Un Pic de Fericire

„- Așa, așa, întoarce-ți pielea pe dos și arată-mi cât de genuine e! Taie o bucățică să o miros, te rog (…), dar așa, doar de la depărtare. Așa cum miroși substanțele în laboratorul de chimie, ca să nu cumva să îți degradezi, din greșeală, receptorii olfactivi… Sau arată-mi mușchii ce ți i-ai tras aseară la Turnătoria „Le coq”! ”

Cam așa or discuta vreodată în viitorul, nu cred, (prea) îndepărtat, doi oameni, să spunem… Sau să spunem că, din întâmplare sunt și gay, ca să apropiem subiectul de tematica blogului.

Și poate doar vor fi vorbit așa doar din vina societății în care vor fi trăit, nu-i așa? Că doar suntem interconectați, nu-i așa(?), și poate că nu ne vom fi putut dezvolta altfel decât observând obiceiurile (rele, spunem noi, de altfel) celorlalți. Căci, fără doar și poate, mereu cel de lângă noi e cel mai vinovat, doar nu noi înșine… Întotdeauna.

Nu-i așa?

Și nici nu m-aș mira prea tare să fie așa.

De ce să fim atenți la evoluția proprie, când cel de lângă noi e atât de fericit în viața lui, fie ea și mizeră? De ce să îl iubim, când, după judecata mea proprie, săvârșește atâtea „fărădelegi” impardonabile? Dar e judecata mea. Oare de ce condiderăm că judecata proprie nu poate fi supusă greșelii?

Pic trăiește în anul 2056, e holtei deja. Are o trusă de „scule” personalizate prin contopirea materialelor organico-sintetice cu ADN-ul propriu. Prietenul lui i-a făcut-o cadou de ziua lui. Își montează câte o sculă în fiecare seară. Problema e că trebuie să treacă mereu la nivelul următor de mărimi și striații, pentru că  organismul prietenului lui dezvoltă toleranță (n.r. la mărimi) cam după o lună.

Ce-ar putea să facă decât să meargă la cabinetul medical de unde a fost achiziționat setul și să ceară un set cu mărimi și mai mari de-atât. Atât de mult îl iubește pe prietenul lui, care i-a făcut cadou așa o minunăție…

A avut noroc cu prietenul lui încă de la început. Ariel, că așa îl cheamă, se trage dintr-o familie importantă, din înalta societate, însă falimentată în ultima decadă datorită schimbărilor tehnologice.

Părinții lui l-au programat să fie perfect la naștere: lipsit de emoții, cu conștiința formatată și cu o structură fizică demnă de un sportiv din vremurile nu de mult apuse. Căci acum totul este posibil. Ca să dovedească acest lucru (că își iubesc copilul) i-au descărcat de pe internet cele mai scumpe setări genetice, emoții cu termen lung de garanție și cele mai exorbitante programe de instruire-instant, din care plodul își va fi ales,  mai târziu, update-urile preferate. Ariel și-a ales invidia și răzbunarea. Acestea îl distrau, încă de mic copil, cel mai tare.

Părinții îl iubeau nespus, pe Ariel. I l-au cumpărat pe Pic încă de când avea 5 ani. Pic era „animalul de companie”-uman al lui Ariel. Încă de mic, îl strângea în brațe și îi spunea cât de mult îl iubește. Dar uneori se plictisea de el și îl izbea de perete. Să vadă dacă Pic îl iubește și nu plânge din cauza cucuielor. L-ar fi deranjat să îl vadă plângând, asta și pentru că Pic era un pic mai … efeminat, așa că plânsetul lui era un fel de scheunat ce îi deranja timpanele super-sensibile, că doar erau cumpărate cu „bani grei” de la Sonyu, și erau dotate cu o sensibilitate de percepție de până la 1 km – rază de acțiune. Se folosea însă de timpanele dă firmă numai pentru nimicuri, cum ar fi bârfele despre vecinul de pe strada alăturată…

Pe undeva e și normal. Ce poate să iasă bun din capsulele în care se „fabrică” bebeluși? Mai este și câte unul care prețuiește tot ceea ce este în jurul său și tot ceea ce îi este dat să trăiască, însă foarte rar, din păcate.

Pic se gândește foarte des la faptul că prețul plătit pentru a fi adus la viață a fost foarte mic, în comparație cu cel al lui Ariel. Și este fericit, pentru că nu a îngreunat, la naștere,  și nici nu  îngreunează, în continuare, viața nimănui. Și îl iubește pe Ariel. Îl iubește pentru simplul fapt că plânsetul lui în fața vitrinei cu imagini tridimensionale a  magazinului de „animale de companie”-umane, pe când avea 5 ani, a făcut posibilă crearea sa.

Libertatea îi este însă incertă, căci mini-electroșocul montat pe inimă nu-i dă voie să îl părăsească pe stăpânul său, fie și temporar, decât cu acordul acestuia. În plus, s-ar simți responsabil pentru nefericirea stăpânului.

Părinții lui Ariel au muncit aproape în continuu pentru a-și permite un super-copil, precum el. I-au dăruit totul. Au muncit zi și noapte, au sărit peste cele 3 ore de transă hipnotică zilnică recomandate de doctorul-monitor și au preferat să  se odihnească doar una, pentru a face economie. O oră. O oră de transă costă 3 euro-ore, contravaloarea muncii prestate la fabrica de piese organico-sintetice timp de 3 ore și e  echivalentul a 3 ore de somn de tip vechi. Dacă odihna nu ar fi fost impusă prin lege, ar fi sărit și peste ora rămasă și ar fi tras câte un „pui de somn” hipnotic pe furiș, la muncă. Cine ar putea să își dea seama timp de 5-10 minute? Dar nu, era prea periculos, ar putea rămâne „inutilii” societății. Așa se numesc mai nou cei care urmează să facă penitență pentru fel și fel de greșeli sau neîncadrări în limitele societății. Plătești pentru fiecare greșeală cu timp din viața proprie. Ți se montează un cip la baza craniului, cu conectori pe șira spimării, care ordonă organismului să facă ceea ce dorește cel care controlează penitentul. De obicei, la cea mai mică greșeală, penitentul plătește, prin muncă (aproape silnică). Dacă greșelile sunt grave, penitentul plătește prin experimentarea realistică a celor mai groaznice coșmaruri pe care le-au avut în trecut.

Pic îl iubește. Dar nu știe încă ce este dincolo de stăpânul lui.

Ariel poate trăi singur. Are tehnologia necesară să se simtă fericit chiar și de unul singur.

Pentru Pic,  „Fericirea” e un drog periculos, de care a devenit cam dependent, de la ultima „petrecere” virtuală a lui Ariel.

A cunoscut acolo oameni proiectați de cititorul de memorie al lui Ariel. Erau cunoscuți ai lui Ariel, la petrecerile ținute în trecut de Ariel,  care se drogau pe ascuns cu fericire. Atât de periculos era, încât, dacă erai prins,  ți se putea șterge întreaga memorie de către poliție. Pe loc.  Pic a găsit într-un colț al patului un pic de fericire, lăsată acolo, din neglijență, de Ariel, iar mai târziu a aflat unde era ascunzătoarea acestuia. Atât i-a trebuit.

A evadat într-o lume nouă.