Daca lumea intreaga mi-ar sta la picioare, as ajunge sa-mi fie teama ca voi fi devorat de viu, in loc sa fiu adulat.  Sunt insa doar un om, care traieste cu gandul ca ar vrea sa lase ceva in urma lui. Am incercat sa scriu, am incercat sa cant, dar tentativele au fost mult prea timide ca sa le consider un succes.
Cand eram un pusti, eram atat de timid incat si simplul dat de “Buna ziua” reprezenta un adevarat chin interior. Si multa vreme a fost asa pana cand fortele divine au considerat ca e cazul sa gasesc curajul de a spune ceea gandesc. (Nu. Nu eram un singuratic, dar ma invarteam in cercul meu inchis si mic.)
Totul s-a schimbat in urma cu aproape 10 ani cand l-am intalnit pe Mihai. Era tot ceea ce eu nu eram. Popular, frumos foc, intotdeauna in centrul atentiei, inconjurat de multi care voiau sa fie ca el sau cu el. Am inceput sa conversam pe messenger si probabil ca felul meu de-a fi in lumea virtuala, l-a determinat sa ma considere un confident. Ascultam doar, pentru ca sfaturi rareori ma simteam capabil sa dau. La varsta lui, avea o experienta de viata cu care nu puteam concura. Cu toate astea, ma simteam mai matur in gandire. Sau mai conservator, ca sa spun asa.
Intr-o noapte stand de povesti (ca de obicei in mediul virtual), imi spune ca trebuie sa iesim. Â Zis si facut, desi teama de a spune ceva nepotrivit ma urmarea la orice pas. Treptat, am fost introdus in grupul lui de prieteni. De la tacere, la zambet, la aprobari si apoi conversatii. Mi-era asa de strain faptul sa fiu si eu in centrul atentiei sau cel putin sa nu fiu ignorat… Cat de putin ii trebuie omului ca sa se simta om si nu umbra! Pentru asta intotdeauna am sa-i fiu recunoscator.
Se spune ca omul actioneaza fie din iubire, fie din cauza temerilor. Peste ani si ani aveam sa aflu de fapt ca Mihai, omul cel mai sociabil pe care l-am intalnit vreodata, ascundea in el tocmai teama de a nu fi singur. Â In definitiv, cine ar vrea sa fie stigmatizat sub deviza “forever alone”?