Deci, se poate…

Pentru mine Clujul a fost și va rămâne orașul sufletului meu. Unele dintre cele mai frumoase amintiri le am de acolo, unii oameni care mi-au marcat viața i-am cunoscut acolo, etc. Fiecare străduță, unele clădiri, localuri îmi stârnesc, ori de câte ori le revăd, o stare de melancolie care mă umple cumva cu energie și-mi reamintește că totuși am fost un norocos și ca nu am trăit tocmai degeaba.

Am vrut să evadez o clipă din Timișoara, de stressul de zi cu zi, chiar si de oamenii pe care ii vad in fiecare zi… așa că am ales Clujul, oricum cochetam cu ideea de ceva vreme. Vroiam să revăd diverși oameni (genu’ ăla de oameni pe care îi vezi o dată la 2-3 ani dar care îti sunt în suflet), diverse locuri dar, mda, scopul principal a fost evadatul.

Trebuie să recunosc că am rămas extrem de plăcut impresionat de singurul club gay din Cluj, Delirio. Știam că în general Clujul mereu a avut ceva aparte la categoria distracție, dar nu mă așteptam să fie chiar așa OK. De obicei cluburile gay au mereu acele mici “probleme”… nu mai e săpun lichid, nu sunt locuri, e proastă muzica, n-ai cu ce te usca pe mâini, toalete murdare. Nu mai zic de micile “finețuri”, gen – un zâmbet pe buzele barmanilor, promptitudine (nimînui nu-i convine să stea 10 minute până e servit). Ei bine, Delirio le are pe toate acestea. Pe bune vorbesc. Și nu zic astea din obligație că acest post nu-i vreun advertorial (bine, nici atunci nu accept sa scriu dacă nu pot fi sincer 100%).

Over all, atmosfera din Delirio demonstrează că se poate dom’le, se poate. Un pic de marketing, bunăvoință, ascultat la clienți ce vor, bun simț… nu e așa de greu. Cei care se ocupă de orice afacere de pe lumea asta, trebuie să înteleagă că aceste afaceri pot supraviețui doar din banii clienților. Ei, dacă vrem ca acești clienți să se simtă bine, trebuie să îi respectăm un pic. Și investiția este minimă și profitul se întoarce înzecit, cu siguranță. Și-apoi, nu costă nimic să îți lași problemele acasă și să fii amabil, serviabil, să arunci un zâmbet, o glumă etc.

În extrem de multe locuri pe unde am umblat, mai ales în România, ai impresia că este un favor (pentru care ar trebui să fii recunoscător) faptul că unii s-au decis să deschidă vreun restaurant, bar sau pub si ca tu, ca si client (adicatelea platitor) le calci pragul. Adică, vine, te întreabă sec ce vrei, “n-am asta”, “n-am aia”, îți transmite toată frustrarea de zi cu zi și-ți reamintește de vremurile în care stăteai la rând toată ziua pentru două sticle de lapte și 100 de grame de unt. Nu, așa nu merge. Un client satisfăcut se va întoarce și a doua oară cu alți posibili clienți, iar unul nesatisfăcut va prefera alte cluburi, cu siguranță.

Da, știu, e greu. Chiria, mentenanța, reclama, un om care să aibă un pic de viziune asupra a ceea ce ar prinde, taxele… însă io zic ca merită. Trebuie să uităm modelul acela tipic românesc conform căruia investim cât de puțin putem și ne așteptăm să scoatem cat mai mult. Mă tem că nu (mai) merge așa. Se pare că Delirio a prins ideea și sincer să fiu… mă bucur și îi felicit. Singura chestie ciudată, dar pe care am înțeles-o, a fost faptul că poți trece liniștit pe lângă gangul care duce spre local și ai toate șansele să nu știi că de fapt acolo e Delirio. Io așa am pățit. Ultima oară când am fost eram torpilat binișor și nu mai țin minte exact pe unde era intrarea (noah bine amu io stau si prost cu GPS-ul, ce-i drept). Așa ca acu’ am căutat vreo jumate de ora… intrarea. Și am și trecut pe lângă ea de vreo două ori dar nefiind nimic pus afară… am ratat-o. 🙂 Pana la urma am nimerit-o, din fericire.

Amalgamul de ingrediente fac ca orice client să se simtă între prieteni și în aceste condiții sloganul clubului Delirio, We are family, este exact starea pe care o simți odată ce ai călcat pragul acestui club.

Mai multe informații despre Delirio, aici.