No menu items!

Ce este omul?

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Ce este omul?

Un şir de lacrimi şi de zâmbete, care se vrea a dura veşnic. Şi chiar ar dura, dacă nu s-ar autodistruge gândindu-se la sfârşit. La sfârşitul lumii, sau doar la al lui. La sfârşitul suferinţei, sau la sfârşitul fericirii.

Lacrimile sunt diamante. Limpezi, pure, strălucitoare – par a fi diamante, sunt diamante. În ele se şlefuieşte sufletul nostru – altă nestemată, pe care încercăm toată viaţa s-o dărui cu o formă. Lacrimile sunt şuvoiul de clipe care adâncesc fântâna sufletului.

De ce oare? Poate din cauză că, cu cât sunt mai adânci fântânile, cu atât ecoul sună mai puternic…
Sufletul este fântâna în care îngropăm răsunetul clipelor fericite. Clipe multe, clipe puţine… Ele fac diferenţa între pesimism şi optimism.

Optimism este atunci când oamenii cad în mizerie şi încă se mai pot bucura de adâncimile fântânii lor. Deci, prin durere, fac loc bucuriei.

Pesimiştii sunt oameni cărora bucuria unei clipe nu le ajunge. Şi atunci, în loc să trăiască clipa de fericire, caută să-şi adâncească fântâna. Ajung astfel să trăiască doar adâncind fântâna, şi uitând să se adape din ea. Fântâna lor ajunge fără fund, iar ecoul bucuriei străbate până la capătul ei abia târziu, mult prea târziu.

Şi atunci, cum să trăim?

Simplu, să trăim. Să lăsăm viaţa să ne modeleze după cum va crede ea de cuviinţă… Ea? Nu, de fapt nu Ea, ci EL, Dumnezeu. Nu acel dumnezeu din scripturile ortodoxe, sau din scrierile buddhiste, sau musulmane, sau iudaice…nu acel dumnezeu trunchiat de oameni pentru a corespunde intereselor lor, ci acel Dumnezeu care naşte copacul din sămânţă şi-i dă putere să crească. Acelui Dumnezeu care ne smulge din singurătate, care ne înlătură temerile, Dumnezeu nevăzut, indetectabil, dar totuşi omniprezent, omnipotent.

Scriam mai devreme de singurătate – mă înşelam. Nu există. Există doar oamenii singuri. Pretutindeni, în camera de alături, în casa de vis-a-vis, in restul oraşului, sunt oameni. Sunt potenţiali prieteni.

Dar pentru a ajunge la aur trebuie să sapi în gunoi. Pentru a ajunge la prieteni trebuie să cauţi între oamenii din jur. Trebuie să cauţi prietenul în fiecare om în parte.

Mai întâi, vezi trupul de carne şi oase. Şi unii resping trupuri, pentru că sunt albe sau negre, sau urâte sau frumoase. Şi altfel, nu văd diamante presărate de soartă în calea lor…

Apoi, vezi omul, ideea de om. Sufletul omului. Şi atunci trupul nu mai contează.

După ce am cunoscut sufletele prietenilor mei, am băgat de seamă că erau cei mai frumoşi oameni ai lumii. Pentru mine ei sunt cei mai frumoşi, pentru că îi văd luminaţi de un foc lăuntric, tainic, nevăzut de ceilalţi.

Trupurile lor au dispărut. Distanţele fizice şi-au pierdut semnificaţia. Între mine şi ei nu mai există spaţiu, nu mai contează dacă există spaţiu. Gândul meu este la ei, gândul lor este la mine, şi suntem una.

Prietenii sunt aproape oricând.

Oamenii se tem de forme. Pornind de la faptul că nu-şi mai ghicesc bine culoarea ochilor, sau a pletei, au voit să vadă cât de mult sau de puţin nu văd până alături. Şi aşa au inventat metrul, kilometrul, şi frica de distanţă…şi iată că invenţia lor a devenit în sine un motiv în plus de teamă. Şi ocupaţi în măsurători, nu bagă de seamă cum se rup legăturile dintre ei. Atunci rămân singuri, golaşi, părăsiţi. Biete diamante acoperite de straturi groase de rugină.

Oameni, lacrimi, diamante…

Feţe diferite ale aceluiaşi obiect – obiect fără de formă, fără de definiţie.
Obiect convenţional numit „viaţă“.

25 decembrie 1997

Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

Previous article
Next article

23 COMMENTS

  1. De acord cu tine, doar ca imi cam displace modul in care te-ai referit la Dumnezeu, deoarece sunt multe persoane religioase care se vor simti atinse de expunerea ta.
    Ca una dintre acele persoane religioase marturisesc ca m-am simtit oarecum ofensat de aluzia ta referitoare la Dumnezeul din scrierile Iudaice, caruia trebuie sa recunosc ca-I apartin.

  2. Draga Yaron,
    Ideea pe care sper că am redat-o destul de clar este că Dumnezeu este unul singur, şi-i datorăm respect. Că nu are naţionalitate. Nu mi-am propus să insult pe nimeni şi nici să isc controverse religioase. Nu am făcut niciodată discriminări pe teme religioase.

    “What’s in a name? That which we call a rose
    By any other name would smell as sweet.”

    … zicea un Brit mai priceput ca mine la scris.

  3. Ca sa fiu ala care se uita la Mona Lisa si observa rama tabloului, imi place poza- o statuie de la Hofburg. Mi-a adus aminte de o perioada mai fericita. Dar si textul e un frumos indemn umanitarist 🙂

  4. M-au frapat la Viena grupurile statuare… Mulţi bărbaţi în ipostaze intime (ca să nu zic gay)…
    Am ezitat între asta şi alta de la Schönbrunn…
    A câştigat asta, pentru ca alternativa ar fi inclus şi capete de pensionari 😛
    Iar dacă îţi place “rama” o voi lua ca pe un compliment la adresa talentului meu de fotograf. 😛

  5. Ma bucur mult ca folosesti poze facute de tine! Ar trebui mai multi sa ia exemplu, including me.

    Adevarul e ca daca stau bine si ma gandesc, am tone de poze, cred ca as putea folosi cate una pentru orice post. 🙂

  6. @Rzv … maaaa omule 😛 tu esti un romantic incurabil. Imi aduci aminte de mine 🙂 . De multe ori si eu gandesc lafel 🙂

  7. Aaa, cata modestie mai Mary ( glumesc 😀 )

    Rzv … esti …esti INCREDIBIL !!!
    Atat de multe lucruri frumoase ai putut spune incat nici nu am clipit cand am citit. Frumos si ma bucur daca tu gandesti asa.
    Nu sunt in stare perfecta sa-ti laud opera :D, pentru ca am patit si eu ce pateste toata lumea, trec prin drama desparitii :-j , dar ce am citit ma face sa realizez ca nimeni nu e singur, si ca am multi prieteni in jur.
    Felicitari!

  8. Citind aseara postarea, nici nu mi-am dat seama ca e parte din jurnalul tau abia la sfarsit cand m-am uitat la numele autorului. Mi-a placut mult ce ai scris, si desi nu sunt ateu, descrierea ta fata de Dumnezeu mi s-a parut perfecta :”Nu acel dumnezeu din scripturile ortodoxe, sau din scrierile buddhiste, sau musulmane, sau iudaice…nu acel dumnezeu trunchiat de oameni pentru a corespunde intereselor lor, ci acel Dumnezeu care naşte copacul din sămânţă şi-i dă putere să crească. Acelui Dumnezeu care ne smulge din singurătate, care ne înlătură temerile, Dumnezeu nevăzut, indetectabil, dar totuşi omniprezent, omnipotent “. Superb !

  9. @RobertG
    Normal că folosesc poze originale, pentru care îmi asum răspunderea…Doar “am citit atent Termenii şi Condiţiile de utilizare şi sunt de acord” 😆
    În plus, or’ce prilej de a mă da mare e bine-venit, nu? 🙂
    (a.k.a., dacă tot m-am obosit să le fac, să se bucure şi alţii de ele, nu?)

    @Mary
    …şi asta gândeam prin 1997… păi ‘ţi dai seama unde am ajuns acu’? Un mic torţionar 🙂 …şi, apropo, voiai să zici că tu semeni cu mine, nu? :p

    @Ultimatum
    Dacă nu clipeşti suficient de des, rişti să faci vreo keratită/conjunctivită (sau o struţocămilă dintre astea două)… ai grijă şi tu! :p
    Altfel spus, mulţumesc!
    Motivul pentru care am decis să postez aici “vechiturile” astea este că, la mintea de acum, îmi dau seama că la vârsta respectivă mi-ar fi prins bine să am cu cine discuta dilemele mele existenţiale. Sau măcar să aflu că nu sunt singurul care gândeşte unele gânduri.
    Oricât de unic mi-ar place să cred că sunt, sunt sigur că sunt şi alţii care trec prin aceleaşi incertitudini; poate citind vor prinde curaj şi vor discuta, cu mine sau cu alţii mai pricepuţi ca mine.

    @Adi
    Spre deosebire de multiplele depresii, sentimente de izolare, frustrare, incertitudine ş.a.m.d. din “jurnal”, peste care am trecut şi pe care le consider acum oarecum infantile (sau, mărunţişuri cărora le-am acordat atunci prea mare importanţă) multe din chestiile din fragmentul ăsta le cred şi acum. Printre care şi fragmentul care ţi-a plăcut! Aşadar, mulţumesc!
    Dammit! Ce dăştept şi precoc eram p-atunci! Ptiu, să nu-mi fie dă deochi 🙂

  10. Eu seman cu tine, tu semeni cu mine … hmmm … presupun ca esti mai mare decat mine 🙂 . Eh mai conteaza ? Rezultatul conteaza 😛

Comments are closed.

Vezi si...

Avem timp!

Am timp! Timp sa zambesc ironicului si mincinosului! Timp sa sper ca am gasit echilibrul mult dorit intr-o societate plagiata! Timp sa visez la viata mea ce a devenit o plasmuire a ceea ce am sperat ca voi intalni! Timp pentru a-mi crea timpul necesar reusitei separarii trecutului de prezent doar prin...

Articole din aceeasi categorie