Am fost invitat ieri să citesc și să comentez articolul “Ca fetele mari la măritiș“, și mai ales să explic ce motive am avut să alegem parteneriatul oficial, “hîrtia”. Am răspuns invitației și am început să scriu comentariul, apoi mi-am dat seama că, la cîte am de spus, mai bine scriu un articol întreg. Așa că iată-mă debutînd pe darkq…
În primul rînd, Nikos, mi se pare că privești lucrurile dintr-un punct de vedere cam îngust și că generalizezi într-un mod destul de exagerat. Generalizezi personajele (Naomi & Co sunt foarte vizibile, dar nu neapărat reprezentative pentru comunitatea gay), generalizezi promiscuitatea (nu toate relațiile gay sunt deschise, și eu unul nu m-aș aventura să susțin că adulterul sau relația deschisa ar fi mai frecvente printre gay decît printre hetero), în schimb situațiile pe care le discuți și în care zici că parteneriatul oficial ar fi necesar, sunt foarte speciale. În fine, mi se pare că vorbești din punctul de vedere al celui aflat undeva în jur de 25-30 de ani, care este doar o categorie de vîrstă printre altele. Din toate aceste motive, concluzia ta că oficializarea parteneriatului gay nu este necesară mi se pare greșită. Îți respect părerea personală, dar nu sunt de acord cu generalizarea.
Iată cum arată lucrurile din punctul meu de vedere. Trăim în Germania, eu am 51 de ani, domnu’ Inginer are 53, ne-am cunoscut acum 16 ani și de atunci suntem un cuplu. Primii șapte ani am fost la distanță (450 km) și ne vedeam cam o dată la două săptămîni, apoi am locuit împreună vreo cinci ani, după care domnu’ Inginer și-a pierdut slujba și a trebuit să se angajeze în “Estul Sălbatic”, unde lucrează și acum. Avem familii compuse din părinți, frați (el), copii (eu). Ne-am căsătorit acum doi ani.
În perioada relației la distanță nu s-a pus problema oficializării. Distanța era o problemă care făcea viitorul cuplului să fie destul de neclar. Domnu’ Inginer s-a hotărît să renunțe la postul pe care îl avea și să vină la mine (eu avînd un post mai sigur și mai bun ca al lui) în momentul în care a fost foarte clar că vrem să rămînem împreună într-o relație monogamă. Aveam atunci în jur de 40 de ani.
Apoi sigur că și noi ne-am gîndit că o “hîrtie” nu schimbă relația dintre noi. Parteneriatul civil a apărut, dacă nu mă înșel, în 2001. Începutul a fost destul de greu, din cauza diverselor amănunte organizatorice (de exemplu, în unele landuri mergeai la Starea Civilă, în altele trebuia să mergi la notar; între timp se face peste tot la Starea Civilă), dar mai ales pentru că parteneriatul presupunea doar obligații, dar destul de puține drepturi și avantaje. Cu timpul, lucrurile s-au mai îmbunătățit, deci am găsit motive obiective pentru parteneriatul civil.
Cred că primul motiv a fost pentru amîndoi valoarea simbolică a “hîrtiei”. Apoi, din momentul în care ne-am mutat împreună, am preferat să avem un statut egal față de proprietarul și administratorul locuinței, deci ne-am trecut amîndoi în contractele de închiriere. (Lucru foarte util în momentul în care s-a ajuns la proces cu o proprietăreasă lacomă.)
Cînd domnu’ Inginer a început să lucreze în Est și să facă naveta la fiecare sfîrșit de săptămînă, ne-am gîndit și la eventuale accidente, la eventualitatea în care unul din noi este în spital (numai familia are dreptul să afle cum îi merge!), și chiar la cea în care unul din noi ar fi în stare foarte gravă și nu ar mai putea să ia niște decizii importante cum ar fi oprirea reanimării. De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, întrebarea a devenit mai concretă în momentul în care domnu’ Inginer a avut un accident de circulație după care chiar a ajuns la spital (pentru o jumătate de zi). Pentru toate astea am completat niște formulare standard — se poate și așa, dar formularele sunt lungi, complicate și nu întotdeauna ușor de înțeles. În plus, cînd unul din parteneri ajunge la spital în stare gravă, celalalt cred ca are și altceva mai bun de făcut decît să se ducă acasă, să caute hîrțoage și să le care la spital.
Apoi domnu’ Inginer s-a gîndit în mod special la moștenire, și a spus clar și hotărît că, dacă lui i se întîmplă ceva, nu vrea în nici un caz ca familia lui să ridice vreo pretenție. Sigur, și asta s-a rezolvat mai întîi cu un testament — alte hîrțoage.
Cum spuneam, am încheiat parteneriatul civil acum doi ani. Totul a fost ca la o cununie civilă obișnuită, inclusiv pentru cuplurile hetero care s-au căsătorit înaintea noastră și după noi. Am făcut și un fel de nuntă, care a ieșit chiar mai frumoasă decît ne așteptam — dar despre asta am scris în Jurnalul domnului Inginer. Da, avem un contract nupțial, după care fiecare are lucrurile proprii pe care le administrează cum poftește, iar în caz de divorț fiecare ia ce-i aparține.
Un avantaj legat de locul de muncă benevol-obligatoriu al domnului Inginer: Distanța fiind mult prea mare ca să poată veni acasă în fiecare zi, a trebuit să-și închirieze un apartament în Est. Pînă în momentul în care am avut “hîrtia”, a trebui să plătească un impozit special pe a doua locuință, plus abonament radio-tv extra, plus, plus, plus, pentru că nu avea cum să le demonstreze autorităților că nu de florile mărului locuiește și aici, și acolo. Acum este scutit de acele impozite, de o parte din cheltuieli, iar cealaltă parte a cheltuielilor le poate include în declarația de impozit și recupera ceva din impozitul plătit.
În fine, la ora actuală așteptăm cu interes avantajele fiscale rezervate căsătoriților. Curtea Supremă a hotărît de curînd că aceste avantaje se acordă, noi am făcut o cerere (nu știu dacă nu e prea devreme), acum așteptăm răspunsul.
Probabil că ar mai fi multe de povestit, dar deocamdată nu prea văd ce, s-ar putea să mai îmi aduc aminte în cursul discuției. Dacă aveți întrebări, vă răspund bucuros!
Multumesc pentru promptitudine! Face cat zece articole scrise pe aceeasi tema de cineva care nu a avut vreodata ocazia de sta macar de vorba cu un astfel de cuplu, daramite sa traiasca intr-o tara cu legea parteneriatelor civile adoptata.
Biine! Ne laşi să ne scoatem ochii ca proastele când uite ce elegant ai rezolvat disputa…
Tot respectul pentru tot ce ati decis voi doi sa faceti in relatia voastra de cuplu.
Totusi nu cred ca am pomenit de Naomi si alte specimene in articolul meu. Enumeram doar niste categorii din “comunitatea gay” pe care sigur nu intereseaza aspectele legale. Si care din pacate sunt prea multe. Nu am zis ca in lumea hetero nu exista adulter. Exista, toata lumea stie, unii il si accepta din varii motive.
Cum acesta este un blog si menirea lui este de a-ti exprima puncte de vedere, sentimente sau dorinte proprii si personale, asta a facut si articolul meu referitor la casatorie sau parteneriate civile. A exprimat un punct de vedere. Felul cum vad eu aceasta situatie stric legata de Romania si ar trebui sa subliniez…Romania.
Cum va fi si ce va fi daca se va legaliza vreodata si la noi asta…va ramane sa vedem in cazul in care vom apuca acea zi.
Cat strict despre mine…voi trai la fel de bine, nederanjat de nimeni cum am facut-o si pana acum, asumandu-mi identitatea sexuala in fata acelora care am considerat eu ca trebuie sa o fac.
De multi ani nu ma mai deranjeaza si nu imi mai este teama sa admit cine sunt dpdv sexual daca sunt intrebat.
Caci atata vreme cat in viata asta nu vine nimeni sa imi aduca o farfurie cu mancare la usa sau sa ma intrebe daca am cu ce sa imi platesc facturile sau ratele, nu vad de ce ar trebui sa imi fie rusine sau sa dau vreo explicatie pentru felul cum iubesc si pe cine iubesc.
Daca voi ajunge sa traiesc clipa aia in care “hartia” mi se va parea indispensabila in traiul de cuplu, probabil o voi face, dar nu de dragul doar de a avea statutul de “casatorit” si de “a fi in rand cu lumea”. Pana una alta, cum am mai sustinut, exista variante pentru a rezolva anumite probleme legale in cazul in care ar fi nevoie.
Casa de piatra 🙂
O poveste foarte frumoasa si ma bucur pt voi.
Insa noi traim si locuim in Romania. Aici avem familiile, prietenii, locurile noastre de munca, aici ne invartim zi de zi, mergem cu tramvaiul, cu metroul, cu transportul in comun, primim factura la telefonia mobila in Euro si o achitam in lei.
Traim cu speranta ca ziua de maine va fi mai buna, ca se va schimba ceva. Au venit si americanii (asteptati in 1989) si in buzunare aveau doar vize, motiv pentru care au zis “There you go, you suckers!”
Totul pare asa de simplu din afara globului de cristal. Doar ca inauntrul acestuia lucrurile sunt altfel, suntem ca niste furnicute care muncim pentru o Regina pe care nu o cunoastem, pentru ca nu am vazut-o niciodata si nici nu o vom vedea. Desi am vrea sa ne razvratim suntem prea mici, chiar si in grupuri. Pana si strategia noastra e incerta. Ce se castiga acum, se pierde maine, 5 insi trag la stanga, alti 4 la dreapta, unul ii supravegheaza, iar alti 3 se minuneaza s.a.m.d.
Nimeni nu neaga beneficiile legalizarii parteneriatului civil pt persoanele de acelasi sex, dar parca este un pas mult prea mare pentru un stat roman cu o coruptie generalizata si cu sisteme bolnave si in pragul colapsului.
Sunt oameni care nu au o paine de pus pe masa, oameni cu grija zilei de maine, iar eu consider ca pana nu rezolvam problemele de baza nu vom putea beneficia de o acceptare usoara din partea orientarii majoritare.
Putem noi sa zbieram cat vrem, asta ne va face sa fim vizibili, nu si acceptati.
Nevoi, nevoi si alte trebuinte, al naibii Maslow.
Nikos, n-ar fi bine ca atunci când vei constata că ai nevoie de “hârtie”, în eventualitatea că va veni acea zi, aceasta să îţi fie accesibilă? Sau te gândeşti că atunci o să începi lupta pentru ea? Sau, admiţând că nu vei avea nevoie niciodată, ce părere ai despre nevoia mea, să zicem? Aş merita să mă susţii?
Foarte bine punctat CM! 10!!!
Tyson, cât la sută din problemele de bază şi cât la sută din rezolvarea fiecăreia? Că dacă aşteptăm până se rezolvă total toate problemele de bază…
Mă declar incapabil să simt oportunitatea politică, nu sunt jucător de şah, funcţionez (când e vorba de drepturi)în salturi. Ori mi se cuvine un drept, ori nu. Şi asta acum, indiferent că în Africa mor copii de foame, sau că babelor din faţa moaştelor nu le ajunge pensia de lumânări şi medicamente compensate. Vine apoi întrebarea dacă pot să îl revendic sau nu, la asta discuţia va fi mult mai animată şi eu nu am un răspuns încă.
Nu poti veni si spune: “Vreau legalizarea parteneriatelor civile intre persoane de acelasi sex”, ca si cum te–ai trezi intr–o dimineata ca vrei sa–ti schimbi culoarea parului din brunet in blond.
Lucrurile nu sunt chiar atat de simple.
Ai nevoie de o strategie, de persoane care sa te sustina, ai nevoie de ASI in maneca. E clar ca trebuie sa ai o mana f buna, cacealmaua nu e optiune in acest meci.
In primul rand ai nevoie de persoane, femei si barbati care sa fie in stare sa se afirme prin ceea ce au realizat in viata si nu prin ceea ce fac in pat si cu cine fac.
Ai nevoie de cetateni model, oameni nepatati, frumosi si cu carisma.
Tinta trebuie sa fie 50 la suta plus unu din populatie. Acum depinde si ce lege a referendumului nascocesc guvernantii nostri dragi. Sunt multe lucruri de avut in vedere …. dar cert este ca:
– aceasta lupta nu poate fi castigata cu barbati in fuste, cu pedofili, cu persoane care isi satisfac nevoile in parcuri/locuri rau famate sau cu platitori pentru sex;
– In Romania, nu exista o persoana publica cu orientare homosexuala care sa fie suficient de tolerata la nivel national, astfel incat sa devina un model.
Sunt persoane cu orientare homosexuala care mai apar pe sticla si care se maimutaresc in stilul emisiunilor de cancan pe care le prezinta, iar din pacate asta este tot ceea ce vede romanul de rand. Sa mai adaugam si scandalurile gay care implica o serie de pseudohomosexualovedete care isi expun aventurile la TV pentru a incasa onorariul de la televiziunea la care isi smulg parul regizat si in direct. De asemenea, la intervale regulate mai apare si cate un scandal cu nu stiu ce persoane care racoleaza/traficheaza minori pentru sex si gata: GROAPA e sapata, poti merge linistit la pompe funebre sa cumperi CRUCEA, asta daca nu esti fan S.Nicolaescu (RIP).
Acum vine intrebarea retorica: De ce nu sunt personalitati gay in Romania de astazi?
Fain articol.
Acelasi stil adorabil ca pe blogul stimabilului. 🙂
@Tyson_Gay – de acord cu tine cu ce ai spus la comentariul (9).
Atunci cand vom avea politicieni care isi vor sustine sexualitatea in public si vor face din ea chiar si motiv de propaganda electorala, atunci cand multi din cetatenii romani care au realizari de tot soiul in domeniile in care activeaza vor avea curajul sa isi scoata capul de sub patura unde le “este cald si bine” acum, poate atunci vom avea sansa ca o astfel de lege sa fie dezbatuta in mod serios si probabil apropaba. Pana ce oamenii de rand cu o educatie precara in ce priveste acceptarea semenilor lor “mai altfel” nu vor vedea ca exista oameni care fac lucruri minunate in vietile lor pentru semenii lor dar care sunt “mai altfel” decat majoritatea, nu cred ca se va schimba ceva.
@CM – Nu am scris nici in articolul meu “Ca fetele mari la maritis” si nici in alte comentarii ca nu as sustine sau nu sustin daca mi s-ar cere sa o fac intr-un cadru organizat (fara pene, tocuri si alte mascareli) legalizarea casatoriei sau a parteneriatelor civile intre gay. Ci doar am spus ca nu voi rupe usa eu la Starea Civila sau la Notariat sa fac asta. Este o diferenta.
Uite vezi, tocmai socotelile astea îmi repugnă mie. Eu cred că atunci când discutăm despre drepturi trebuie să o facem la nivelul principiilor. Şi indiferent de conjunctură. Avem dreptul ăsta de a ne căsători în virtutea unei calităţi, aceea de cetăţeni ai unui stat. Caz în care nu are sens să discutăm alte calităţi, de exemplu dacă ne spălăm pe dinţi, sau dacă suntem inteligenţi, sau stilaţi sau ne-Naomi. Pur şi simplu ajunge că suntem cetăţeni adulţi.
Dar dacă tot am ajuns la punctul ăsta, aş spune că e o naivitate să crezi că are legătură în România dreptul de a te căsători cu vreuna din calităţile de care spuneai (respectabilitate, decenţă…). Eu cred că va fi atunci când o entitate externă (UE, sau cine ştie ce organizaţie influentă) va impune asta. Şi atunci, crede-mă, nu va mai conta nici consimţământul Bisericii, nici al tribunelor.
@CM – Da, principial, daca discutam, ar trebui sa avem dreptul de a ne duce chiar in dimineata asta la Stare Civila si sa ne casatorim daca vrem. Pentru ca suntem cetateni ai aceluiasi stat, pentru ca suntem adulti, pentru ca si pentru ca…
Doar ca tot “principial” incercam sa explic de ce exista in societate aceasta lipsa de intelegere sau respingere pentru acest demers legal. Crezi ca nu ar fi altfel un pic daca azi ar iesi Lenuta “Vuitton” si ar spune la TV ca e lesbi si ca asta e adevaratul motiv al divortului ei dintre ea si Cocos? Crezi ca nu ar fi altfel daca zece politicieni si-ar asuma sexualitatea impreuna la jurnalul TV al Escai? 😉
Nu spun ca o Naomi sau o Catanga nu ar avea dreptul sa se casatoreasca in Romania daca s-ar putea. Ci spun doar ca s-au creat niste imagini ce greu vor putea fi sterse din mintile oamenilor simpli care fac asocieri de tot soiul si care cumva influenteaza acceptarea la nivel social.
Şi nu e vorba de revendicarea unui capriciu. Şi nici peste noapte. Argumentaţia este serioasă şi se bazează pe drepturi universale, pe principii democratice. Cacealmaua , evident n-are ce căuta, dar nici nu am propus aşa ceva. Viziunea mea este alta, o revendicare demnă, cinstită, cu argumentele expuse transparent şi cu claritate. Şi cu respingerea fermă a tuturor divagaţiilor. Da, Naomi are exact acelaşi drept de a se căsători pe care l-au avut părinţii mei (şi ai tăi , şi ai Patriarhului). Pentru că este cetăţean al României, stat laic, care garantează egalitatea cetăţenilor lui. Motiv pentru care apreciez prezenţa în spaţiul public domnului Buhuceanu, a domnului Cernea, a domnului Iaru ( asta la prima suflare, ştiu că dacă mă mai gândesc puţin mai găsesc destule nume cărora le pot mulţumi)
Ce discuție plăcută, dragii mei! Vă mulțumesc, fără a abuza de politețuri de suprafață, atît pentru urările personale, cît și pentru tonul și calitatea discuției. Nu, nu este de la sine înțeles.
Ar fi multe de spus la cele de mai sus. Ca să nu divagăm, mă voi concentra pe două aspecte: piramida lui Maslow și imaginea publică a comunității gay.
Sigur că Maslow are dreptate, dar nu trebuie să uităm că piramida lui este un model și nimic mai mult. Pînă și în fizică modelele au limite clare, dincolo de care își pierd valabilitatea și semnificația; cu atît mai mult în psihologie. Meritul principal al lui Maslow este că a pus bazele psihologiei motivației, care se concentrează pe nivelul individual. Generalizarea piramidei la nivel social este cel puțin problematică. Un motiv destul de evident este că numeroșii parametri care definesc societatea sunt legați între ei într-un mod prea complex ca să fie compatibil cu ierarhia simplistă a piramidei. Sistemul este parțial un sistem cu autoreglare, parțial un sistem haotic. Se știe bine că încercările de a “repara” sistemul “la un colț” sunt sortite eșecului din start – vezi, de exemplu, economia socialistă planificată.
Drept care eu nu cred în teza, frecvent susținută de politicieni, mai ales de cei conservatori vizavi de drepturile minorităților, că mai întîi trebuie rezolvate problemele “mari”, și mai apoi celelalte. (În paranteză fie spus, asta înseamnă implicit că problemele minorităților sunt “mici”. Cine poate să le măsoare și își permite să dea o astfel de sentință?) Iată alt exemplu de regulă care funcționează bine la nivel individual, mai puțin însă la nivel social. Eu cred că cea mai eficientă intervenție în sistem este una de amplitudine mai mică, dar globală. Diseminarea atitudinilor tolerante, indiferent în direcția cui se manifestă toleranța, are efecte asupra multor aspecte sociale. Într-o țară cu populație tolerantă atmosfera va fi mai plăcută pentru toți, crește stima de sine, imaginea la exterior se îmbunătățește, resursele sociale sunt folosite mai bine, vin mai mulți străini, turiști, investitori etc., etc. Diseminarea atitudinilor tolerante este un act educativ, cu efecte benefice pe termen lung. Trebuie făcută permanent, inclusiv aici și acum, nu trebuie așteptat să se rezolve mai întîi “problemele mari”. Cum trebuie făcută — posibilitățile sunt nenumărate și includ discuțiile de calitate pe Internet.
O altă posibilitate de diseminare a atitudinilor tolerante — și aici trec la tema a doua — este vizibilizarea unor personaje publice gay care să fie acceptate pe scară cît mai largă. Cred că suntem cu toții de acord că asemenea personalități există în România, dar preferă să nu se manifeste. Nu am o soluție, am numai o poveste. Ați auzit de Rosa von Praunheim? (http://en.wikipedia.org/wiki/Rosa_von_Praunheim) Este un personaj foarte controversat (mie, personal, nu prea îmi place), căruia i se reproșează că filmele lui provoacă, fără să aibă o substanță artistică de mare valoare. El a făcut un lucru bun, filmul documentar “Nu homosexualul este pervers, ci situația în care trăiește”, care, în anul 1971, a fost un act de mare curaj și cu consecințe fundamental pozitive pentru comunitatea gay din Germania. Discutabilă este — și aici vroiam să ajung — acțiunea lui din decembrie 1991 în care a “demascat” la TV personalități gay din mass media, cum au fost Alfred Biolek (moderator TV) sau Hape Kerkeling (actor de comedie). De data asta, la nivel individual, gestul a fost mai mult decît reprobabil, dar la nivel social eu cred că a fost pozitiv, cel puțin prin faptul că Biolek și Kerkeling și-au dus mai departe fără probleme activitatea și cariera, și au devenit figuri respectate și reprezentative ale comunității gay.
Încă o poveste, pe undeva amuzantă: Povesteam despre Walter Beck, care a murit de curînd la vîrsta de 82 de ani, după ce a fost împreună cu Robert timp de 50 de ani — și da, acum cîțiva ani se căsătoriseră. Ei stăteau într-un bloc turn cu cîteva sute de apartamente, unul cele construite în perioada Olimpiadei de la München. Printre vecinii lor erau și cîțiva naziști de pe vremea lui Hitler, deci și ei de o vîrstă respectabilă, dar nu mai puțin activi. Despre Walter se știa că este un activist gay, membru al partidului “Rosa Liste”, care este destul de mare ca să fie prezent în consiliul orășenesc. Drept care Süddeutsche Zeitung scria din cînd în cînd despre el, și de fiecare dată, copii ale articolului, cu numele lui Walter subliniat cu roșu, erau distribuite în toate cutiile de scrisori din bloc. Și invers, cînd Partidul Național-Socialist (da, încă mai există legal) publica vreo tiradă homofobă în ziarul propriu, Walter și Robert primeau și ei prompt cîte o copie. Efectul: Pînă la urmă, majoritatea vecinelor din bloc au votat Rosa Liste 🙂 Revenind la problemele noastre, din cîte am văzut în discuțiile provocate de articolul “făcătorului de vise” Felix Roncea, mai multe personaje din zona respectivă a internetului se exprimă destul de critic la adresa lui.
Dacă, cum și în ce formă s-ar putea întîmpla asta și în România, rămîne de văzut. Și eu cred că multe se vor întîmpla sub presiunea Uniunii Europene, dar sunt la fel de convins că și activismul constant — da, perseverent — al comunității gay, fie că e vorba de Accept, fie că e vorba de darq.net, va da rezultate.
Pinnochio, ne dai teme şi pentru asta eu mulţumesc!
Nu sunt sigur că în România (am observat că suntem o naţie ciudată, nu avem simţul respectului) apariţia unor personalităţi care să recunoască homosexualitatea ar face vreun bine cauzei. Uite, Lenuţa Vuitton, mie nu mi se pare cu mult mai agraebilă decât Naomi, şi probabil multora la fel. Dar chiar pentru fanii ei, crezi că ar transla admiraţia inspirată de genţile ei asupra întregii populaţii lesbi? Îmi vine deja să râd… Chiar sunt curios ce gen de personalitate crezi tu, Nikos că ar contrabalansa impresia lăsată de “panaramele” care inundă media. Nici nu sunt foarte multe, dealtfel, am impresia că suntem noi hipersensibil. La ce fel de oameni simţi tu că e sensibil românu’?
Apoi, în SUA tocmai panaramele au pornit totul, la Stonewall nu intelectualii fini, nici politicienii. Travestiţii şi clienţii localului sătui de abuzurile poliţiei au luat poşetele şi tocurile în mâini şi au ripostat.
PS nu vă enervează că aproape toate intervenţiile mele sunt din două bucăţi? Termin de scris o chestie, o postez şi în 30 secunde îmi vine iar ceva în minte , extrem de important evident. Mă şi mir cum de mă mai răbdaţi…
CM, eu unul sunt sceptic la invatamintele si povetele oferite pe tava si “total dezinteresat”:
– sunt satul de babute activiste gay care vin in Romania sa ne invete ce a aia Libertate Gay si sunt in limba dupa pustimea autohtona de 16–22 de ani, carora le arunca cate o cafea sau cateva sute de euro pentru o noapte patimasa de schimburi de fluide, povestindu–le de viata grea si opresiva pe care au dus ele in Vest;
– sunt satul de romani plecati in afara deveniti din mielusei, peste noapte lei, care se grabesc sa ne arate ce faina si frumoasa este viata lor in strainatate, ce frumoase sunt asternuturile lor roz si care ne impulsioneaza sa ne aruncam in cap intr–o apa pana la genunchi. Intreaba–i ce au facut pentru Romania si o sa iti raspunda ca o vila (la munte sau la mare);
– sunt satul de latraii de la TV, care ne scot ochii ca, vezi Doamne, ce grea e viata in Romania, dar ei au salarii de cateva mii de euro;
– sunt satul de semnul de egalitate pus de multi intre golanie si masculinitate;
– sunt satul de spaga, hotie, inselatorie, cersetorie si lene (aaa si de prostia promovata, ca aia normala e folositoare).
In viata totul merge pe interese, de scurta sau de lunga durata, asa ca sincer eu as prefera sa lupt alaturi de persoanele hetero pentru o viata mai buna pentru noi toti, decat sa particip in cruciade gay fara sorti de izbanda.
Oare homosexualii din Iran, Kenya sau Congo ar putea sa arunce cu posetutele in politisti sau ar ramane fara maini inainte sa apuce sa isi cumpere aceste posetute?
Tyson, îţi urez mult succes în lupta ta. Cu toate că eu cred că nu se exclud cele două partide. Se joacă, totuşi, pe acelaşi teren, cu aceiaşi jucători şi cu aceiaşi arbitri. Nu înţeleg de ce nu s-ar putea desfăşura simultan.
Învăţămintele oferite trebuiesc luate de pe tavă şi procesate. Nu ei sunt de vină dacă aici nu se potrivesc, ci noi, că nu le adaptăm.
Eu nu aş fi chiar aşa de sigur:
Că băbuţele activiste aliene n-au ce să mă înveţe. Ce fac ele cu banii lor e absolut treaba lor, că doar n-au pretins că sunt sfintele Filofteia şi Anunziatta.
Că cineva pe lumea asta trebuie să facă ceva pentru tine înainte de a deschide gura. Până la urmă tehnologia e o informaţie importantă.
Şi mai cred că nu ai înţeles ce vroiam să spun cu Stonewall. Sau nu înţeleg eu ce mi-ai răspuns cu Kenya…
@Tyson_Gay – omule, un BIG LIKE pentru comentariul tau!
Lista de persoane de care ne-am săturat este o “operă clasică” prin frecvența cu care o regăsim pe Internet, inclusiv pe gayromeo. Și nu, nu este un fenomen tipic românesc, am văzut multe asemenea liste și în limba germană. E drept, proveneau ceva mai des din Germania de Est decît din cealaltă.
O astfel de listă este un instrument foarte eficient pentru construcția de self-fullfilling prophecies (http://en.wikipedia.org/wiki/Self-fulfilling_prophecy). Asta funcționează cam așa:
Eu răspund unei invitații și scriu un articol; se discută o vreme pe un ton plăcut, atît cît discuția să atragă mai mulți participanți; Tyson dă cu lista; eu mă simt vizat și jignit în public; diavolii Internetului îmi dau ghies să-i răspund provocant, de exemplu îi ofer cîteva sute de euro pentru o noapte pătimașă ca să vedem cum reacționează; el se simte jignit în public și contraatacă; conflictul se escaladează. Rezultatul: Tyson își întărește convingerea că străinii care vin în România sunt interesați și perfizi; eu îmi întăresc convingerea că românii sunt paranoici și mitocani. Inutil să mai spunem, ambele convingeri au prea puțin de a face cu lumea reală.
Acuma, să multiplicăm scenariul ăsta cu o parte modestă, să zicem o zecime din numărul de persoane care ne înconjoară în mod obișnuit. Arată cunoscut rezultatul?
Ca să revin la tema inițială, comentariul meu este la subiect în măsura în care oferă o posibilă explicație de ce unii și alții nu cred că parteneriatul civil folosește la ceva, sau că nu este momentul acum să cerem asta.
Pick me, pick me! Vorba aia, nimănui nu i-ar strica o noapte pătimaşă ŞI câteva sute de euro…
Neah! niciunul dintre personajele despre care vorbeşti nu este atât de limitat încât să nu priceapă că a jignit chiar şi fără intenţie şi să prezinte scuze.
Recunosc ca am tendinta de a sari peste cal, dar asta sunt eu.
Rolul de “avocatu’ lu’ Michiduta” http://en.wikipedia.org/wiki/Devil's_advocate mi se potriveste ca o manusa.
Eu va zic ca strategia “Live to fight another day” e cea mai potrivita in acest moment, dar voi Batman, Batman, Batman.
In fine, viata nu e atat de roz pentru toata lumea. E in mai multe culori, dupa norocul si soarta fiecaruia.
Si eu as vrea sa ma trezesc dimineata si sa merg de mana cu iubitul pe plaja, sa vedem rasaritul impreuna, iar apoi sa ne plimbam printr-un camp de floarea soarelui.
Din pacate, ma trezesc si duc gunoiul la ghena care duhneste ingrozitor, iar mai apoi ma grabesc sa ma inghesui in RATB ca sa ajung la serviciu. Pe drum ma suna tata si ma intreaba daca atunci cand il vizitez in week end pot sa ii duc si lui 100 de lei. Cat despre iubit, e un barbat insurat care ma suna sa imi comunice ca astazi nu ne mai vedem pentru ca merge cu sotia la stomatolog, asa ca amanam intalnirea planificata de 2 saptamani.
Va pup, ca sa va treaca si jignirile.
“Aren’t we a big loving family?”
We are, possum, we are: big and loving 🙂
Probabil ca din relatia mea cu domnu’ Inginer, si despre viata mea in general, am povestit de obicei numai tinutul de mina la rasarit de soare pe plaja. Exista si celelalte chestii, n-aveti grija, ca in Paradis inca n-am ajuns…
Legătura dintre doi oameni care aleg sa isi imparta destinele este, indiscutabil, aceeasi. Fie ca vorbim de o femeie si un barbat, de doi barbati sau doua femei. Indiferent cum punem problema avem doi oameni intregi la minte care traiesc impreuna.
Nu mai enumar si eu toate beneficiile pe care le are un parteneriat civil ca deja au fost enumerate mai mult sau mai putin direct. Cert este faptul ca daca traiesc cu cineva 5-10-15 sau multi ani, mi se pare normal sa am un rahat de hartie care sa ateste si legal legatura dintre mine si acea persoana.
Unii dintre voi, ‘ai mai tinerei, au impresia ca o legatura este sa ne intalnim seara la un suc, sa ne-o tragem in masina dupa ce se lasa seara la marginea orasului sau la un amic sau intr-un cort. In rest, stam cu mama…. primim bani de la mama si ne spalam chilotii in masina de spalat a lu’ mama. Sau, varianta si mai idioata, ne-am vazut o data (sau nu neaparat), declaram noi asa ca suntem impreuna printr-un comunicat pe Facebook postat la ora de audienta maxima, adicatelea pe la orele 20.00 asa… si ne vedem o data pe luna si in rest povestim pe mess.
Bun, nu, nu is io ceva guru intr-ale relatiilor sa zic cum sta treaba, insa sa dea D-zeu sa aveti parte fiecare din voi de un altfel de impreuna: lucrat ca sa puteti sta impreuna sau cumpara o locuinta, dormit sub acelasi acoperis, dramuit banii, calcule, certuri, bucurii, depresii, geamuri sparte, mosit pisici sau caini, spart farfurii etc etc. Si sa tot treaca asa vreo 10-20 de ani. Si sa vezi ca nu exista temeiul legal de a avea aceleasi drepturi pe care il au sotii (si se ivesc ocazii in care ti le-ai dori, din nefericire).
Au fost cazuri absolut aberante… cupluri care au trait impreuna ani buni, unul a murit intr-un accident… partenerul nici nu a fost lasat sa il vada. Parintii decedatului au luat tot ce ii apartinea fiului lor. Cum putea cineva dovedi ca o parte din banii din contul aluia ii facusera impreuna? Asta e un mic exemplu.
Nu mai mentionez ca daca ai nevoie de o suma banala… nush, 20 de mii, tre’ sa ai tu singur salar ok ca sa iti dea… nu se pune ca tu stai si traiesti cu cineva de mai multi ani decat traieste Leana cu Costel.
In fine. Eu cred ca toata acesta “simplitate”, chiar daca gay-ii nu recunosc, e resimtita pe undeva. Doar asa pot sa-mi explic lejeritatea cu care unele relatii se destrama asa… pe motiv ca “nu mai e ca la inceput!” (doooh).
Ei bine, cand travesezi cateva etape, perspectiva ti se schimba. Daca e sa avem parte de ceva mai durabil decat prostioare de 3-6 luni sau un an… lucrurile se schimba. Cand, indiferent in ce colt al casei privesti vezi o masinuta primita de la el, o moneda din Cehia gasita pe jos cand erai cu el, o carte data cadou, intr-un unghier un tricou pe care il purta acum 11 ani cand l-ai intalnit pentru prima oara etc, ei bine atunci, perspectiva se schimba si ne vom dori parteneriat civil. Just in case, nu de altceva.
===
Pe de alta parte, Romania nu este pregatita pentru parteneriatele civile intre persoanele de acelasi sex. Nu, nu in contextul foarte adevarat descris de Tyson_Gay. E drept. Cand ma trezesc dimineata si ma pun in geam sa imi beau cafeaua vad exact ca in Tom si Jerry diverse personaje care cauta in fiecare tomberon de gunoi cu cate o plasoaca de rafie pe umar. Desfac fiecare punga, scutura fiecare doza de cola. Daca te simti prea bine si vrei sa te mai domolesti, ajunge sa te uiti 10 minute la stiri: copii morti, babe violate si furat prosoapele de inmormantare, avorturi in WC-ul de la tara etc. Birocratia, marlania, prostia crasa, spiritul asta tipic balcanic care domneste (daca mi-au furat becu’ de la bicicleta in fata la Kaufland…. cum plm sa furi un bec de 1 leu!???). Indoctrinarea religioasa. Politicieni care merg sa pupe moaste in campanie electorala sa vaza prostimea cate au ei in comun. Votanti cumparati cu brichete si sepci. Lista poate continua.
Ei bine, nu, in acest context nici nu poate fi vorba de parteneriate civile. Chiar daca problema este una fundamentala pentyru noi, gay-ii, nimeni nu va uita se saracia crunta si de lipsa de educatie a romanilor pentru a discuta problema gay-ilor. Si lucrurile astea nu se vor schimba prea curand pentru ca intregul sistem este unul corupt si putred si mai e o generatie care tre’ sa crape.
In acelasi timp, degeaba asteptam ca altii sa faca ceva pentru drepturile noastre. Adica de ce sa se sacrifice altcineva si eu sa ma uit la TV sa vad cum primesc altii rosii si oua in bot pentru niste chestii care ma privesc si pe mine. Prea ne-am obisnuit cu o viata ascunsa, cu un unives care se deschide intre 4 pereti si sambata la party + sharuirea de poze cu barbati la bustu’ gol pe Facebook (cam asta inseamna sa fii gay in Romania). Dar in acelasi timp vrem drepturi. Yeah, right.
Robert, sunt în cea mai mare parte de acord cu tine, și îmi place cum ai spus-o. Totuși, mă repet, nu văd motivul pentru care ar mai trebui așteptat în România. Sigur că parteneriatul civil n-o să se înființeze azi sau mîine, oricum mai durează, dar dacă așteptăm o să dureze și mai mult. Orice s-ar spune, situația din România a progresat și progresează în continuare. Știu, pentru cei care locuiți acolo progresul e mult prea lent. Dar e un progres. Toleranța și deschiderea față de minorități reprezintă o dimensiune necesară a acestui progres. Și orice intervenție (competentă) în favoarea unei astfel de deschideri este și un act de educație a maselor. Educația nu începe niciodată prea devreme și nu e niciodată prea multă.
Văd și eu că participarea (competentă) la viața politică e o mare problemă în România: Victoria Socialismului asupra poporului. Dar, de bine, de rău, există activiști, ceva se face, și ce se face nu e rău, cu toate discuțiile și bombănelile. Mi se pare că efectul gestului de a susține sus și tare în public că parteneriatul civil (sau orice altceva din aceeași categorie de drepturi democratice) mai trebuie să aștepte, nu este decît o frînă a progresului. Și nu-i văd rostul și utilitatea. Nu văd în ea altceva decît… anxietate?
În altă ordine de idei, azi împlinim 16 ani de cînd ne-am întîlnit prima dată…
@Pinocchio,
ai pus punctul pe “i” cu COMPETENTA interventiei.
De-alungul ultimilor 4-5 ani am observat incercarea unora sau altora de a interveni. Bineinteles, fiecare a facut-o cum s-a priceput mai bine si in limitele resurselor financiare avute (ne intoarcem iarasi la resurse financiare, deoarece, ne place ‘au ba, si mie mi-ar placea sa salvez balene esuate insa ar cam trebui sa traiesc din ceva daca, prin absurd, ar fi s-o fac).
Asadar, am avut pe de-o parte cate o mana de oameni care au incercat sa faca cate ceva – unele lucruri au prins mai bine, altele au facut mai mult rau decat bine -, iar pe de alta parte oricum si putinii banuti primiti de ici-colo s-au “dramuit” cam fara cap. Si, evident, rezultatul este cel care este.
Dintre toti oamenii care au iesit in fata si au avut un cuvant de spus, doar doi aveau intr-adevar stofa pentru a face-o (unul din ei si-a si dat demisia acu’ vreo doi ani). Una e sa zici ceva si sa te balbai intr-un tricouas roz pe plaja cu trei prezervative in mana si alta e sa stii cand si ce sa zici – astfel incat sa nu te inchida vreun moderator/reporter mai rasarit cu vreo intrebare mai spinoasa.
La fel si cu multitudinea de proiecte care pe hartie erau cum erau, rapoartele ziceau ce ziceau (de bine, clar) iar realitatea era alta. Tocmai ca s-a mers pe stilul binecunoscut romanilor (iti poti imagina cam la ce ma refer), finantari p**a, fara finantari – ioc lovele, fara lovele nimeni nu face nimic (ceea ce e perfect normal) samd.
Pe de alta parte, oamenii competenti nu au nicio motivatie de a face ceva deoarece sunt suficient de intelepti incat sa o duca super ok fara lobby (si parteneriate civile).
Daca e sa vorbim strict de politicieni n-ai sa vezi in Romania ever pe cineva aflat destul de sus sa vina cu o ideea pro-LGBT deoarece ar pierde din electorat – avand in vedere ca electoratul e homofob (si 90% din el declarat crestin). Ah, asa ca vine Remus Cernea, care vrea feliuta lui de pizza si bate toba pentru ca se axeaza exclusiv pe o nisa, aia da, e ok, dar e alta poveste.
Cam asta este situatiunea la ora actuala,
Pinocchio ai legatura 🙂
Şi întreb eu, câţi dintre noi au de gând să îl voteze pe Cernea la următoarele alegeri pentru poziţia pe care o are acum? Următoarea întrebare ar fi: Dacă nu va vedea că “rentează” politic, de ce ar fi politicieni care să susţină iniţiative favorabile părţii ăsteia de electorat?
Robert, mulțumesc pentru legătură 😉 Asta îmi aduce aminte de un anume Minoiu, dar mă tem că încep sa fiu și eu ca socru’meu, care are 90 de ani și mai spune încă bancuri cu Hitler, așa cum noi încă mai spunem bancuri cu Ceaușescu.
Văd în replica ta o descriere — nici prea favorabilă, nici prea optimistă — a situației din România. Nu văd însă concluzia. Ce zici tu că ar trebui făcut?
Mai văd aici și o problemă de perspectivă și de scală. Situația despre care vorbim aici nu este nici cea mai rea la nivel european sau mondial, nici tipică pentru România. Istoria se repetă și asemănările cu alte țări sunt izbitoare. La scară și mai mare, să nu uităm că scoaterea în ilegalitate a homosexualității ține de anuite culturi și perioade istorice. Europa și America par să fie tocmai pe cale să iasă dintr-o asemenea perioadă, și asta mi se pare îmbucurător. Este o șansă care trebuie folosită. Foarte probabll să dea roade, și asta peste un număr de ani mai mic decît s-ar aștepta mulți.
E ca în povestea cu “Moldova nu e a mea și nu e a voastră”: Discutăm aici de niște drepturi care s-ar putea să ne folosească nouă, sau s-ar putea să nu, dar vor fi precis de mare ajutor pentru cei care vor veni după noi, așa cum le-au lipsit foarte tare celor care au fost înaintea noastră.
Nu cred că am ceva util și concret de adăugat la ce s-a zis până acuma. Frumos articol. Îmi plac majoritatea comentariilor.
Sunt bancuri cu Hitler?
– lipsa unui parteneriat civil a facut ca atunci cand mama iubitului meu a decedat, eu sa nu am nicio justificare sa solicit cel putin o zi libera sa merg la ea la inmormantare.
– cand eu personal am avut un accident auto si am fost internat o luna in spital am fost la mana si deciziile familiei (parinti, frate) si mai putin au contat deciziile iubitului meu (cu care sunt impreuna de 5 ani)
Lipsa parteneriatului civil in Romania creaza destule inconveniente intr-adevar la bunurile comune (casa, masina, animale de companie etc) pentru ca, de exemplu in prezent, casa e a mea, masina e a lui si lista poate continua, concret nu avem nimic comun OFICIAL, pentru ca neoficial totul este al nostru (inclusv pantalonii :)) vorba bancului).
S-ar parea ca nu este chiar asa nici in SUA si Canada dupa cum voi spicui mai jos de pe hotnews.ro de Vlad Mixich:
Quoted
Dar chiar asta este meseria lui David Sedaris, umoristul american ale cărui cărţi s-au vândut în 10 milioane de exemplare, care are emisiuni la BBC şi articole publicate în cele mai bune reviste din lume. A fost trei zile la Bucureşti, a participat la un singur eveniment public şi a acordat un singur interviu. Cel mai ciudat interviu…
“SUNT ÎMPOTRIVA NUNŢILOR”
De aceea eu v-am spus de la început „Domnule”. Aşadar domnule Sedaris, vă informez că Biserica Ortodoxă din România consideră că a fi homosexual este un păcat mare şi că poţi fi iertat doar dacă îţi părăseşti partenerul şi nu mai faci aşa ceva.
David Sedaris: Sună de parcă ar fi taică-meu…
Ştiu că nu v-aţi părăsi partenerul. Dar care e cel mai mare păcat al dumneavoastră?
David Sedaris: Păcatul meu cel mai mare? Din toate timpurile?
Da.
David Sedaris: Ăăă…n-am omorât pe nimeni niciodată. N-am violat pe nimeni. Ăăă… se pune dacă ai făcut sex cu cineva în timp ce dormea?
Ha?
David Sedaris: Care e păcatul meu cel mai mare? Offf… e clar că în ochii Bisericii cel mai mare păcat al meu e că sunt homosexual. Dar de fapt, Isus nu a spus niciun cuvânt despre asta. Sunt două locuri în Biblie unde se vorbeşte despre aşa ceva şi oamenii se poartă de parcă Biblia ar sublinia în special aceste două locuri. Adică sunt locuri în Biblie unde scrie că nu ai voie să-ţi tai barba, dar asta nu contează; sau că nu ai voie să mănânci creveţi, dar nici asta nu contează. Însă când scrie ceva despre homosexuali, acel lucru, ACELA, nu tăiatul bărbilor, nu abstinenţa de la creveţi, acela chiar contează.
Sunteţi împotriva căsătoriilor. De ce?
David Sedaris: Nu sunt împotriva căsătoriei, sunt împotriva nunţilor. Nu e nimic mai neplăcut pentru mine decât să merg la o nuntă. Le-aş da un cadou de două ori mai mare şi de două ori mai mulţi bani ca să evit asta.
Dar de ce? E mâncare bună, te întâlneşti cu prieteni vechi, dansezi…
David Sedaris: Tot ce ai spus sună îngrozitor pentru mine. Contabilii mei din Anglia mi-au spus că trebuie să mă căsătoresc. Şi i-am spus prietenului meu să mergem pe ascuns şi să ne căsătorim repede. Şi el a zis nu. Am insistat: uite câţi bani vom economisi. Zice că nu-l interesează banii. I-am explicat şi că putem cu acei bani să înfiinţăm o bursă pentru cineva talentat. Degeaba. Aşa că acum vreau cu atât mai mult să ne căsătorim tocmai pentru că el nu mai vrea să ne căsătorim. Suntem împreună de 24 de ani.
De ce nu vă plac nunţile?
David Sedaris: Sunt pur şi simplu oribile.
Parcă sunteţi un preot care spune că homosexualii sunt pur şi simplu oribili. E iubirea supraestimată?
David Sedaris: Da. Deci iubeşti pe cineva. De ce e nevoie ca 300 de oameni să călătorească din celălalt capăt al ţării doar pentru că tu iubeşti pe cineva? Mare brânză că iubeşti pe cineva. Dacă m-ai anunţa că ai un copil şi vrei să inviţi 300 de oameni, atunci aş spune OK. Sau am cumpărat o casă şi facem o petrecere de inaugurare – OK. Dar pentru că sunt îndrăgostit de cineva? Păi atunci hai să invităm 300 de oameni şi atunci când urăsc pe cineva. Şi mai şi există o industrie întreagă în jurul acestui eveniment. Nu e vorba doar despre căsătoriile gay, ci de toate căsătoriile. În acele state unde există şi pentru cuplurile gay opţiunea să se căsătorească, primesc întrebări de genul: “Şiii? Sunteţi căsătoriţi?”. Am ajuns să mă simt un gay de mâna a doua pentru că nu sunt căsătorit.
Unquoted
Concluzionez ca sunt efecte juridice uneori greu de anticipat si in cazul parteneriatelor civile.
Sorinel, să mai scrii.
Faza asta cu căsătoria, parteneriatul civil este complicată și nu are înțelegere din partea multora dintre noi, pentru că ne-am pierdut speranța în apariția unui iubit care să ne fie alături la bine și la greu.
Este trist, tragic, dar ăsta-i adevărul sec. Celelalte opinii nu fac decât să acopere acest adevăr, pentru că nimeni nu vrea să știe despre el că este respingător întru atât, încât nimeni nu dorește să conviețuiască cu el, mai ales dacă a depășit o vârstă anume.
Situația însă se schimbă atunci când ți-a ieșit dragostea în cale și focul iubirii ține destul ca să te facă să te gândești la iubitul tău ca la un partener de viață cu care vrei să-ți împarți toate cele la fel ca cei hetero.
Până la urmă de ce să nu pot decide eu sau dragostea mea care mă cunoaște cel mai bine ce sau cum să se facă?
De ce soția sau soțul au întâietate înaintea părinților întru cuplu hetero, iar noi să nu putem să ne exprimăm voința noastră pentru dragostea nostră?
Iubirea nu este oare la fel?
Ba da, Este, doar că o hârtiuță decide cine are dreptul la iubire, iar aceia sunt heterosexualii, restul sunt anomalii, rebuturi și stricații păcătoși în fața bisericii.
Și toate astea de la o hârtiuță.