În urmă cu un an și ceva, am adoptat un pui de pisică (inițial nici nu am știut dacă e mascul sau femelă, abia peste căteva zile am sesizat că are două orificii sub coadă… pe bune vorbesc). Înițial am zis că după ce va face ochi o s-o dau la un centru de adopție. Apoi, am zis că așteptăm pănă va mânca hrană de pisici că mi-era frică s-o dau cât era încă pe lapte. După ce mă urmărea prin casă indiferent unde mergeam și plângea când ieșeam pe ușă… nu m-a mai lăsat inima s-o dau.
Nu puteam s-o dau. Cine se mai întorcea după ea s-o pupe și s-o mângâie sau chiar s-o ia cu el la magazin?
E ciudată și afecțiunea asta… așa, în general.
Fetița, că așa o cheamă (dar mare parte din voi știu că deh, a fost și la întâlnirea aia de la Păltiniș), și acum a rămas la fel. Îi place să îi arunc diverse jucărioare, fuge după ele, le aduce și tot așa. Vine după mine peste tot, chiar și la magazinul de după colț… intră cu mine, apoi mergem spre casă. Noaptea, locul ei preferat e pe pieptul meu, cu capul cât mai aproape de al meu, cred că dacă ar putea, ar sta bot în bot cu mine cât doarme. Când stau la calculator vrea mereu în brațe. Când fac baie, stă pe marginea căzii.
Nu știu dacă viu aveți animale de companie sau nu, dacă vă place să vă simțiți așa de iubit de ele sau nu. Mie îmi place. La nebunie.
De multe ori m-am gândit cum e capabil un animal așa mic cum e o pisică, cu creierul cât o nucă… să ofere așa multă afecțiune și loialitate. Și nu, nu cred că e pentru că capătă de mâncare.
Trebuie că e altceva, sunt niște legături care se formează între suflete, e ceva ce ne scapă, ce nu pricepem, înțelegem.
Eu am un catel. Si e prelungirea pura a sufletului meu.
Niciodată nu am înţeles prejudecata ci pisicile cele perfide. A noastră era sinceră, iubitoare, protectoare. Când ridica unul din noi vocea venea la el şi mieuna sau dădea cu gheruţa până reveneam la tonul normal. Se supăra pe noi dacă o lăsam singură mai mult timp decât era obişnuită şi ne ierta după câteva minute. Fără legătură cu mâncarea, o primea oricând şi fără sa facem caz, sunt aproape sigur că credea că apare spontan în castronel.
Iar când bătrâneţea şi-a dat verdictul, insuficienţă renală, veterinarul mă avertizase că nu va supravieţui până la revelion , a făcut cumva şi a rezistat până după ziua mea de naştere, 10 zile după termenul pe care ni-l dăduse specialistul.
Tocmai pentru ca are creierul cat o nuca nu judeca afectiunea ta si face prin gesturile sale ce “simte” ca sa-ti multumeasca. Mi-as dori ca si oamenii sa (mai) aiba creierul cat o nuca in aceasta privinta.
La ultima fraza mi se pare mai potrivita exprimarea ca nu VREM sa pricepem, intelegem. Iubirea se ofera precum o floare in mana celuilalt, nu se baga in blender pana se face o pasta omogena cu miros puternic de iarba si pe care nu o poti nici consuma si nici admira.
Am avut si eu vreo… minim 7 pisici. Cand am vazut ca mor ba muscate de caini, ba calcate de masina, ba pur si simplu dispar am incercat sa nu mai cresc altele dar pozitia strategica a casei mele a facut ca multi sa aleaga sa arunce puii prin zona asta si normal ca nu i-as fi lasat sa moara. Toate erau foarte jucause si fiecare avea ceva aparte: una sarea pe mine si se agata cu ghearele de haine, una imi cauta degetele de la picioare mai ceva ca sanul pisicii care a facut-o etc. Nu ma simt vinovat ca au murit, eu am facut ce a fost posibil sa le fie bine. Exista bineinteles un regret dar de obicei este umbrit de regretul pentru oameni care au murit la propriu sau la figurat.
Momentan am 0 pisici si 1 caine.
Cunosc tot ceea ce ai descris :).
Am avut un câine pentru 11 ani. A murit anul acesta, în luna februarie; suferea de astm și avea ceva probleme cu inima. Cu toate astea, era tot timpul plin de energie și îți era imposibil să îl faci să stea locului. Fugea prin casă dupa mingile de tennis cu care ne jucam. Dacă cumva cineva din casă se certa cu altcineva venea și până când lumea nu se liniștea nu se oprea din lătrat. Sau când facea ceva care supara pe careva, mergea dupa acea persoana și se uita la ea cu o față de nu aveai cum să mai fii suparat pe el și când îi ziceai că nu mai ești suparat pe el dădea din coadă și fugea de numa. Am foarte multe amintiri frumoase cu el.
Și sunt de acord cu Rhade: poate faptul că au creierul cât nuca nu mai raționalizează afecțiunea, iubirea, loialitatea așa de mult precum fac oamenii.
..ador pisicile…sunt cele mai purrrrrfecte animale….
Rog persoane care stau in Craiova sa adopte 2 pui de pisi un mascul tigrat si o femela tot tigrata portocalie ku ochii albastrii.
La un bloc de langa gara:)
Id: True_Blood2010
Rog seriozitate,altfel ignore.
Caut stapani iubitori:)