinea ei.
     
    Am o intrebare legata de toleranta nordicilor. Spui ca exista o anume retinere fata de exprimarea in public a sentimentelor, ceea e OK, insa banuiesc ca retinerea se opreste aici, sau ma insel? De pilda, daca iesi in oras cu prietenul (la cinema, sau la plimbare etc.), simti nevoia de a ascunde relatia dintre voi, sau va puteti simti exact ca un cuplu hetero?

    • Nu e nici un fel de influenta intre cei doi, ca e vorba de tata tatalui, si mama nu a mai vorbit cu el de peste zece ani.

      Despre nordici: Nu se exprima in public sentimentele de obicei, intr-adevar, insa nu exista motivce de a ascunde relatia cu partenerul meu. De exemplu, eram in oras cu un grup mai mare, si localul unde eram era arhiplin. Eu am plecat inainte sa plece ceilalti, si cand m-am ridicat sa plec si ne-am imbratisat si sarutat scurt, nimeni nu a reactionat in nici un fel, era o chestie absolut normala. Daca am fi exagerat, s-ar fi uitat la noi pentru depasirea limitelor bunului-simt. Nu era vorba de un local cu specific gay si in stiu (si nici nu conteaza, la o adica) daca in afara de noi mai erau alti gay in grup.

      Libertatea individuala si egalitatea sunt cele mai importante principii de viata in toate tarile nordice.

  3. impactul regulilor invatate in copilarie sunt puternic inradacinate in memorie si greu se poate trece peste  macar una dintre ele. majoritatea oamenilor sunt conservatori , uni pentru pur si simplu unicul motiv ca nu vor sa gandeasca si asta chiar daca viata lor ar putea sa fie mai buna facand o mica schimbare.
    dar schimbarea trebuie sa vina de undeva , aici e marele secret.
    altfel ce ar mai fi de zis poate doar ca trebuie sa avem rabdare si iar rabdare dar asta nu inseamna ca trebuie sa fim pasivi[intre noi fie vorba sunt prea multi pasivi] ci acctivi mereu sau macar din cand in cand[e buna si pentru sex  asta, ma rog cine poate si are vitalitate] si cu asta inchei ca am chef  de nebunii acum[ v-a las pe voi sa ghiciti daca sunt pasiv sau activ] ciao
     

  4. Salutari, KIWIBIRD! Nu o sa mai intru în a dezbate problema acceptării, fiindcă cei mai multi argumentează (doar spre a-ți liniști conștiința) cu propria lor experiență. Ma bucur ca pari un om echilibrat, indiferent de situație și pare sa fi contat mult în decursul evoluției tale. Dacă te frământă însă mult, trebuie sa-ți spun ca o metoda ar fi sa te gândești ca lucrurile se vor așeza în timp sau sa schimbi tu abordarea fata de familie.

    European Space Agency? Nu știu dacă se pot cere mai multe detalii, fiindcă mi se pare grozav cum romanii pot sa ne reprezinte (în “n” domenii profesionale de viitor) mai bine afara decât în țară și totuși păstrează anonimatul! Nu știu dacă m-am făcut înțeles, dar ce faci tu nu pare sa fie ce fac maxim 100 de romani luați aleatoriu…

    Mult spor în cercetare și take care!

  5. Este incredibil cât de mult pot greşi părinţii! E greu de explicat cum pot uita aşa de uşor că au fost şi ei copii şi tineri…
    Voiam ceva, nu neapărat mai vesel, dar măcar mai optimist, însă mi-a rămas în minte povestea lui Kiwibird, deşi au trecut atâtea zile şi chiar nu voiam să intervin, să nu fac eu pe moralistul, speram s-o facă alţii. A încercat Petrus Christus, dar s-a limitat doar la: sau sa schimbi tu abordarea fata de familie”

    Kiwibird cred că, fără să-şi dea seama, a fost supărat de mic copil pe părinţii lui. Probabil pentru că, aşa cum reiese, nu i-au asigurat o familie unită. Aşa cred că se explică „tonul” cu care îşi spune extrem de sincer povestea, care începe cu:”Parintii mei, si, in plus, parintii tatalui, au toti orgolii enorme…”
    E de menţionat că orgoliile se moştenesc sută la sută!

    Nu mi se pare corect să reproşăm părinţilor că vor să fim perfecţi. Este adevărat că nu toţi, sau chiar puţini au harul să ne facă să înţelegem din timp, dar nu ştim dacă noi înşine vom avem acest har.

    Eu nu cred că dacă un copil are înclinaţii evidente către ceva anume, părinţii îl vor trimite în altă direcţie. Înclinaţii de necontestat, nu poet ! Nici părinţii nu au de unde ştii, aşa că îşi duc odrasla şi la schi, şi la înot, şi la limbi străine. Cu atât mai puţin putem spune cât suntem copii ce înclinaţii avem, ce vrem de fapt, ca să avem pretenţia respectării dorinţelor noastre.
    De exemplu, nici mie nu mi-e clar la ce foloseşte un masterat in lingvistica, sau de ce trebuie să urci pe Everest. Sau poate ştiu, este vorba de un orgoliu nemărginit.
    Nu spun că e rău sau că e bine, dar înainte de a judeca orgoliul părinţilor, ar fi bine să-l vedem pe al nostru.

    Pentru că numai despre orgoliu e vorba atunci când Kiwibird îşi lasă barbă sau poartă plete. Dacă nu ar fi aşa, din când în când, s-ar fi putut îmbrăca, tunde şi bărbieri după dorinţa celorlalţi, fără ca personalitatea lui să aibă de suferit. Pentru că personalitatea nu stă în barbă sau plete, ci în ceea ce eşti. Şi Kiwibird este ce este şi datorită familiei.

    Dacă Kiwibird nu ar fi spus că este nemulţumit de ruptura dintre el şi familie, nu mă mai oboseam.
    Despre mama lui pot spune că s-a purtat exemplar. Mai rar aşa ceva.
    Chiar şi în legătură cu orientarea lui sexuală.
    M-a întristat mult optica prin care Kiwibird vede momentul în care mama lui îl ia de o aripă şi îl duce la locul ei de muncă, pentru a se lăuda cu el. Nu este cinstit. Nu aşa trebuie interpretat.
    Cazul lui Kiwibird nu este rar, e chiar generalizat. Nu vreau să-l judec, nu am toate elementele şi nu e căderea mea, dar îmi pare rău când văd oameni nefericiţi.
    Pentru că lucrurile nu sunt chiar aşa de complicate.

    Nu-mi place cum „sună” ce-am scris.
    Poate ar fi trebuit să încep cu mine.

    Eu am fost un copil cuminte. Nu pentru că sunt vreun handicapat, ci pentru că am spirit de observaţie. Asta mi s-a spus de mic şi am luat-o în serios.
    Am 2 veri gemeni, mai mari cu câţiva ani decât mine.
    Din când în când ne duceam pe la ei.
    Mi-a rămas în minte o imagine de pe la vreo 4 ani ai mei. Pe pereţii din dreptul paturilor lor erau săpate adevărate tranşee. Săpaseră cu beţe, cu creionul, cu furculiţa, sau chiar cu nasturii rupţi de la pijamale. Uitându-se la pereţi, mama a spus: „al nostru n-ar face aşa ceva!”. Nu aveam cum să uit această imagine, pentru că şi când aveam 10 ani, pereţii erau la fel. De fapt mult mai rău. Unchiul spunea că nu ar fi avut rost să-i repare. Interesant este că nu săpa fiecare în dreptul patului lui, de plictiseală, când rămâneau singuri. Ci făcea unul o gaură în peretele celuilalt, ca să mănânce acesta bătaie, apoi celălalt săpa un şanţ în terenul advers, şi mânca şi fratele lui bătaie.
    Acum sunt absolvenţii unor facultăţi serioase.
    Când veneau rudele sau cunoştinţele părinţilor mei pe la noi se mirau că nu sunt urcate toate cărţile din bibliotecă pe rafturile cele mai de sus. Când eram mai măricel şi mergeam pe la alte familii cu copii mai mici şi părinţii mei vedeau cărţile urcate pe rafturile de sus se lăudau cum dădeam eu cu grijă filă cu filă paginile revistei MAGAZIN ISTORIC şi ziceam „boielli, boiellii”. Era vorba probabil de domnitorii de pe vremuri, în straie boiereşti. Dar, într-adevăr, aşa cum o văzusem pe bunica, dădeam cu mare grijă fiecare filă şi, după spusele lor, n-am rupt vreo filă nici măcar din greşeală.
    Când ne întâlneam pe stradă cu câte o cunoştinţă se mira: „vai, ce mare s-a făcut băiatul şi ce frumuşel e!”. Nu puteam să nu apreciez remarca, dat fiind că fiecare copil îşi doreşte să fie mare, sau măcar considerat mare.
    Bunicul a remarcat entuziasmul meu în faţa unui acvariu din piaţă şi mi-a meşterit unul.
    Nu era greu să observ cum se purta cu mine şi cum se purta cu verii mei!
    Ne-am dus apoi şi mi-a cumpărat cei mai frumoşi peştişori. Nu prea mulţi, că erau destul de scumpi, dar vânzăturul spunea că se vor înmulţi. Şi s-au înmulţit. I-am văzut cum năşteau. Aveam grijă să-i separ, pentru că cei mari i-ar fi mâncat pe cei mici.
    Veneau prietenii mei pe la mine şi se minunau de peştii mei. Mergeam şi eu pe la acvariile lor. Eram mândru, consideram că este şi meritul meu. Şi şi era!
    Cum să consideri că e o meschinărie ca un părinte să se laude cu copilul lui?!

    Vara trecută, soţia unuia dintre verii mei a născut. Am fost să-l vedem pe cel mic.
    Este uluitor cum părinţii mei îşi aduceau aminte de naşterea mea ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri! Îi auzeam vorbind cum îmi număraseră degetuţele de la mâini şi de la picioare, să vadă dacă le am pe toate, cum băteau din palme ca să-şi dea seama dacă aud, cum mă cântăreau după fiecare „masă”.
    Când tatăl meu a venit la maternitate să ne ia, eu dormeam buştean şi nu putea să-mi vadă ochii. Când a ieşit cu mine în braţe, eu am strâns instinctiv din pleoape din cauza luminii puternice. Mama zice că tatălui meu i-au dat lacrimile şi a zis: „înseamnă că vede”.
    Dacă părinţii mei mi-ar fi ţinut un discurs despre cum au muncit ei, cum s-au chinuit, cât au suferit, cât au vegheat ca să fiu eu sănătos şi să mă fac mare, nu cred că aş fi înţeles, că aş fi apreciat.

    Kiwibird este acum departe de părinţii lui şi nu este mulţumit.
    Trăieşte într-o ţară unde n-a mai văzut soarele de 4 luni.
    Dar este mulţumit că-şi poate săruta scurt iubitul în public.
    Mie, personal, mi se pare preţul mult prea mare.

  6. Senzatia mea este ca Kiwibird este multumit cu noua lui viata (sa ma contrazica daca nu).  Fireste, nu o sa poata multumi chiar pe toata lumea – cineva chiar spunea pe aici ca pretul ar fi prea mare. Hai sa ne imaginam atunci cum ar putea arata situatia lui Kiwibird, la un pret mai convenabil.  Pai o posibilitate ar fi sa inceapa prin a se tunde si barbieri (dupa dorinta celorlalti). Apoi, daca tot vrea sa-i satisfaca pe cei din jur, sa-si gaseasca si o nevasta si sa inceapa o viata de familist, cum isi doresc mama si bunicul. In schimbul acestor compromisuri, cei din jur probabil vor inchide un ochi la eventualele lui aventuri din timpul liber.  Ar fi asta o solutie mai acceptabila?

    • Am mai invatat, de-a lungul timpului, o chestie. Nu ai cum sa satisfaci pe toata lumea, pur si simplu. Nu se poate impaca capra cu varza. Asa ca pus in fata unor optiuni contradictorii, cel mai bine este sa-ti urmezi sufletul / instinctul / ratiunea, si sa le explici frumos celor din jur alegerile facute, daca este cazul. Fata de apropiati clar trebuie argumentate si explicate deciziile pe care le facem, insa nu trebuie sa-i spun povestea vorbei lu madam Popescu de la trei ca de ce nu ma casatoresc, sau de ce nu ma angajez la banca, sua altele. Traim in lume, omul este prin definitie un animal social, insa nu traim PENTRU lume (decat daca ne cheama Maica Tereza sau Gandhi).

  7. Nice 😀
    Parintii mei inca nu stiu de mine, si nici nu stiu daca sunt pregatit sa o fac. Tatei cel putin daca i-as spune, as dormi pe strada 😐, mamei…nu stiu, dar oricum prefer sa nu, deocamdata.
    Si mama mea, are foarte mari asteptari de la mine, de fapt, nu numai mama, toata familia. Sa spunem ca aici, in mica mea societate sunt foarte cunoscut, si toata lumea mea da ca un “exemplu” ceea ce ma enerveaza foarte tare. Din clasa mea, sunt cel mai bun dintre baieti, nu am probleme cu profesorii, nu pierd noptile prin cluburi venind noaptea acasa mahmur sau fumand (ierburi sau chestii –> bineinteles ca mai mult mamele ma lauda, tinerii si ceilalti adolescenti nu ma inteleg, si ma tot indeamna sa fiu si eu ca ei, numai ca nu or sa reuseasca), pur si simplu sunt un baiat cuminte. Si cu atatea asteptari…nu stiu ce o sa fie pentru ea cand o sa vina momentul ala (daca o sa vina)…
    La inceput, si la mine a fost problema asta cu “unde sa urmez”. Acum nu stiu daca datorita parintilor, sau pur si simplu mi-am schimbat punctul de vedere, dar am hotarat sa nu urmez exact ceea ce imi place… castigul e foarte mic, si cum nu sunt copil de om bogat, nu prea imi permit sa fac exact ceea ce-mi doresc (si am totusi si eu pretentii). Anul asta e ultimul pentru mine la scoala, si din toamna, incepe greul…
    Dar…cine stie ce se poate intampla pana atunci :mrgreen:

    • Parintilor nu trebuie sa te grabesti sa le spui in cazul asta; nu stiu daca chiar ai fi aruncat in strada cum spui, insa exclus nu este.  Eu unul am auzit de cazuri in care parintii si-au alungat copilul din casa cand au aflat ca e gay. Dragostea parinteasca e uneori imprevizibila. Ca student insa s-ar putea ca lucrurile sa se schimbe in bine pentru tine, persoanele din mediul universitar sunt relativ tolerante si ai putea sa intalnesti oameni in care sa poti avea incredere.
       
       
       

  8. @ SecretScent

     

    Salutare. Nu prea pricep o chestie; vrei din tot sufletul sa-ți afle părinții orientarea? Nu trebuie sa tânjești, dar nici sa amâni. Cu cât timpul trece, cu atât devine mai atacabila, din perspectiva părinților, viata de celibatar a copilului lor sau lipsa nepoților… Am mai observat o tendință crescândă, la zi, printre cei de 30 ani, sa evite măritișul, din diverse motive, printre care și lipsa unui partener. De ce? iarăși interpretabil, dar asta e alta poveste.

    Revenind, ar fi esențial sa știu ceva mai mult despre modul tău de viata. Ești cumva mai apropiat de bunici etc. decât de părinți? Daca ai pe cineva mai apropiat, în care sa ai încrederea păstrării unui secret, fa-o, pana capeți curajul de a fi încercat, după prima tentativa. Crede-ma, o spun din proprie experiență, nu sunt cu mult mai mare decât tine și mi-a priit sa afle părinții și prietenii. Am întâlnit bunăvoința și nu cred ca a fost ajutorul “exclusiv” al astrelor!

    Pont: este bine ca părintelui sa-i spui direct înainte sa afle dintr-o alta sursa, care mai mult creează intrigi n’ stuff.

    Sunt adeptul adevărului spus din timp, tăiatului din fașă, cât lucrurile nu se generalizează și relațiile se pot suda normal.

     

    Legat de alegerea profesiei, cred ca e mai bine sa studiezi ceva ce-ți place, decât sa te complaci toata viata într-o munca de birou/ altceva, care te aduce acasă cu stresul unei zile întregi irosite.

    Mai bine un mic efort acum, o mica investiție, ceva mai multa ambiție acolo unde se intra pe concurs, dar ai sentimentul împlinirii.

     

    Daca am lăsat în drum și nelămuriri, mii de scuze și-ți aștept întrebările…

    • Spuneai undeva pe aici ca poti discuta cu tatal tau orice, si ca el stie de orientarea ta (ma rog, cam asa am retinut eu). Voiam sa intreb cum anume iti vede el viitorul, ca gay? Iti da sfaturi (de ex. sa-ti cauti un partener care sa fie asa si asa, etc.)? Sau iti spune doar sa procedezi cum crezi tu, iar el te va sprijini oricum?

      • @ Corneliu

        Înainte de toate, trebuie sa menționez ca am șovăit un timp, încercând sa-l fac sa-și dea seama și singur, pe principiul spus de INOCENTOS, doar ca în varianta „prescurtata”. Oricine e reticent pana i se limpezesc gândurile; și-a dat seama ca nu-l afectează cu nimic cata vreme păstrez discreția și bunul simt fata de lumea larga. Acasă, în schimb, pot sa ma exprim cum mi se nazare, fără sa-mi poarte pica sau sa-și asume vreo vina. Vorbim deschis, ca tot ai pomenit de noțiunea de viitor, punându-ma în diverse situații. Cu ocazia asta meditez. Deși sunt incredibil de încăpățânat din fire [Berbec], ma face sa ma opresc asupra unor lucruri pe care doar ochiul de adult ti le ancorează de realitate. De exemplu, alesul partenerului stie ca e in totalitate treaba mea si simt ca nu vrea sa-l privească, dar imi amintește deseori ca nici măcar bărbatul nu este perfect și-ți poate arata latura urata pe nepusa masa… motivând cu naivitatea mea. De acord, doar anii mei spun adevarul pentru mine.
        Vreau de altfel sa te pun și in situația lui, similara ție, de adult ce are contact zilnic cu copii de toate varstele… I-a fost relativ ușor sa ma înțeleagă pas cu pas și asta ne-a adus aici.

        Acum nu știu cum vei fi văzut toate cele spuse, atare cum le vei fi luat. Am observat ca intri destul de rar în timpul școlii, dar ma bucura ca ți-ai oprit atenția și la cuvintele mele. Sărind de la una la alta, sa știi ca îți port respect, fie și din prisma numelui (daca este cel real), datorita rezonantei sufletești cu care apasă în mine și amintirile mele…

  9. Trebuie să fac o rectificare.
    Kiwibird nu a afirmat că nu a văzut soarele de 4 luni. Am reţinut eu greşit. În alt topic a spus că are lumină 4 – 5 ore pe zi, şi n-a mai văzut soarele de 44 de zile, numărate de el. Când numeri zilele de când nu ai mai văzut soarele, nu poţi fi un om mulţumit. Cel puţin din acest punct de vedere.
    Şi a mai spus “Si chiar tin la mama si la bunici”.
    Ceea ce înseamnă că-i pare rău pentru prăpastia creată între el şi ai lui.
    Sigur, din alte puncte de vedere, e mulţumit.
    Eu puneam problema preţului plătit.

    În legătură cu recunoaşterea faţă de părinţi a orientării sexuale.
    Avantajul acestui blog este că îţi dă posibilitatea să cunoşti mai multe opinii.
    În genertal, când o anumită opinie predomină, cel interesat este dispus să o adopte.
    Dar poate fi greşit, foarte greşit, să nu se potrivească.

    Ideea care se pare că predomină aici este să spui părinţilor, încă din timp, înainte să afle de la alţii.
    Părerea mea, deja formată, este să nu spui niciodată.
    Adică nu poţi spune: mamă, tată, eu sunt gay.
    Nişte părinţi, care au adus pe lume cel puţin un copil, cu greu pot accepta acest lucru.
    Sau, dacă acceptă, nu vor înţelege niciodată.
    Dacă trebuie să te justifici, la un moment dat, spui: sunt foarte pretenţios, nu am încredere, nu mă simt în stare, sunt instabile, am să încerc, nu am curaj în aceste vremuri să mă angajez…

    Argumentul de bază este că atunci când recunoşti faţă de alţii, te eliberezi, simţi că nu mai trăieşti în minciună. Între minciună şi adevăr nu e decât un sfert de pas. Totul este relativ.

    Într-adevăr, cred că trebuie să recunoşti, în primul rând faţă de tine, apoi şi faţă de alte persoane. Dar eliberarea de care se vorbeşte nu poate fi decât libertatea de a-ţi căuta un partener.
    Bine ar fi să găseşti fără să cauţi.

  10. @ INOCENTOS

     

    Răspund din simplul fapt ca ma simt implicat în afirmațiile tale și pe buna dreptate. In cele ce urmează sper sa ofer măcar un singur contra-argument în fata celor spuse de tine, care observ cu tristețe ca sunt împărtășite de mai multi dintre cei prezenți…

    Într-adevăr, intre a spune adevarul sau o minciuna exista un numitor comun care-mi place sa-mi spun aici “conștiință” (din lipsa de vreun termen mai potrivit). Daca aleg sa spun o minciuna, trebuie sa ma gândesc ca minciuna are picioare scurte și continuu va fi nevoie sa găsesc modalități de i le lungi = de a minți încontinuu. Ori asta, suprapusa trăirii vieții, aduce a minciuna generala, cu a te minți pe tine chiar, ascunzând adevarul celor care te-au învățat cum sta treaba cu cei “șapte ani de acasă”. Nu ar fi corect.

    De altfel, ma întreb și cât un acel cineva pune în tema implicarea afectiva într-o familie pentru a putea fi sigur ca nu va fi dat afara; eu de când ma știu ii spun totul tatălui meu. De aici pana la a vorbi deschis cu tata despre modul în care vad eu o relație nu a durat mult. Ba chiar am primit sfaturi, deloc discriminatorii.

    In principiu la relaționare se rezuma totul. Daca simți ca ai o relație proasta cu părinții, fie văzându-te mai rar/ mai des, dar ciondănindu-va non-stop, e normal sa simți ca vei fi tratat ca – sa facem o analogie cu – un Yeti. Daca în schimb, dovedești abilitați de comunicare foarte ridicate, cum s-a dovedit pentru fiecare persoana ce a postat în acest topic (sau e efectul de catharsis al Internetului?), nu vad care e problema. Rănirea sentimentelor? atunci cum ar fi rămas cu implicațiile unor minciuni?

    Dar de la teorie la practica, și eventual răsplata, sunt ceva ani lumina…

    Cu tot respectul acum, atâta vreme cât nu ma simt Yeti și am făcut-o, nu ar fi o cauza pierduta. De aceea simt ca mai greu iți este sa te pui în postura de a fi spus sau de a fi încercat decât sa te încăpățânezi cu fermitatea unui NU.

    Un ultim punct și m-am carat; exista oare eliberare în căutarea unui viitor partener (individ străin), necondiționată de lipsa nevoii libertății de exprimare fata de părinți? Nu te simți cu nimic mai liber sa-ți cauți un partener și sa n-ai cui sa-l prezinți, decât altor străini. Si care a fost rostul familiei pe termen lung? De a creste un Yeti.

    Sper ca explicațiile mele “primitive” au elucidat modul meu de a gândi, fără sa am intenția de a jigni pe cineva și asta o spun cu seriozitate.

  11. @ Petrus Christus
    Nu-i măsura pe toţi cu metrul tău.
    Vorba asta am mai citit-o chiar pe acest blog.
    Tu ai spus părinţilor despre orientarea ta sexuală şi a fost bine. Ştiai tu că va fi bine !
    Altul spune că dacă ar spune, părinţii l-ar arunca în stradă. Ştie el ce spune !
    Eu îmi cunosc foarte bine părinţii şi suntem într-o relaţie foarte bună.
    Nu le-aş spune nici pe patul de moarte. Nu văd de ce. Aşa cred eu.
    Despre minciună am spus că totul este relativ.
    Dacă e vorba despre cei 7 ani de acasă, atunci părinţii mei m-au minţit, ca şi părinţii tăi pe tine, spunând că barza îi aduce pe cei mici. Nu mi-au spus adevărul nici la 9 ani, iar la 10 am aflat de la alţi copii mai mari. Părinţii erau convinşi că voi afla la timpul potrivit.
    Aşa şi cu recunoaşterea orientării.
    Nu trebuie să-i minţi că nu eşti gay, dar nici să le spui că eşti. Îşi vor da singuri seama.
    Despre asta e vorba.
    Aşa că nu fii trist dacă unii, fără să le impun, vor împărtăşi opinia mea.
    Eu respect şi opinia ta, nu-i nicio problemă.

    Nu-mi propusesem, dar mai vin cu o explicaţie.
    Afirmi că trebuie să le spui cât mai din timp, ca să nu afle de la alţii.
    Dacă faci treaba asta pe la 12 sau 14 ani, îţi vor spune că te înşeli. Chiar şi la 16 sau 18 ani. Poate şi la 24, când se consideră că se încheie maturizarea sexuală.
    Mai întâi trebuie să te convingi tu însuţi ce orientare ai.
    Nici psihologul nu-ţi va schimba orientarea.

    Eu nu vorbesc decât din experienţa mea. Atâta câtă am.
    Ţi-am mai văzut numele pe blog, dar nu-mi aduc aminte dacă ţi-ai spus părerea despre povestea mea.

  12. @ INOCENTOS

    Prima discuție pe care o purtam direct și ma bucur ca nu am început cu stângul.

    Întâi de toate, vreau sa fie cât de cât clar ca n-am încercat sa impun nimic nimănui, ci doar sa clarific punctul meu de vedere îndeajuns cât sa-l vadă aplicabil și alții. Atât…

    Cat despre scenariul “a fi sau a nu fi (bine”), trebuie gândit ca noi ne facem singuri destinul și ca, în funcție de noi și purtarea anterioara, suntem socotiți buni de dat afara sau nu. Sa nu uitam ca suntem într-un anume secol și rar mai găsim părinți cu mentalitate homofoba exacerbata, gândind doar “ce-i rău e rău pana într-un punct”. Ori crezi ca o familie numeroasa (community living, modelul rural) era mai receptiva decât una atomica?

    Pana de curând a existat în Romania o complacere intre a avea tendințe homosexuale sau nu, ca la beție se mai întâmpla una-alta și satul nu avea cum sa vuiască. Omul ajunge la oraș, își trasează niște limite pe care, pe deasupra, își propune sa le judece în funcție de confortul personal.

    Dacă faci treaba asta pe la 12 sau 14 ani, îți vor spune că te înşeli. Chiar şi la 16 sau 18 ani. Poate și la 24, când se consideră că se încheie maturizarea sexuală.”

    Personal, pentru mine nu are nicio relevanta direcția mea precisa din punct de vedere sexual. Hotărăsc sa-mi spun oful atunci când consider ca întâmpin “dificultăți” intru ceea ce este considerat normal. Pentru multi este alarmant la început, pana se trezesc și încep sa-și formeze o proprie opinie distorsionata, fără dreptul la replica. Asa-i, se cheamă frustrare sexuala deriva asta alesul intre ceva și altceva, nimic de zis. Dar prefer sa nu ma mint pe mine și sa țin contactul cu realitatea, având pe cine care sa ma sprijine. Nu psihologul cum e moda (oricât de terapeutic ar fi, tot expensive rămâne) sau “prietenii”. Trebuie sa te gândești ca familia a fost și va rămâne cel dintâi sprijin; în spiritul asta militez sau încerc sa o fac, chit ca purtarea-mi de tânăr nu o arata îndeajuns.

    Apoi, vis-a-vis de povestea ta, am citit vagi comentarii adiacente, din perioada discuțiilor pe tema căsătoriei cred… un link ar fi util dacă se poate.

    Vreau sa știi (sau sa-mi confirm mai curând) ca jucam “Nu te supăra, frate”, cât noi încercăm sa găsim definiții a ceva ce doar filosofii (păziți de știința lor) au reușit odată… și-încă o data… și tot asa! Viata e scurta, nu are rost sa ne-o scurtam intre noi, ci doar sa ne placa asa…

    • No, sa ma bag si eu in discutie…

      iarna trecuta intr-adevar asa a fost, chiar am suferit din cauza intunericului. Insa doar acum mi-am dat seama ca de fapt sufeream de singuratate, prietenii mei fiind pe te miri unde. Acum ca am totusi o viata sociala (limitata, ca nu-mi permite timpul doarte mult) si am posibilitatea de a mai calatori, am trecut mult mai usor peste iarna. Da, azi la 4 jumate era bezna, si dimineata la 8 cand m-am sculat era bezna, dar daca stiu ca am o activitate care imi place si am niste oameni in jurul meu e excelent. Acum percep noptile foarte mungi de iarna doar ca pe o chestie enervanta, fiindca nu prea imi place sa stau la lumina becului.

      Dar, revenind…

      Chestia e ca eu de mic am avut o copilarie foarte tumultoasa, penduland intre mama si bunici, si uneori fiind “furat” si de tata, cu care am petrecut tot timpul foarte putin timp. Chestia asta de azi la unul, maine la altul cu forta m-a afectat. In plus, fiecare vroia sa ma “croiasca” intr-un anumit fel. Ideile care nu intrau in tiparul bunicilor (indiferent ca erau ale mamei sau nu) automat nu erau bune, si viceversa. Recunosc insa ca, chiar daca am fost constant cam cel mai bun la scoala, am fost foarte departe de a fi usa la biserica. Am avut doar de doua ori nota scazuta la purtare fiindca nu dadea bine in afara sa se vada ca un elev premiant si olimpic avea “probleme disciplinare”. Tot timpul fie imi exprimam opinia pe fata, fara prea multe menajamente fata de ceilalti, fie taceam malc. Intre timp, m-am mai temperat un pic, din fericire. As putea zice ca mi-i bine, chiar daca mai am inca un drum lung in fata.

      Ce as mai dori sa mai adaug, citind comentariile de pana acum, ar fi ca fiecare dintre noi este un caz aparte si unic. Exista categoric asemanari intre unii si altii, insa reteta magica a cuiva nu este etalon pentru toata lumea (apropo de a spune parintilor de orientarea sexuala).

      Si nu doar ce zicea Inocentos de sarutat prietenul pe strada este castigul meu, as mai putea enumera: lumea care nu se rasteste pe strada si nu merge cenusie si ingandurata, traficul care nu este agitat, serviciul social si medical care plateste absolut tot, si, nu in ultimul rand, posibilitatea de a face ce imi doresc intr-un mediu ca lumea. In Romania, cu cercetarea mori de foame si n-ai acces la materiale noi, instrumente puternice, etc.

      Si, ca satisfactie persona,a invatarea unei limbi noi. 🙂

      • @ kiwibird

        Si asa ajung sa vorbească doi oameni care “se întâmplă” sa le fi spus părinților.

        Toți suntem aceeași la trup și niciunul în gândire. Poate nu m-am exprimat suficient de clar, dar ideea rămâne aceeași; problema apare când nu toți reușesc sa găsească armonia de a fi putut spune. Sunt convins ca nu ești 100% mulțumit cu tine atunci când știi ca ascunzi ceva, oricât de voalata ar fi informația.

        Sa o luam altfel… Nu vreau sa mor fără ca cei dragi mie sa nu ma fi cunoscut cu adevarat. E un statement cât se poate de solid, pe cât de melancolic. Sunt momente când regreți prea târziu ce puteai face sau spune. E o chestiune de ego si numai spunând asta, fără sa asculți alte păreri și-ți dai seama ca sentimentul nu poate fi falsificat ori dublat.

        Mi-a părut bine ca te-ai implicat, de altfel era și cazul! :mrgreen: Îmi închipui ca oferta de munca a fost cea care te-a dus afara ori asta e senzația mea primara. Asta o sa-mi omoare și mie zilele… dar prefer sa rămân pe poziții.

        O seara/ zi frumoasa!

        • Nu oferta de munca, ci o bursa la universitate. Unde lucrez am ajuns prin seful de catedra, el m-a trimis la institutul de cercetare cand a aflat ca au nevoie de oameni si mi-a si facut o recomandare.

          Si da, e foarte greu sa traiesti o viata dubla, te secatuieste de foarte multa energie care ar putea fi utilizata altfel, indiferent ca la munca, la baut, la inotat, la futai sau la te miri ce altceva. Si acceptarea conteaza mult. Sau daca nu acceptarea (nu ma refer neaparat la ideea de gay, ma refer la orice ar putea fi un punct de vedere diferit), atunci macar dezbaterea constructiva si nu condamnarea imediata.

          In plus, mai e si hiba ca eu sunt o persoana extrem de emotiva.

  13. @ Petrus Christus
    Mă temeam că ai să-mi reproşezi că eu vreau să-mi impun punctul de vedere.
    Ca să fie cât de cât clar, cred că amândoi încercăm să ne impunem punctul de vedere, încât să-l vadă aplicabil şi alţii.
    Asta nu înseamnă că nu e bine ce facem, sau că neapărat unul dintre noi nu are dreptate.
    Amândoi avem dreptate, doar că punctele noastre de vedere fiind diferite, se aplică unor persoane diferite.

    Şi mai vin cu un argument, sau observaţie. Nu pentru tine, ci pentru acei alţii”.
    Sau o parte dintre ei.
    Pentru părinţii acestora, gay=rău.
    De aceea eu propuneam varianta: sunt prea pretenţios, nu am succes la fete, nu am încredere, sunt foarte emotiv, mă inhib.
    Asta nu înseamnă să miţi, pentru că spui adevărul.
    Părinţii şi prietenii îşi vor da seama că eşti gay. Dar cât mai târziu.
    În acest timp, îţi consolidezi tu singur părerea despre tine însuţi.

    Pentru alţii”, riscurile pot fi mult mai mare dacă adoptă punctul tău de vedere şi nu pe al mei.
    Diferenţa este că dacă îl aplică pe al meu, uterior îl poate aplica pe al tău.
    Invers nu e valabil.

    Acum îmi dau seama de ce nu îmi apreciezi punctul de vedere.
    Nu mi-ai citit povestea.
    Nu este vorba de căsătoria gay.
    Ci de povestea mea care are 4 părţi.
    Sper să nu te deruteze lungimea textului.
    Mai vedem după aceea…

    http://www.darkq.net/povestiri/prin-ochii-mei/

    • @ INOCENTOS

      Am citit povestea… în schimb nu o pot supune dezbaterii publice. Modul în care descrii totul, cu un stil aproape similar lui Creanga (cine știe, cunoaște la ce ma refer…!), m-a făcut sa te citesc altfel, mai familiar decât crezi, poate și din prisma partenerului descris. Era sa pic într-o situație similara, dar nicidecum atât de aventuroasa ca a ta (sau ma rog, a firului epic). Ce ar fi în plus de spus… ca s-a tot vorbit de a fi fost gay și ar fi devenit bisexual acel partener; părerea mea e ca nici “scriitorul” nu s-a interesat de trecutul lui (o zic având doar povestea în fata) și a mizat ca ar putea fi gay. Doar fiindcă un bărbat înțelege mai bine plăcerile altuia. Mai mare a fost mirarea ta la răcirea situației cred.

      Nu știu cât de actuala e povestea, dar plasarea ei acum “un an și o vara” poate induce în eroare în ce-ți privește vârsta…; nu știu dacă am interpretat corect, dar poarta o nota prea personala. Zici ca de atunci ai făcut și facultatea, deci cred ca asta e singurul aspect (timing-ul) putin neclar din poveste.

      S-a mai vorbit de treaba cu protejatul în timpul sexului oral, nu intru în detalii… conform textului și-l susțin, e vorba de încrederea în partener… și poate vârsta.

      Legat de postările tale, n-ar fi mai bine sa-ți faci cont? E mai ușor de monitorizat. Si-ți poți posta separat povestea, asa cum crezusem inițial pana sa dau scroll down. Dar probabil te-ai gândit deja la asta și e alegerea ta.

      Noapte buna!

  14. @ Petrus Christus
    Întâmplarea a făcut să-ţi văd mesajul.
    Sau poate nu doar întâmplarea. Poate şi impresia pe care mi-am făcut-o despre tine. Şi anume că eşti o persoană care se respectă. Şi o persoană care se respenctă îi respăctă şi pe alţii. Şi dacă îi respectă, le răspunde la bună – ziua.
    Ca să fiu mai clar, mă aşteptam să-mi răspunzi.
    Dar…
    Din pagina cu „Comentarii recente” rezulta că a intervenit Kiwibird
    Ca urmare, am deschis topicul, pentru că mă interesa ce spune.
    Chiar dacă nu am început un dialog cu el, aşa cum eu i-am folosit povestea ca să-mi spun nişte opinii, aşa şi el mi-a folosit numele în treacăt, răspunsul lui fiind adresat şi celorlalţi.
    Numai că el a intervenit direct într-un post.
    Aşa că eu puteam să citesc şi să închid. Cum spuneam, numai convingerea că mi-ai răspuns m-a făcut să dau scroll până la sfârşit, unde am găsit mesajul tău.
    Ba pe parcurs, acelaşi Kiwibird mai lăsase un mesaj în postul cuiva.
    Pe scurt, folosorea butonului REPLY nu este productivă.

    Referitor la povestea mea.
    Ceva ai înţeles greşit, în parte din cauza exprimării mele.
    Am spus la un moment dat că „.. el îşi va vedea de calculatoarele lui, eu de ingineria mea”. Mă refeream la FACULTATEA DE INGINERIE… Pentru că spusesem anterior că el nu a dat admitere la nicio facultate. Rezulta că eu am dat.
    Dar nu am absolvit, încă, deşi a mai trecut o toamnă, pe lângă un an şi-o vară.
    Şi Ichigo înţelesese greşit, spunând că ingineria mi-a influenţat stilul calculat, matematic de exprimare. Şi eu i-am răspuns că invers, stilul meu calculat m-a făcut să aleg o facultate tehnică, pe care încă nu am absolvit-o.
    Desigur, nu ai stat să citeşti şi toate comentariile.

    Referitor la „personaje”.
    Spui că „scriitorul”, adică „autorul”, pentru că e scris la persoana întâi, adică eu, trebuia să-i cercetez trecutul.
    Tu pui problema, şi nu numai tu, ca şi cum eu primisem rezultatul analizelor, din care rezulta că sunt gay, şi eram în în căutarea unui partener, după ce trecusem de şocul acceptării diagnosticului.
    Nu e aşa.
    Îl cunoşteam foarte bine. Îmi dădeam seama ce fel de băiat era. Nu înjura, nu vorbea urât, nu fuma, era săritor pentru oricine, curat, îngrijit. Îmi pot de seama când cineva minte, se laudă, sau are suflet meschin.
    A mai zis cineva de sexul protejat. Dacă ar fi fost la curve, fii sigur că nu s-ar fi comportat aşa cu mine.
    Nu am vrut să dau chiar toate amănuntele, dar anul şcolar anterior avusesem niste laboratoare împreună.
    Mulţi, ca şi tine, spun acum, la o anumită vârstă, cu toată convingerea că sunt gay.
    Eu nici acum nu spun asta despre mine.
    Atunci un singur lucru mi-era clar: îmi era drag. Acesta e cuvântul cel mai potrivit.
    Şi pentru că îmi era drag, voiam să-l fac fericit.
    Probabil, din privirea mea a înţeles, şi a început să mă îndrăgească.
    Şi a vrut şi el să mă facă fericit. Şi m-a făcut.
    Spui că probabil m-a dezamăgit când entuziasmul lui a început să scadă.
    Dacă ar fi fost vorba de alt băiat, cu siguranţă, da. Aşa, nu pot să-ţi explic de ce, nu am avut nimic să-i reproşez.
    I-am văzut împreună, de la distanţă. Nu m-am apropiat, nu am vrut să se simtă cumva stânjeni, să-şi amintească cumva că… a păcătuit.
    Ea e micuţă, arată ca o păpuşică.
    Dacă îi place sexul opus cum îmi pace mie acelaşi sex, ca să ţi-o spun pe şleau, cred că îl poate face fericit. Şi îl face, după cum mi-a vorbit despre ea, deşi în puţine cuvinte.
    Eu sunt convins că fetele nu au suflet, dar se pare că mai sunt şi excepţii.

    Referitor la sugestia de a fi autor.
    Iniţial nu m-am gândit.
    Când am văzut că îmi aduc aminte totul cu lux de amănunte şi chiar îmi face plăcere să scriu, m-am gândit, dar era prea târziu.
    Nu ar fi fost politicos faţă de Ichigo să-mi retrag textele din topicul lui.
    Şi ulterior m-am mai gândit, dar se pare că am spus tot ce aveam de spus.
    Nu văd ce subiecte să mai abordez.
    Acest blog cred că este cel mai decent şi mai curat, deşi se vorbeşte adesea despre sex, iar poveştile şi intervenţiile sunt dintre cele mai interesante, dar parcă mi-aş dori mai mulţi useri activi.
    E drept că în alte locuri găseşti doar texte ca la orele de dirigenţie şi comentarii crispate, pe măsură, dar nu înseamnă că aici nu se poate mai bine.
    Sper să nu se supere nimeni, nu dau vina pe nimeni, mai ales că, deocamdată, nu am ce soluţii sau sfaturi să dau.
    Pe un forum gay am văzut doar jigniri, insulte şi vulgarităţi, nu povestiri sau dezbateri.
    Pe Gayromeo nu am intrat niciodată.
    Mai vedem…

  15. @ INOCENTOS

    I., a devenit o plăcere sa-ți răspund, cel putin asa simt în bătaia razelor dimineții; vine primăvara?

    Off, bănuiam ca am lăsat semnul întrebării unde nu avusesem de gând. Într-adevăr, eu ca răbdarea stau foarte prost de obicei – dacă m-ai pune sa aleg o carte de poezii contra unui roman (sau chiar piese de teatru!), nu voi șovăi sa citesc poeziile.

    Sunt într-un fel, adeptul cuvintelor puține. Cred ca tu, odată, le-ai numit doar cuvinte simple, la care vrei sa ajungi. Cu ocazia asta poate am încropit un “haiku de idei”.

    Cu putin ajutor de la Dumnezeu, poate reușesc sa-mi scot umilele mele poezii pe piață… Nu mi-am propus sa fac o cariera din asta, alegându-mi un domeniu mult mai practic dar… ar fi realizare sufletului meu.

    Ca tot vorbeam de a scrie articole, uita-te rogu-te și prin articolul meu și lasă-ți acolo gândurile. Vreau sa ma conving ca într-adevăr merita sa-mi continui munca… http://www.darkq.net/istoria-gay/barbatul-simbol-al-artelor-timpurii/

    Sa ma întorc un pic la poveste. Îmi pare rău dacă am dat vreo alta senzație prin sintagma “trecutul lui”. Ma refeream strict la orientarea (și de ce nu?) experiențele lui anterioare. Fiindcă asta face diferența intre un băiat și un – sa zicem – “bărbățel”. Am ajuns sa cunosc asta și aici mi-am pus eu întrebări mie. Oare vreau sa trec prin etapa încercărilor sau sa trăiesc îndeajuns pana sa găsesc”omul și relația”? Dar îmi pare ca asemenea lucruri te călesc, nu pot fi evitate, indiferent de vârstă…

    Pe GayRomeo (fii convins) găsești doar omul, nu și relația. Nu cred ca sunt mai multi cei care dialoghează sau ce or face (n-am încercat și nu ma bate gândul), decât cât cei ce se întâlnesc pentru sex.

    Din croiala cuvintelor tale, îmi dau seama ca l-ai iubit, câtuși de putin dar, te-a marcat.

    A fi înregistrat ca autor nu trebuie sa genereze și presiunea de a scrie ceva – atunci se produc cele mai dezastruoase lucrări: din pripa. Dar îți înlesnește cel putin postarea (directa) de comentarii.

    Acestea fiind spuse, îți doresc o zi frumoasa!

  16. @ Petrus Christus
     
    E laudabil ca tatal tau ti-a putut accepta orientarea sexuala asa de usor. Banuiesc ca stie si de blogul asta, nu? Ma gandeam ca ar fi extraordinar daca i-ai propune sa descrie el insusi experienta asta, chiar aici pe blog – ce a insemnat pentru el sa afle si sa accepte faptul ca fiul lui e gay. Cred ca experienta aceasta, vazuta cu ochii unui parinte, ar fi de interes pentru toti de aici.
     
    Si as mai avea ceva de zis: spuneai pe topicul de aici ceva despre ¨maturizarea sexuala la 24 ani¨ (sau citai pe cineva, oricum e mai putin important).  Voiam doar sa zic ca, daca maturizarea sexuala a unui homosexual poate uneori sa intarzie, orientarea lui sexuala e clar stabilita biologic. Motorul sexualitatii umane se afla in hipotalamus, intr-o zona a a nucleului dimorfic sexual (numita INAH3), zona care a fost masurata si care are un volum de doua ori mai mare la barbatii heterosexuali comparativ cu barbatii homosexuali (descoperirea aceasta a fost publicata in revista Science, am atasat coordonatele articolului la sfarsitul mesajului). Daca cineva este interesat sa citeasca articolul, il pot pune la dispozitie bineinteles.  Am mai atasat si un link cu descrierea hipotalamusului – este din wikipedia, insa are referinte solide din reviste stiintifice (partea cu orientarea sexuala se afla chiar la sfarsit).
     
    http://en.wikipedia.org/wiki/Hypothalamus
     
    ¨A DIFFERENCE IN HYPOTHALAMIC STRUCTURE BETWEEN HETEROSEXUAL AND HOMOSEXUAL MEN¨, Science 253, 5023  Pg. 1034-1037
     

  17. @ Corneliu

    Draga Cornel, mulțumesc ca mi-ai răspuns.

    Cum ziceam mai sus, probabil faptul ca știe sa-și facă meseria cât se poate de bine și a fost extrem de indulgent cu mine m-a ajutat enorm. Știe într-adevăr ca am unde ma destăinui, dar nici prin gând nu mi-a trecut sa-i cer asa ceva. In schimb, dacă as face-o, ar fi prea mult pentru el. Știu ca s-ar simți incomod și, mai mult, ar argumenta ca un leu ranit in propriul lui amor (mentalitate de hetero). Acesta este cel mai bun scenariu posibil.

    Legat de maturizare; înseamnă ca matricea ne-a programat (scris) destinul pana la bătrânețe încă de la naștere (în subconștient) și doar ca gândirea logica e cea care ne da impresia de instabilitate a direcției. Plafonul neurologic era musai sa existe și sa merite cercetare. Mulțumesc de informații!

    Presupun totuși ca e o diferență și intre valorile hipotalamusurilor unui gay pasiv fata de unul activ. Ca tot veni vorba de bisexualitate, întotdeauna m-am grozăvit cum de numai gay-i activi și lesbienele pasive pot întreține relații și cu parteneri de sex opus. N-am aflat sa existe majoritate altfel. Dar e amuzant dacă ma înțelegi… :mrgreen:

    Ai grija de tine!

  18. Poate ca intr-o buna zi or sa afle, dar cel putin trebuie sa am si eu un loc stabil, ca sa nu risc sau raman fara locuinta 😛
    Cunosc foarte bine mentalitatea parintilor mei, si in special a tatalui meu…
    Da…sunt apropiat si de bunici, ma iubesc foarte multa, insa mentalitatea e aceeasi. Nu inteleg, nu accepta si nu vor sa aiba de’a face cu asa ceva.
    In discutiile pe care le aveau, cel putin pe subiectul celor de la TV, Naomi…Solcanu…etc… se uitau cu scarba si dispret, si aruncau vorbe… nu tocmai placute.
    Bine…inghiteam si eu si aprobam din cap.
    Daca ar fi cineva caruia i-as putea spune adevarul…cred ca doar colega mea de banca.
    Aici la noi lumea e foarte invidioasa…rea si nu poate tine un secret…
    E greu, dar supravietuiesc.
    Cel putin momentan…

    • Pot intelege ca nu poti sa fii tu insuti in fata parintilor, insa nu stiu daca e nevoie sa-i mai si aprobi cand vorbesc alaturi de subiect. Parintii mei nu au exprimat niciodata pareri anti-gay, insa la scoala (cand eram elev) mai auzeam comentarii din astea, si luam de obicei o pozitie pro-gay. Tin minte ca la un moment dat (asta era prin anii 90) colegul meu de banca a zis ca el crede ca homosexuali exista doar in strainatate, in Romania nu. Deci, ce-i drept, nu prea aveam cum sa fiu banuit, poate si de asta eram mai curajos.  Insa sub o forma sau alta toti trecem sau am trecut prin ce treci tu acum. Insa intr-o zi vei iesi de sub tutela parintilor, si vei putea sa-ti croiesti singur destinul. Oamenii sa stii ca nu sunt peste tot ca in locul unde traiesti acum.

Comments are closed.

Vezi si...

Joaca de-a homosexualii…(IV)

Oraș nou, prieteni noi, aer proaspăt. Iată condimentele necesare pentru uitare. Așa credeam eu. Până la urmă, cei 3 ani de pe urmă s-au sedimentat frumos, rămânând doar amintiri frumoase. Am trecut peste „înfrângerea” suferită în jocul cu Adi, ingredientul catalizator fiind un puști care mi-a distras atenția în...

Articole din aceeasi categorie