Salut! Sunt Alex şi în articolul ăsta o să mă fac de caca, pentru că nu mă pricep absolut deloc la dans contemporan, dar nu pot nici sta fără să comentez niţel spectacolul “The Institute of Change”. Părerile exprimate sunt strict subiective, de spectator fără studii în domeniul artei. De asemenea, conţin destule spoilere. Deci decât să citeşti în continuare, mai bine mergi să vezi piesa cu ochii tăi (şi apoi vino să-mi explici şi mie).
*******************************************************Spoilers************************************************************************************
Primul lucru pe care îl remarc este muzica. Aceasta a evoluat din incipit, de la nişte piese aparţinând unor genuri încărcate de sexism, ca rapul sau manelele, trecând printr-o zonă abstract neutră către piese al căror mesaj era centrat pe iubire şi acceptare de sine. Piesa s-a încheiat cu “Până când nu te iubeam”, ceea ce mie mi-a plăcut foarte mult.
Subiectul performance-ului este trans. Transgeneritatea desigur (la un moment dat se prezintă şi o serie de date statistice despre aceasta), dar şi transformarea în general. Eşti încurajat să te accepţi ca fiinţă umană aflată în continuă devenire. Poate “încurajat” nu este cuvântul potrivit. Mai degrabă forţat, întrucât spectacolul început convenţional se transformă rapid într-o luare de ostatici. Ostatic este publicul, iar performerii fac ce vor cu el, îl zgâlţâie şi îl obligă la introspecţie.
Da, spectacolul este participativ, dar performerii implică publicul într-un mod atent, grijuliu, te ajută să ieşi din zona de confort. Am oroare de teatru participativ din cauza unor experienţe neplăcute, dar de data asta mi s-a părut că are sens. Deşi în piesă se vorbeşte despre poveştile (aiuritoare) de schimbare de sex ale personajelor, adevăratul pacient, subiect al schimbării este publicul.
Un alt element care mi s-a părut bine realizat au fost luminile. Foarte importante pentru implicarea publicului şi pentru realizarea atmosferei pe o scenă goală, albă. Practic lumina a dirijat relaţia dintre actori şi public, zăbovind asupra unora sau celorlalţi, fiind ba acuzatoare, ba blândă.
Momentele de dans au fost… ok? Habar n-am. Actorii s-au mişcat bine, iar coregrafia nu a fost atat de ermetică. Şi un neofit ca mine a putut înţelege mare parte din ce se încearcă transmis. Ce m-a bucurat pe mine a fost faptul că este un spectacol ce integrează teatrul şi dansul, deci oferă satisfacţii unui public mai larg.
Spectacolul are şi o parte contestată. Către final, publicul este adus pe scenă şi împărţit (printre altele) în funcţie de cine se află într-o relaţie, cine nu, cine are vagin, cine penis, cine este strict heterosexual şi cine mai aşa şi aşa. 🙂 Deci se poate vorbi despre un oarecare outing forţat. Desigur, nu te obligă nimeni să recunoşti ceva ce nu vrei, dar se creează oricum o tensiune pentru individ, forţat să aleagă între a minţi şi a se proteja. La un moment dat unul din actori spunea (parafrazez): “Don’t be shy. It’s 2015, for fuck’s sake!” (textul e în engleză, am uitat să menţionez). Ok, dar e 2015 în România. Am cunoscut destule persoane cărora le era greu să spună că sunt gay chiar şi într-un mediu supersafe, înconjuraţi doar de membri ai comunităţii. În condiţiile astea, oricât de bine ai lucra cu oamenii în timpul spectacolului, vorbim totuşi de o adunătură de aprox 100 de străini veniţi la teatru, deci nu un mediu securizant. Încă un aspect problematic: mi se pare ciudat ca într-o piesă despre transgeneritate să pui oamenii să declare ce organe sexuale au şi după aia să îi separi în consecinţă. Sunt cis, deci nu-s o autoritate, contestaţi-mă dacă greşesc.
Pe de altă parte, performerii au construit în mod abil iluzia siguranţei (întotdeauna e o iluzie). În seara în care am fost eu, la întrebarea privitoare la heterosexualitate, publicul s-a împărţit aproximativ jumate-jumate, o surpriză plăcută chiar şi pentru un public urban care are acces la evenimente culturale oarecum de nişă. A fost cu atât mai uimitor cu cât publicul a fost destul de timid şi reticent la început. La nivel personal, atunci când am presimţit că va urma întrebarea legată de orientare a început să-mi bată inima ceva mai tare, deşi sunt out în majoritatea cercurilor sociale (posibil şi din cauză că nu mă simt confortabil printre oameni necunoscuţi). “Momentul adevărului” în sine a fost destul de uşor, mai ales că nu eram deloc eu singur contra o mare de hetero. Deci ceva a funcţionat. Ceva-ul cred că este implicarea actorilor, grija pentru spectatori, comunicarea şi plăcerea de a fi în spectacol. Până la urmă, scopul piesei este să realizeze schimbarea şi acest exerciţiu final arată încrederea pe care o au performerii în ceea ce fac. În acelaşi timp, cel mai bine se învaţă făcând, nu privind, deci pentru o schimbare profundă, cred că este necesar ca publicul să treacă prin această experienţă. Şi for fuck’s sake, it’s 2015! 🙂
Ar mai trebui menţionat şi că după aceste exerciţii de segregare, publicul este adus din nou laolaltă într-un cerc strâns, într-o comuniune posibilă în ciuda conştientizării diferenţelor dintre noi.
Deşi am dat multe spoilere (fără de care nu aş fi putut vorbi despre performance), am mai lăsat şi destule surprize nedezvăluite. În plus, în cazul de faţă, chiar nu se compară descrierea spectacolului cu participarea la el. Părerea mea e că „The Institute of Change” este un spectacol foarte actual, provocator şi necesar pentru România anului 2015.
The Institute of Change
De/cu: Carmen Coțofană, Paul Dunca, Maria Mora, Ada Mușat, Cristian Neagoe & Dionisie Lupu
Fotografii: Geraldine Areșteanu
Cu sprijinul Centrului Național al Dansului București
imagini/înregistrări ceva? 😀
Se gasesc pe net cateva imagini (printre care si cea atasata articolului de fata). Inregistrari nu cred ca exista.
Ce am mai gasit intre timp:
“Manifestul grupului
Noi suntem Institutul Schimbării, o fostă clinică cu o tradiție de peste 25 de ani în domeniul operațiilor de schimbare de sex în România.
Membrii acestui institut au trecut cu toții prin tranziție și au cu toții disforie de gen.
Pentru că timpul se schimbă mereu și trebuie să rămâi fidel prezentului, noi ne transformăm în permanență.
Noi îmbrățișăm viața ca pe o oportunitate de a fi pe scenă, mereu în mișcare, mereu creând și recreând.
Interesele grupului sunt: activismul fizic, egalitatea de gen, castrarea sistemului autoritar prin crearea unei societăți civile reale și libertatea artei.
Noi, ca și majoritatea concetățenilor noștri, luptăm împotriva trădării, înșelăciunii, mitei, ipocriziei, lăcomiei și supremației bărbatului alb heterosexual.
Folosim limba engleză pentru că noi credem în succes la nivel mondial, dar și pentru că știm că nimic nu este mai sănătos decât a te simți ca-n filme.
Totuși, nu avem nicio conexiune cu Hollywood-ul sau Bollywood-ul, dar apreciem cinema-ul, pop-ul, scena, machiajul, glamour-ul, dansul și expunerea.
Ne închinăm în fața milei, iertării, justificării, iubirii și libertății, slăvind energia sexuală umană și știind că nimic nu se compară cu puterea hormonilor.
Principiile noastre
1. Renunță la frică! Este inutilă.
2. Renunță la ură! Te face urât.
3. Fii tu însăți indiferent de ce zic alții!
4. Educă fetele și băieții în același fel!
5. Ascultă-ți copiii!
6. Mișcă-ți corpul! Dansează!
7. Asumă-ți o sexualitate fluidă!
8. Nu te opune tranziției!
9. Exprimă-te, nu te reprima!
10. Când nu știi ce să faci, scoate-i din minți!”
Alex, nu te intereseaza viata de pirat? Ca prea multe chestii interesante vezi tu pe acolo. Si noi, astia vesticii, nu prea apucam. Dau la schimb poze cu faimosii palmieri din Timisoara.
Heh, sunt destul de intelegator fata de piraterie pentru ca de multe ori chiar e dificil sa ajungi la un produs cultural si parerea mea e ca mai bine piratezi decat sa ratezi complet. Insa nu-s atat de ok cu asta incat sa le ciordesc spectacolul oamenilor. Vestea buna e ca performance-ul e destul de proaspat (cred ca are un an) si mai calatoreste. Pana acum stiu sigur ca a fost in Berlin si la Cluj (de unde exista si o inregistrare destul de proasta pe utube)
Danke! I’ll keep an eye out.
*si mi-ar parea bine daca ai veni la Bucuresti sa vezi spectacolul ca sa putem sa bem si-o bere. Just sayin’…
Tot ma cheama lumea si poate in viitorul apropiat am sa ajung. Deocamdata am de-a face cu ceva probleme de sanatate mai serioase si astept varii verdicte in directie 🙂
Daca o fi sa scap cu bine, toate-s posibile… si chiar probabile!
Cu toate ca trebuie sa precizez ca inca nu am inchis granitele Banatului. Just sayin’… 😀
E si Timisoara pe lista locurilor de vizitat, dar nu anul asta din pacate. Sa ne vedem sanatosi!
Pentru doritori: un nou peformance sambata de la 7.30 la CNDB. Magical!
https://www.facebook.com/events/1428412657461871/