Este cineva care nu a văzut sau citit „50 shades of Grey”? Dacă da, puneți mâna pe mauși sau coperți și acordați-i puțin timp din viață.
Abandonul în fața puterii sau abandonul în fața ne-puterii este subiectul. M-am întrebat câteva zile la rând ce anume mi-a trezit, concomitent, oarecare sentimente de indignare, simpatie și respect în acest film. Să fie oare faptul că „lovește” surprinzător, într-o paletă bogată de nuanțe, mai multe „probleme” actuale mai mult sau mai puțin generale?
Programarea Succesului VS Savurarea Necunoscutului
Indivizii unei societăți moderne devin mașinării care se autoperfecționează pe drumul spre succes, succesul însemnând Putere, Control, Bani. În drumul lor spre succes acordă o minimă importanță celorlalți indivizi, pe care încearcă să îi controleze. Viața devine astfel o enormă biblie care conține reguli, procedee și rețete care asigură Controlul și Puterea.
Pe de altă parte, Necunoscutul sfidează Controlul prin ușurința cu care alunecă printre degete.
Bine VS Rău
Însă aceste două lumi sunt complementare în ciuda aparentei lupte dintre alb și negru, dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric. Umbrele, în felurite nuanțe, confirmă imposibilitatea separării lor.
Masculinitate VS Feminitate
Energia dominantă a masculinității a supus timp de veacuri feminitatea, asigurând astfel o evoluție agresivă a Puterii, a Concretului, a Materialului.
Carnal VS Spirit
Nu cred că se poate ocoli subiectul tendinței societății moderne spre individualizare, spre eliminarea insecurității oferite de sentiment, adoptarea previzibilului în relaționare și potențarea satisfacției imediate în detrimentul explorării în necunoscut.
Filmul creează așadar numeroase conflicte, mai mult sau mai puțin evidente, cele de mai sus fiind doar cele care îmi vin acum în minte.
Ceea ce m-a intrigat cel mai tare cred că este maniera în care producătorii abordează ideea de abandon în fața puterii și maniera blândă în care prezintă toate „umbrele” pe care le reprezintă Grey. Este ca și cum realizatorii doresc să îndulcească imaginea celor care își fac din Putere un scop în viață, cu prețul indiferenței față de semeni, ca și cum ar dori să îi compătimim.
Voi ce părere aveți? Ați citit trilogia?
Cred că filmul (mă rog, romanul, sau masochismul în general) pune în discuție modul în care contractul sporește plăcerea, negând-o totodată în măsura în care îi distruge plăcerii autenticitatea.
Viața modernă (și cea post-modernă) nu este altceva decât o extensie masochistă a funcțiilor și capacităților umane. Contractul social, care stă la baza civilizației umane este menit să ne intensifice plăcerea de a trăi, în condițiile în care nu ne place ce trebuie să facem pentru a trăi “mai bine”.
Atragerea sexualității umane în capcana contractului nu e un lucru ușor tocmai pentru că, în principiu, sexualitatea nu admite falsificarea, cel puțin atâta timp cât sexul îi recunoaște plăcerii calitatea de mijloc și nu pe cea de scop. Urmărirea cu orice preț a plăcerii mortifică esența sexualității, anulându-i acesteia deschiderea spre transcendență.
Tentația masochismului ar putea fi discutată în contextul principiului freudian al plăcerii, în termeni de Eros, Agape, Phobos și Thanatos.
Fără a mai face aici un apel la psihologie, voi spune doar că atâta timp cât teama (Phobos) stă la baza unei intensificări a plăcerii sexuale, aceasta este o marcă a erotismului care fuge de dragoste, respectiv caracteristica unei evadări frauduloase (fără fundament) în transcendent, fugind mereu de “jos-nicia” contactului fizic și de limita pe care lumescul o impune transcendenței.
Spectacolul invers, cel al dragostei divine, superioare (Agape), care dezvoltă o fixație obsesivă pentru carnalitate, până la a nega aspirația lumescului spre libertate și transcendență (pulsiunea Eros-ului) ne oferă priveliștea unei iubiri autosuficiente, fără viitor și speranță, ca o îmbrățișare mortală (Thanatos).
Nu știu cum se va termina, dar filmul Fifty Shades of Grey (titlu tradus extrem de neinspirat în limba română ca Cincizeci de umbre ale lui Grey, în loc de Cincizeci de nuanțe de gri) pare să spună povestea acestui conflict dintre Eros și Agape, purtat pe fondul unei diferențe de statut social și de imagine, ceea ce creează un infinit degradé al posibilităților.
În condițiile în care jocul supunerii și pedepsei ajunge să guverneze o relație sexuală, pe baza unui contract, atingerea unui control al plăcerii poate fi mai importantă decât plăcerea însăși, plăcerea controlului alterând sau chiar substituind plăcerea sexuală. E un soi de educație perversă a ineducabilului din noi, având ca unic scop regăsirea sensului pierdut al plăcerii.
Din păcate, acest demers seamănă cu încercarea de găsire a culorilor într-o mare a nuanțelor de gri, pentru că plăcerea autentică poate fi resimțită numai în lipsa controlului și numai atât timp cât nu încercăm să-i inventăm plăcerii valențe care nu-i sunt proprii.
😎