Fumul de ţigară pluteşte în unduiri sinuoase încărcând aerul din jurul meu. Feţe apar şi dispar din penumbră în lumina chioară a barului de subsol în care oricine poate fi ce vrea, ce doreşte, cu cine doreşte. Observ tăcut amestecul de senzualitate pasageră şi depravare ieftină care îmbibă camera. Sfetnic îmi este un pahar de whisky din care sorb cumpătat privind peste marginea sa la oamenii care se perindă prin faţa-mi, prinşi într-un dans lasciv al curtării tactile.
Parteneri se găsesc, parteneri se pierd într-un amalgam fără început şi fără sfârşit. Stăteai în celălalt colţ, te-am văzut scrutând cu interes împrejurimile cu un entuziasm vădit. Privirea ta era plină de avânt, parcă te-ai fi aruncat în mijlocul nebuniei. Ai fi vrut să îţi încerci norocul în furtuna de trupuri transpirând feromoni prin toţi porii, dar te-am văzut venind către mine. M-ai ţintuit cu ochii tăi hotărâţi şi mi-ai întins o mână. Mi-a fost clar că nu aveam cum să rezist, aşa că m-am ridicat şi te-am urmat.
În centrul ringului fără de margini şi fără reguli m-am lăsat dus pe mâna ta, te-am tras aproape plin de speranţe şi mi-am închipuit cum toată lumea este a mea. Ne-am şi depărtat de mulţime, ne-am aşezat la masa mea şi am sorbit împreună din acelaşi pahar depănând impresii, flirtând în timp ce minutele se scurgeau pe lângă noi. Un sărut în toiul nopţii şi în mine s-a născut speranţa: naivă, copilărească, oarbă la tot ce este în jur. M-am făcut că nu-i văd silueta, strălucirea ochilor peste umărul tău privindu-mă, urmărindu-mă, şoptindu-mi că nimic nu este ceea ce pare, că totul este doar o iluzie alcoolică a unei alte nopţi pierdute. Am închis ochii şi mi te-am proiectat în minte singur, fără lanţurile pasiunilor irealizabile pironindu-te în loc.
Dar, ca orice vrajă minunată, şi întunericul visării se risipeşte în luminile ce anunţă plecarea. Acel moment când totul iese la iveală şi sfârşitul este iminent întotdeauna îmi trezeşte neliniştea revelaţiei. Şi el era încă acolo. Mi-ai zis că te îndrepţi spre casă. Nu am insistat. Privirea lui m-a intimidat, m-am speriat şi am realizat că nu te-aş putea împărţi cu altcineva, fie acela şi o umbră. Aşa că m-am depărtat, am vrut să plec ca să nu te mai ştiu rupt între intangibilul pe care ţi-l doreşti şi tangibilul cu care te mulţumeşti.
M-am mai întors în acel loc şi în alte seri. Speram să te mai văd, dar nu ai mai apărut. Încă nu ştiu dacă tenebrele pasiunilor neîmplinite te-au consumat sau dacă pur şi simplu n-ai mai vrut să dai ochii cu mine, nu ştiu dacă nu cumva te-ai ascuns în marea de oameni lăsându-te şi tu pradă eternului dans aglomerat al căutărilor nocturne, în acest joc de-a şoarecele şi pisica, mereu în căutarea unui leac pentru singurătate.
Sfetnic îmi este un pahar de whiskey în timp ce fumul de ţigară pluteşte în unduiri sunoase încărcând aerul din jurul meu. Feţe apar şi dispar din penumbră în lumina chioară a barului de subsol, mereu aceleaşi, mereu în căutare, mereu forfotind, flirtând, atingând, simţind. Cred că ar trebui să mă ridic şi să mă bucur de o altă noapte în loc să stau sperând că poate de data aceasta lumina revelaţiei nu-mi va mai răni privirea. Poate nu ar mai trebui să sper că cineva ar putea să mă însoţească pe drumul înapoi acasă, ci doar ar trebui să mă bucur de acele câteva clipe în care lumea este a mea, să sorb din pasiune ca dintr-un drog şi să mă regăsesc în fiecare dimineaţă în patul meu, singur, dar satisfăcut că orele nu au trecut degeaba pe lângă mine.
Metaforic ca totdeauna… Macar acum inteleg mai mult 🙂
Întotdeauna am avut impresia că alcoolul este cel mai prost sfetnic…
Depinde de la om la om. Pentru unii da, în timp ce pentru alţii ar putea fi acel puseu de curaj de care au nevoie pentru a se deschide şi a spune lucruri pe care altfel nu le-ar spune.
Citind articolul imi vine in minte o melodie de efect
Tango with Lions ~ In a Bar
http://www.youtube.com/watch?v=IhqqZN0H7CI&feature=related
De mult nu am mai citit un post care să mă conducă într-o lume euforică ca mai apoi să se termine brusc și sfâșietor…:d
Aşa este şi viaţa. Te urcă spre un climax euforic şi apoi îţi taie craca de sub picioare. 🙂 Ştii că aşa o să se întâmple, dar parcă nu îţi vine să te înveţi minte.
Dap…așa este viața. Întotdeauna urci și cobori!
Apropo, mi-a plăcut melodia. 😀
Mă bucur că ți-a plăcut. Chiar mă gândeam că o să-ți placă, analizând stilul tău de scris…:P
„The grey rain-curtain of this world rolls back, and all turns to silver glass… And then you see it. White shores… and beyond, a far green country under a swift sunrise.”
De la Tolkien citire! 🙂
S-a cântat Bingo!
ALN
daca ar exista un sistem de vot… aici, pe blog… ai avea sigur votul meu.
mint.2 voturi.
ptr art si ptr alegerea muzicala.
felicitari.
@karl
Îţi mulţumesc pentru apreciere.
Intodeauna m-am intrebat de ce sunt indragostiti care nu comunica deloc sau comunica foarte ineficient si nu inteleg ca iubirea are nevoie cu atat mai mult de comunicare decat orice altceva pe lumea asta.
cristymaykei, dacă îți pot răspunde la întrebare, cred că iubirea nu are deloc de-a face cu comunicarea, fiindcă ea vine din inimă, iar comunicarea e a minții. De multe ori sunt conflictuale, mai ales în cazul celor care nu știu să împace cele două părți.
În cazul mai fericit, care e și rar, când cele două părți concordă, iubirea poate fi întreținută de o comunicare eficientă, dar în esență nu are nevoie de vorbe, ci de emoții și sentimente pentru a fi durabilă.
Pasiunea și atracția sunt doar un fel de start-up al relației, care poate da frâu liber iubirii. Mă refer la emoții care îți fac ochii să strălucească de câte ori îl vezi, la sentimente care te fac să ții mereu la el, chiar dacă se poartă urât cu tine…
Genul acela de iubire care rezistă e cea care știe să pună cei doi parteneri în armonie deplină. Există relații care pot rezista când dispar acele emoții, așa că mai rămâne doar un sentiment care ar trebui să fie baza: încrederea… Atâta vreme cât nu copiem heterosexualii (care încep multe relații spunând minciuni), cred că suntem mai ok decât ei. 😛
Gata, am scris mai mult decât am intenționat.
Queeditch ai dreptate in ce spui dar uiti un lucru, noi oamenii nu comunicam telepatic, nu ne citim gandurile si sunt destul de multe situatii cand din cauza unor neintelegeri fiecare indragostit in parte percepe altceva, iar prin necomunicare ruptura poate sa apara imediat, ca sa nu mai zic de cazurile cand sunt “ajutati de prieteni” sa se desparta.
Nu m-am referit deloc la gânduri sau la telepatie… 🙂 Am luat în calcul și incidentele care apar din cauza neînțelegerilor și neîncrederii, precum cele enumerate de tine…
SI cum se rezolva problema daca nu se comunica, discuta?
Nu am pledat deloc pentru lipsa comunicării. Am pledat pentru distincția dintre iubire și comunicare… Atâta tot.
Când cineva își bazează relația de iubire pe comunicare, ce te faci în cazul în care unul din cei doi nu știe să-și armonizeze mintea cu inima, în schimb încearcă să subjuge iubirea în fața rațiunii? Asta duce la neînțelegeri, din punctul meu de vedere.
În afara vorbelor, mai există limbajul non-verbal, the body language, atât de esențial în comunicare, încât acaparează cuvintele…
Queeditch tu esti prea pasional mai romanticule.