g r i d

În viaţa de zi cu zi mă ocup cu spălatul geamurilor. Adevărul e că postura de    windows washer mă prinde destul de bine. Cred că sunt făcut pentru asta. O fac de plăcere, mai ales că e o muncă lipsită de obligaţii. Câştig destul de bine, deşi trăiesc de pe o zi pe alta. Nu lucrez niciodată mai mult decât am nevoie pe moment. În definitiv, de ce să mă obosesc? Şi mâine este o zi, iar ferestre murdare se găsesc întotdeauna. Unde mai pui că oamenii sunt mereu disperaţi după curăţenie.

Atâta doar – nu o fac în parcări sau intersecţii. Parbrizele, nu ştiu exact de ce, nu mă tentează. Mi se par a fi ferestre securizate, care suferă în tăcere un regim la care nu se pot adapta, oricât de curate ar fi. Sunt ferestre în mişcare, iar mişcarea e improprie unei ferestre pentru că-i afectează sticlei în mod iremediabil transparenţa, împingând-o către paroxism. Orice fereastră e un ochi deschis spre lume, dar un ochi care are legile lui nescrise. O fereastră nu e făcută să fie purtată peste lume pentru a-i fura acesteia lumina ci, dimpotrivă, e menită să primească lumina lumii atât cât i se oferă. Din această pricină parbrizul e o fereastră care nu-şi poate spune niciodată povestea. O fereastră care a văzut prea multe şi de care nu s-a lipit nimic. Afară de murdărie, bine-nţeles. Dar murdăria face bine parbrizelor, aşa că eu nu mă încumet să o curăţ. Oricum, are cine. Sau ce. Pentru asta există ştergătoare de parbriz.

Adevărul e că mă pricep destul de bine la curăţatul geamurilor. Transparenţa bucăţilor de sticlă mă fascinează. Mari sau mici, în ferestre joase sau înalte, nu contează. Principalul e ca în final să mă pot oglindi în sclipirea jucăuşă (şi imperfectă) a sticlei curate. Tehnica mea e dezarmant de simplă, motiv pentru care nici nu vreau s-o împărtăşesc oricui, pentru că puţini sunt cei care înţeleg că spălatul geamurilor nu e deloc o chestie tehnică. Spălători de ocazie sunt destui. Mă întâlnesc adesea cu ei şi îmi râd în nas, văzându-mă cu mâinile goale. Ei au un arsenal întotdeauna bine pus la punct, sunt la curent cu ultimul produs sintetic de pe piaţă şi au o întreagă baterie de chimicale şi instrumente de frecat gata de acţiune. Instrumentele lor, inventate parcă în scopul torturării sticlei pentru a-i smulge acesteia mărturia transparenţei, mă înspăimântă.  În plus, mă fac să mă întreb dacă rolul celui care spală geamuri poate fi redus la o simplă mânuire a instrumentelor de curăţat. Ce nevoie mai e de cel care spală dacă instrumentul lui şi-aşa freacă sticla singur (asta în cazul că mai e nevoie de frecat, sub asaltul chimicalelor de tot felul).

Şi totuşi, de ce grid ?

Pentru că trăim în era reţelelor. Reţeaua, sau grila (the grid) e un instrument al puterii. Menirea unei reţele este să împartă lumea în ochiuri mici, pe care să le poată lua mai uşor în stăpânire, după principiul binecunoscut “divide et impera“. Fiecare ochi al reţelei e, în felul lui, o mică fereastră spre lumea pe care o încadrează. Atâta doar că, spre deosebire de o fereastră obişnuită, ochiul reţelei nu e o simplă interfaţă. El nu permite lumii să intre prin fereastră, în interiorul întunecat, ci obligă interiorul să iasă în lume, chiar cu preţul adoptării unei feţe de împrumut.

Însă orice reţea are un viciu ascuns de construcţie, după cum însuşi principiul mai sus-amintit, divide et impera, nu e deloc ceea ce pare a fi. Împărţirea lumii în bucăţele asimilabile are un preţ întotdeauna prea mare, preţ pe care utilizatorii reţelelor nu îl iau niciodată în calcul. A te transforma într-un măcelar al lumii înseamnă, mai-nainte de toate, a te tăia pe tine însuţi, adică a te separa de lumea pe care vrei să o analizezi şi să o supui. Asta presupune o tendinţă la autoagresiune de care nu mulţi sunt conştienţi. De aceea, perfecţiunea design-ului unei reţele merge numai până în punctul în care utilizatorul însuşi e dispus să devină o parte din reţea. Şi, nu e vorbă, inconştienţi sunt destui. Mulţi s-ar arunca în foc pentru o clipă de glorie. Însă, mai devreme sau mai târziu, preţul se cere plătit. Fereastra lor spre lume se murdăreşte şi trebuie spălată. Cu multă grijă, pentru a nu se opacifia în mod ireversibil. Cam de-acolo începe rolul meu.

😎