No menu items!

Un alt fel de suferinta

Acelasi autor

Capitol nou…

Daca nu ma inseala memoria, de aproximativ jumatate de an, nu am mai dat nici un semn de viata, nu  am mai scris nimic....

Cateva randuri…

Uite cum a trecut si iarna si a venit si vara, ca de primavara cred ca am avut parte cam vreo 2 sau 3...

Nu ii putem schimba. Si atunci ce facem?

Salutare tuturor! Ieri am avut o zi tare urata si azi m-am tot gandit ce sa fac. Tatal meu e plecat din tara si...

Hello… again

Buna dimineata. Ma uit ca melcu la ceas si vad ca da sa se aproprie ora 4 dimineata, si nu stiu de ce nu...

Spontan… sau pura intamplare???

La 6 suna ceasul, si deschid ochii. Afara un cer destul de timid ma lasa sa il citesc asa din pat ca sa imi...
Singuratate

Zilnic imi sar in ochi vesti despre oameni raniti, si ma gandesc cat de greu e sa iti ingrijesti ranile, sa uiti si mai presus de asta sa te prefaci ca nu ai patit nimic, sa iti continui viata ca si cand totul este ok.

Pai diferenta este ca nimic nu este ok, si nimic nu mai poate face ok-ul sa devina ok… si sunt sigur ca fiecare dintre noi avem, mai mult sau mai putin, un moment din viata de care nu vrem sa ne amintim.

Sunt crescut la bloc, intr-un oras mediu ca populatie, un oras unde rar auzi ca s-a intamplat ceva extraordinar… Monotonia este sigla ce ar putea caracteriza lumea de acolo.

Si stand la bloc, vecinii de pe palier devenisera prieteni foarte buni cu ai mei, lucru normal si firesc intr-un bloc. Ca orice familie , exista si un copil, drept mai mare ca mine cu 11 ani, eu avand 9 sau 10 daca nu ma inseala memoria.

Am regretat si inca regret momentul in care am pasit in casa prietenilor parintiilor mei: fiul lor, mai mare decat mine, a avut grija sa ma arunce intr-o prapastie din care cu greu am iesit.

Ca sa nu mai lungesc introducerea, va spun pe scurt ca a avut grija sa ma molesteze sexual la o varsta la care eu inca ma mai jucam cu machete si la varsta in care ma mai duceam la Clubul elevilor, la cercul de pictura. Varsta la care eu cu vecinii inca ne mai bateam cu apa vara… si inundam la propriu scarile blocului de erau vecinele de la parter inebunite ca le intra apa in casa si le umfla parchetul. Varsta la care nu aveam griji, ma duceam la scoala, imi faceam temele si ma jucam cu copiii in fata blocului.

Imi aduc aminte ca si cum s-ar fii intamplat ieri, ca era o zi urata de primavara, afara ploua era frig si pe jos era fleasca si mizerie… si ai lui erau la servici, lucrand cu tata. Mama, trebuia sa se duca cu fratele meu la medic si dupa aceea sa faca cumparaturi si, nevrand sa ma lase singur in casa, l-a intrebat pe respectivul daca poate sa ma lase la el pana ce ea vine acasa.

Am intrat la el in casa ca si la mine, fiindca nu era prima data, si m-am pus pe fotoliu uitandu-ma la desene animate. El m-a anuntat ca vrea sa faca baie – si nu am avut nimic de zis, eu eram captat de desenele animate de pe Cartoon Network (inca nu erau titrate in limba romana si incercam sa deslusesc ce vorbeau persoanjele).

Nu mai stiu exact dupa cat timp, in camera isi face aparitia el, acoperit cu prosopul si ma intreaba daca vreau sa vad ceva … si am zis ca da, vreau. Mi-as dori sa fi spus nu…

M-a luat de mana si m-a dus la el in camera si, asezandu-ma pe marginea patului, il vad ca isi da prosopul jos si brusc o palma imi fulgera obrazul: simteam ca innebunesc de durere si lacrimile mi-au acoperit obrazul. Mi-a explicat ca eu trebuie sa fac exact cum zice el fiindca, daca nu, nu o sa mai ies de pe usa aia. A fost viol, si nu ma feresc sa zic asta. M-am simtit dezgustat, murdar si vinovat. Eu eram cel ce am gresit, eu sunt vinovat si nu am mai avut timp sa ma intreb: “Dar ce am facut?”, fiindca violentele si amenintarile au continuat.

Au continuat aproximativ 3 sau 4 luni de zile intr-un mod destul de frecvent: eu trebuia sa ma duc la el fiindca, daca nu mergeam, parintii mei ar fi aflat ceea ce facusem; astea erau motivele pentru care am fost silit sa accept anumite chestii si motivele tacerii mele.

Nu inteleg cum am putut fi atat de prost si de naiv incat sa ii dau crezare si sa accept ca el are dreptate si ca eu sunt vinovat de cele intamplate. Situatia mea la scoala se schimbase radical: ma inchisesem in mine si simteam cum copilul din mine murea incet; fiecare palma il sugruma, fiecare sarut, mangaiere si… il usca de viata si il transforma intr-un monstru. Ajunsesem, catre inceputul verii (nu cu mult inainte ca anul scolar sa se termine), probabil cel mai ciudat copil de pe scara…

Inceperea vacantei de vara a fost si eliberarea mea din toate aceste chinuri: la inceputul lunii iulie, din gura mamei am auzit cum ca familia respectiva, inclusiv el, vor pleca din tara. Am inceput sa plang de fericire; si in momentul ala i-am ingrozit pe ai mei. Nu stiau ce sa creada si nu stiau ce e cu mine, credeau ca am luat-o razna si, desi m-au intrebat daca ceva s-a intamplat, eu am negat… Multi ani de zile am negat cum ca ceva s-ar fi intamplat – si am ramas cu tacerea.

Ziceam ca a fost cumplit in momentele in care eram supus la diferite perversiuni? Ei bine, a fost; insa nu mai dureros decat anii care au urmat, fiindca prin clasa a 8-a am inceput sa inteleg ce e cu mine si cu orientarea mea sexuala si ma gandeam ca din cauza lui si a ceea ce mi-a facut am ajuns sa fiu gay. Nu am vrut sa accept si sa admit ca eu sunt gay decat pe la sfarsitul liceului… Si mi-au trebuit ani buni ca sa imi ling ranile, sa inteleg ce s-a intamplat cu mine si sa constat ca nu eu sunt jegul si reziduul uman vinovat de cele intamplate.

Acum, totul e inchis undeva, intr-o cutie imaginara, legata cu miliarde de lanturi si lacate ale caror chei sunt aruncate in oceanul cu amintiri neplacute, care pentru mine a secat de mult.

Desi acum stiu cine si ce rol a avut in toata mizeria asta oribila, inca mai am momente (rare ce-i drept) in care imi aduc aminte si ma intristez, sangerez si plang in mine. Dar trece repede si dupa aceea am ocazia sa il injur si sa il trimit in toate locurile posibile ca sa ma descarc…

De ce nu am zis nimic? Din frica si prostia mea: fiindca am crezut ca daca o spun o sa sufar si mai mult…

E probabil cel mai urat moment al vietii mele; credeti-ma ca nu doresc nimanui sa fie tratat in felul acesta…e umilitor si iti frange tot ce ai mai bun din tine…

Aceste intamplari trezesc sau cresc adevarati monstri interiori…

16 COMMENTS

  1. oscarW~

    Faptul că măcar în felul acesta, scriind, ai reușit să te descarci de amintiri și să dai la o parte lanțurile care ți-au ferecat viața atâta vreme e un mare pas înainte pentru tine. Un câștig tot atât de mare e și faptul că ți-ai dat singur seama că nu ești în niciun fel vinovat de cele întâmplate. Întotdeauna abuzul sexual se petrece în așa fel încât victimei să i se pară că a cedat prea ușor, că s-a lăsat atrasă, că n-a luptat suficient de mult cu agresorul. Tocmai de aceea abuzul sexual lasă urme atât de adânci – pentru că implică un sentiment al vinovăției pentru ceva de care nu ești vinovat (și de care nu poți fi făcut în niciun fel vinovat, mai ales în situația în care totul s-a produs la o vârstă fragedă și cu atât mai mult cu cât a fost determinat de o persoană în care ai avut încredere, sau căreia i-ai fost încredințat și care trebuia să te protejeze).  

    Nu știu dacă faptul că acum spui că ești gay are legătură cu violul de atunci (s-ar putea să aibă, dar tot așa de bine s-ar putea să nu fie absolut nicio legătură), pentru că atunci erai doar un copil, iar curiozitatea specifică acestei vârste nu are nimic de-a face cu interesul sexual, așa cum se manifestă la adulți. Din păcate, atunci când prima experiență sexuală a cuiva se produce sub forma unui viol (mai ales la vârsta unei lipse de maturitate fizică, psihică și sexuală), toată activitatea sexuală ulterioară poate avea de suferit. Unii devin dependenți de sex, altora – dimpotrivă – le e teamă de orice apropiere cu conotații sexuale. Se creează uneori o psihodinamică vicioasă în care sentimentul de vinovăție este atât de intens încât fie blochează orice formă de atașament autentic, fie dă naștere unor pulsiuni comportamentale nesănătoase (chiar atașamente patologice) față de alte persoane. Nu de puține ori se întâmplă ca, tocmai din dorința de a nu mai permite abuzului să se perpetueze și asupra altora, caracterul unor relații viitoare să fie unul de tip închistat, opresiv sau chiar abuziv.

    Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce ar fi în sufletul mamei tale dacă i-ai povesti ce s-a întâmplat atunci. Probabil că s-ar simți ea însăși vinovată pentru momentul acela în care s-a încrezut într-un străin. Cu toate astea, poate că nu ar fi lipsit de importanță să încerci la un moment dat să-i aduci mamei aminte de ziua respectivă, ca să vezi dacă-și mai amintește ceva din comportamentul tău atunci când s-a întors și te-a recuperat din casa agresorului, fără ca măcar să-și imagineze ce ți se întâmplase. Nu vreau să dau sfaturi, pentru că nimeni (dar absolut nimeni!) nu te poate îndruma într-o problemă atât de delicată, adânc îngropată în sufletul tău. Însă știu că, oricât de nedorit te-ai fi simțit de-a lungul anilor, și oricât ar dori mama ta să fugă de responsabilitatea pe care o are față de copilul său (dorit sau nu), nu cred că există mamă pe lumea asta pe care să nu o doară în adâncul ființei sale fiecare durere a copilului ei. Unele mame o arată mai mult, altele mai puțin, dar toate tânjesc la liniștea și pacea sufletului pe care l-au adus pe lume mai mult chiar decât țin la fericirea proprie. Există mame care și-au abandonat copiii și care, totuși, în ceasurile lor de tihnă și de însingurare, se regăsesc abandonate aidoma pruncului pe care l-au născut și pe care nu l-au mai revăzut apoi niciodată. Există fire care nu se văd, prin care fiecare mamă se împărtășește direct din durerea copiilor săi. Nu știu dacă o asemenea discuție cu mama ta ți-ar face bine ție personal, însă mă gândesc că mama ta o așteaptă de mult timp, chiar fără s-o știe.

    Ți-aș spune, pe de altă parte, să-l urmărești în justiție pe cel care ți-a furat copilăria, numai că… dincolo de reținerea de a da sfaturi care s-ar putea să nu se potrivească, mă gândesc cam ce șanse ar fi ca acela pe care trebuie că-l urăști (și de dispariția căruia din viața ta te-ai bucurat atât de mult) să fie și el un caz asemenea ție – sau poate, chiar mai rău, un copil abuzat sexual de propriii lui părinți. Nu se poate ști niciodată – viața e uneori prea complicată pentru a fi lăsată pe seama legilor omenești. Totul stă în mâna ta de-acum și cred că ți-ai câștigat pe deplin dreptul de a spune ce ai de spus și de a face ceea ce crezi că-i de făcut în felul în care vei crede tu de cuviință. Ai parcurs – cel puțin aici, pe blog – un drum care te-a ridicat la lumină într-un fel de care probabil nici tu nu te-ai crezut în stare. Ești aproape un alt om, scoțând capul din negura amintirilor. Ai nevoie doar de ceva mai multă detașare, însă o dată ce ai făcut primul pas nu mai e deloc greu. Cine a învățat să meargă, poate să învețe și să zboare. Nu foarte sus de la început și nu dintr-o dată, însă lumea poate fi văzută cu alți ochi – cu ochii care acum s-au deschis.

    😎

  2. Incerc da’ nu reusesc sa-mi inchipui cat de traumatizant trebuie sa fi fost pentru tine, vreau sa cred ca ai depasit definitiv momentul si acum poti sa duci o viata normala fara sa mai privesti spre trecut.
    Nu ma pricep ce sa-ti spun, e prea complicat, admir curajul de a impartasi cu noi amintiri dureroase din trecutul tau, sunt alaturi de tine!
    Take your future by the hand
    Because you Can!!

  3. Istorii paralele

    Știu ce înseamnă pentru tine: una din cele mai mari rani ale trecutului. Face parte dintr-un lanț care nu este tocmai perfect. Suportăm consecințe provocate de alții.

    Tu sti cel mai bine ce înseamnă să vindeci. E ușor a te răni. Nici o dependență nu e vindecabilă dacă persoana nu colaborează. Experiențele din trecut fac parte din istoria noastră. Aruncăm o privire în trecut pentru a-l înțelege nu pentru a-l schimba. Cel mai important este prezentul și să privim cu speranță în viitor. Experiența ta e o lecție de viață. Sunt răni care sunt vindecabile. E nevoie de timp, de răbdare, și de medicamente optime.

    Acum când ești matur îți poți da seama de capacitatea omului de a face rău. Procesul de a te împăca cu tine însuți, de a uita, de a ierta nu este ușor dar nici imposibil.

    Curaj și privește înainte cu speranță.

  4. Trebuie să recunosc că admir curajul de care ai dat dovadă când ai ales să scrii acest articol și să îl publici.

  5. Le vezi la televizor, le citesti in ziare, astfel de cazuri, nu stai sa te gandesti la persoanele respective, treci peste stire, zici un Doamne fereste si mergi mai departe. Ce poti sa faci in momentul in care intalnesti un astfel de caz, ce poti sa mai zici, nimic, care ar putea schimba trecutul. OSCARW, tot ce trebuie tu sa faci acuma e sa stii ca ai reusit sa treci peste, ca ai oameni, prieteni, cunostinte care te ajuta si te incurajeaza si sa privesti in viitor, lasand trecutul sa fie trecut si dat uitari, inchis undeva departe, unde sa nu mai ai acces la acele memorii teribile.

    Stiu ca probabil ti se pare imposibil, ca poate crezi ca te vor urmarii toata viata aceste intamplari teribile, dar eu am speranta si credinta ca nu va fii asa.

  6. Îţi admir curajul, OscarW, de a ne împărtăşi momente pe care le doreai uitate, dispărute, îngropate… E curajul unui bărbat puternic. Experienţele ne fac să devenim ceea ce suntem. Experienţele bune, dar mai cu seamă cele rele. Ele ne ascut simţurile sufletului, ele ne învaţă valoarea iubirii, ele ne destăinuie cât de mult înseamnă să ai lângă tine oameni care te iubesc. Şi nu te invidiez şi nu aş dori nimănui experienţa prin care ai trecut, dar sunt sigur că frumuseţea omului reprezentat de tine îşi are izvorul, naşterea, în experienţa pe care ai împărtăşit-o şi nouă. Sunt sigur că având această experienţă, cunoşti mai bine decât oricare dintre noi, cei care citim acestea, ce înseamnă compasiunea, ce valoare au Oamenii, ce înseamnă iubirea, tocmai prin faptul că ai cunoscut ce înseamnă opusul acestor virtuţi, atât de realistic, pe propria piele.Aceste lucruri ne întăresc, ne fac mai buni, mai rezistenţi în faţa urii, mai curajoşi, mai plini de compasiune… şi multe multe altele… Aceste experienţe negative sunt ori fructificate în simţire, ori amplificate (Caz în care indivizii rămân “prinşi” în trecut, retrăind la nesfârşit experienţa respectivă, sub altă formă.).

    Eu am senzaţia că tu eşti unul din acei curajoşi care au fructificat experienţele lor dramatice în foloase sub formă de sentimente pozitive către cei din jurul lui.

  7. Mama, mama mea, mama ta, mamele noastre. Ce ne-am face oare fara o mama iubitoare? Ea sigur in iubirea ei ar putea duce trauma noastra, dar acum cand nu mai suntem copii si deja deschidem ochii, trecand peste impact si efectele sale, poate nu toate, chiar dorim s-o impovaram pe fiinta cea mai draga cu o problema care stim sigur ca ar mahni-o peste masura? Eu unul nu as putea si-as prefera sa inchid suferinta intr-un cotlon al inimii. Nu as putea suporta sa aduc durere acolo unde voiesc sa aduc alinare. Stiu ca sunt destul de puternic ca sa duc singur aceasta suferinta.
    Nu a suferit destul mama, la nastere, la alaptare, sa ma creasca ferit de rele, sa-mi ofere totul mie uitand de ea, ca sa am eu, iar acum cand ea este apasata de ani, cu durerile ei, cu bolile ei, sa vin eu sa dezgrop mortii, aruncandu-i in spate o noua suferinta?
    Si ce fel de suferinta? Una in care arati esecul ei ca mama?
    Ce fel de barbat as fi? Dar ce fiu?
    Aceasta-i parerea mea, nu cred ca dupa atata timp mai este cazul sa rascolim rahatul, ci sa mergem mai departe si asa frumos cum spune Grid sa invatam sa zburam.

  8. Pana pe la jumatatea articolului povestea se suprapune perfect cu a mea (la un moment dat am crezut ca suntem din acelasi oras), dar nu am ajuns intr-o situatie similara cu a ta. Sfaturi ai primit deja destule si sunt sigur ca daca ai ajuns pana aici ai deja un plan si o rezolvare pe care le-ai aplicat sau sunt in curs de a se finaliza.

  9. Imi pare nespus de rau pentru suferinta avuta OSCARW si pentru tine de asemenea, RHADE. Este un moment cum nu se poate mai traumatizant. Oricum pacate de genul asta NU RAMAN nepedepsite.
    Fii tare!!!

  10. grid, yaron, Avocatus, asp.pet, serafim277, FireMan, cristymaykei, Castillo si Rhade, vreau sa va multumesc pentru cuvintele frumoase si pline de incurajare. Am scris acest post pentru ca simteam nevoia sa ma descarc, sa ma eliberez de ultima picatura de povara, si cum sa o fac mai bine ? Decat cu voi, cei ce ma inteleg cel mai bine.
    E de domeniul trecutului, e acolo undeva departe si plina de praf (amintirea) si in urma experientei am reusit sa ma fac un om mai bun, si incerc sa fac asta in fiecare zi, si sper sa imi reuseasca. Desi e de domeniul trecutului, si nu ma mai doare, nu ma mai gandesc si nu ma mai poate atinge in nici un fel, totusi e acolo, si sunt momente, foarte rare, cand imi aduc aminte, cand ma uit in suferinta celorlalti. Dar roata se intoarce pentru oricine. Cu lacrimi tremurande in ochi va multumesc pentru ca ati citit…ma simt extraordinar, e un sentiment formidabil…

  11. Povestea ta poate este similară cu a multora dintre noi. Darul uitării face minuni în astfel de trăiri.
    Bravo pt. faptul că ai aşternut pe hârtie, lucruri pe care unii vor să le uite.
    Amprentele acelor luni din copilărie, sper sa nu fie vizibile şi în zilele de azi.

  12. In care tara sa-l actioneze legal? In tara in care oamenii se impusca in mijlocul drumului ca in vestul salbatic? Sa fim seriosi. Ce sanse ar avea?Timpul vindeca. Poate ca mai raman cicatrici. Acelea nu pleaca oricat timp ar trece.

    Dar viata merge inainte cu bunele si relele ei independent de toate mizeriile de care ne izbim.Asemenea persoane ar trebui inchise intr-un loc de unde sa nu mai iasa veci. Tara asta chiar are nevoie de schimbare. O schimbare radicala. In care oamenii sa fie judecati dupa valoarea pe care o au ca Oameni si nu dupa orientarea sexuala, trecut, parinti sau ce mai stiu eu ce criterii.

    Eu sunt hetero, dar am avut candva un prieten gay. Era o persoana absolut speciala si frumoasa intr-un fel in care nu multi stiu sa fie. Dar pentru ca aici nu a fost acceptat, desi era un tip destept si priceput in ceea ce facea a fost nevoit sa plece intr-o tara cu idei mai putin preconcepute. Acum probabil ca s-au mai schimbat lucrurile, dar nu atat cat ar fi necesar. Nu atat incat sa ne iubim aproapele fara sa il judecam ca si cum noi am fi imaculati.

  13. morphyne_my,

    ce schimbare bre? În ce mediu? România la fel va fi și peste 50 de ani. Tu nu vezi că oameni în toată firea, părinți probabil care se presupune ca ar trebui să aibă un dram de minte… spun lucruri trăznite?

    Foarte bine că a plecat amicul tău. Dacă a putut, de ce nu?

     

  14. desi nu stiu cine esti, imi pare rau sa citesc asta..pt ca stiu cum e.. si eu am trecut prin asta, din cauza propriului meu frate… e groaznic ca se intampla astfel de lucruri.
    iti admir taria psihica, faptul ca ai putut sa treci peste.asta inseamna k esti o persoana puternica. bravo:)

  15. @OSCARW Imi pare rau sa aus asa ceva, eu personal cred ca acel monstru ambulant trebuia spus parintilor si mai departe politiei. Sunt foarte bucuros ca ti-a mai trecut si sper sa ramana maximum o amintire nefericita. Ce nelegiut se poate lega asa de un om, mai ales de un copilas, care este o faptura care trebuie protejata. Sa fi un om bun totdeauna si sa ai grija de tine… nu te mai gandi la acele momente.. fi linistit prietene si traieste-ti viata cat mai frumos fara “ruptura sufleteasca” produsa atunci…

Comments are closed.

Vezi si...

Love can always kill friendships (Who doesn’t know that?)

E noapte. E tarziu. Tocmai am terminat de redactat ultimul capitol al romanului la care trudesc. Trec in revista ultimele elemente scrise apoi dau aprobator din cap si apas shut down. Arunc o ultima privire pe fereastra apoi ma trantesc in pat frant de somn cand deodata dau peste...

Articole din aceeasi categorie