Că tot vrea Biserica Ortodoxă Română să impună un monopol pe înhumarea în cimitirele patriei, zic că am avea nevoie de o altă alternativă dacă se trezește nenea preotul că nu vrea să ne bage în gropă pentru că am fost „păcătoși”.
O știre de la Descoperă ne anunță că pe lângă îhnumare și incinerare mai avem la dispoziție și resomarea. O firma din Scoția a inventat o nouă instalație de resomare a cadavrelor care se pare că a procesat deja cel puțin 20 de corpuri defuncte.
Resomarea constă în dizolvarea cadavrului într-o soluţie alcalină şi este popularizată în SUA ca “incinerare ecologică” sau “incinerarea fără flacără”.
Primul dispozitiv de resomare a fost instalat anul trecut în statul Florida şi a procesat până în prezent un număr de 10 cadavre.
Deci salvăm și planeta prin procesarea corpului defunct.
Sandy Sullivan, şef al Resomation Ltd, a declarat presei că instalaţia funcţionează foarte eficient, după o serie de ajustări fine. Resomarea include tratarea cadavrului la temperatura de 300 grade Celsius, într-un vas special, presurizat, care conţine o soluţie de hidroxid de potasiu.
Procesul durează circa 3 ore, iar din trup rămâne doar scheletul, care este măcinat şi transformat într-un praf alb, ce este apoi oferit familiei în acelaşi mod ca şi cenuşa de la crematoriu.
Acum serios, prefer să fiu resomat sau incinerat decât să fiu lăsat într-un sicriu pentru a fi mâncat de viermi și cu atât mai puțin să finanțez Biserica Ortodoxă Română cu 1000 până la 4000 de lei pe deceniu, prefer să îi las la un orfelinat sau la bătrâni nevoiași.
Interesant, dar crezi că resomarea asta îţi va lăsa banii ăia să îi donezi orfelinatului?
Din câte îmi dau eu seama, metoda este extrem de poluantă și de costisitoare. Cantitățile de hidroxid de potasiu și de acizi (sau săruri) folosite la neutralizare sunt probabil foarte mari, iar substanțele chimice sunt scumpe, ca să nu mai vorbim de instalațiile folosite pentru neutralizare și de costul energiei aferente.
În plus, nu-mi imaginez că din cadavru rămân doar oasele, ca singură substanță solidă (cel puțin într-o primă fază). Leșia rezultată conține probabil o cantitate apreciabilă de substanțe semisolide în curs de descompunere, a căror distrugere completă ia timp și pune probleme în ceea ce privește deversarea acestor deșeuri.
Chiar presupunând că rezultă un lichid perfect limpede în final, sub aspectul compoziției sale risul implicit nu este numai toxic (chimic) ci, mai ales, un risc biologic. Amestecul rezultat ar trebui să fie teoretic steril (atât datorită mediului hiperalcalin, cât și datorită temperaturii suficient de ridicate), însă nu trebuie uitat că resturile umane sunt deșeuri cu un regim special, care nici măcar în stare calcinată nu pot fi considerate 100% sigure din punct de vedere al riscului biologic. Nu cred că vreo comunitate ar fi prea liniștită știind că apa freatică sau de suprafață ar putea veni în contact cu scurgeri de la o instalație de descompus cadavre. Ar fi un dezastru psihologic.
Nu se știe de ce, dar posibil pentru că omul modern se consideră cu mult deasupra naturii, reintegrarea în circuitul natural nu e o idee la care homo sapiens sapiens să adere cu prea multă convingere. Ironia este că resomarea e prezentată ca fiind o metodă ecologică, chiar “bio” de distrugere a cadavrelor, în ciuda faptului că resturile se deversează la canal (cu sau fără pre-tratare chimică, după cum o cere interesul companiei respective, că doar substanțele chimice nu sunt gratis…). Unde mai pui că metoda asta de a te descotorosi de un cadavru în numai câteva ore slujește tocmai industria chimică, ea însăși mare generatoare de poluare.
Așadar, ideea de a schimba coșciugul pe săpun nu-mi pare deosebit de atrăgătoare. Următoarea etapă ar putea fi încercarea de extragere (prin distilare) a esenței vitale din corpul răposaților. 🙂
Se prea poate că nu ne mai suportă nici pământul, de vreme ce înhumarea ori ne sperie, ori ne pare demodată. Așa se face că ne vin idei de-astea super-chic de subită sublimare corporală, de parcă nici nu ne-am născut, nici viață n-am respirat vreodată. Altfel, de unde graba asta de a scăpa de corp, imediat ce nu ne mai servește?
Grid, habar n-am de unde, dar şi mie îmi repugnă ideea de a mă descompune lent. Mi-ar plăcea să se găsească o metodă rapidă şi aseptică, o sublimare, ceva…
Eu cred ca voi opta pentru varianta clasica. Atunci cand eram mic, bunica ma lua la cimitir periodic sa aranjeze mormantul mamei ei, imi placea sa merg printre morminte si sa vad pozele raposatilor, poze vintage, iar pe cruce erau incriptionate strofe care ma emotionau, imi crea o stare de melancolie si viziune asupra vietii, oarecum ma fascinau.
Desigur, partea urata intr-un cimitir e faptul ca la intrarea principala trebuie sa fie cavourile unor familii de rromi, cu geamuri transparente, kitsch la tona si raposatii acestora pictati sub forma unui zeu.
CM ~
Adevărul e că restul unei împărțiri încurcă puțin lucrurile, iar moartea e în ea însăși o împărțire cu rest. Corpul fără viață e restul de care nu putem scăpa, iar descompunerea amplifică într-un fel acest rest ca “resturi”, generând obsesii pe măsură.
Însă nu degeaba nu-i moartea o naștere inversată, care să trimită decedatul direct în neantul care i-a dat naștere. Memoria corpului e necesară ca o amintire a manifestării, trupul fără suflare fiind urma inevitabilă a trecerii prin viață.
Dacă n-am lăsa în urmă un cadavru, probabil n-am lăsa nici urme pe nisip, iar viața ni s-ar scurge într-o nesimțire totală.
E ciudat, deși evocator în privința lucrurilor care ne animă în prezent, că omenirea a “evoluat” de la dorința de a transfera imaginea vieții până și asupra cadavrelor (prin îmbălsămare, așa cum făceau vechii egipteni), la dorința de a etanșeiza viața față de orice interferență a morții (prin insistența de a face leșul să dispară).
Viața a devenit suficient de goală pentru a ne dori ca spectrul morții să nu o golească și mai mult. Lipsa de conținut real, lipsa oricărui exces al trăirii face ca viața să nu mai poată furniza nici măcat un acoperământ sumar pentru resturile pe care moartea le lasă în urmă. Așa cum nu mai avem suficiente motive pentru a ne îmbălsăma amintirile (pentru că nu prea avem ce conserva), tot astfel nimic nu ne îndeamnă să privim rezultatul morții cu detașarea cuvenită și să înțelegem moartea ca fiind de fapt suportul vieții (și nicidecum tributul cu care viața este datoare).