Alerga nebun prin arşiţa nopţii. Luna îl scuipa cu razele ei morbide şi-i zâmbea perfidă. O blestema că nu răcea străzile incinse de soare pe parcursul zilei.
Ea-i povestise cum se simţea atât de plină de viaţă, cum îi venea să cânte şi să danseze. Iar el fugea de mama dracului, de nu ştia nici el de ce fugea. Obosise la un moment dat. Dar cretina aia de lună era tot acolo. Câldura ţâşnea din asfalt şi din ziduri şi-l tăia cu limbi de foc. Îşi dorea o gură de aer proaspăt. N-avea de ce să fugă. Nu putea să fugă de ele. De ele? Nu, nu putea să fugă de el. Şi pierduse ghemul de aur. Parcă-l avusese, parcă nu… Era nebun de goliciune, era nebun de vid, era nebun de plenitudinea nimicului ce-l umplea. Nu mai putea să alerge. Plămânii i se încăpăţânau să respire focul noţii palide. Inima insita să pompeze veninul seducţiei tot mai adânc în labirintul în care se pierduse ghemul de aur. Acum era inundat. Cum mai putea să gasească ghemul, să se apuce să-l ruleze, să găsească calea spre zi?
Întră într-un final în galeriile întortocheate. Era un fel de Tezeu jalnic şi patetic, complet pleonastic, complet disperat, întru totul pierdut. Acum nu mai era nici mult urâta lună cu razele ei libidinoase. Era numai el şi labirintul lui. Acum va trebui să le vadă din nou pe toate. Dacă era să găsească ghemul de aur, dacă vroia să-l strângă şi să găsească ziua, trebuia să le ucidă pe toate, una câte una. Prima care-şi înfipse colţii ascuţiţi în inima lui fusese teama. O smulse şi o dată cu ea şi o bucăţică din inima otrăvită. Începu să alerge din nou prin galeriile întunecate, pline de imaginile distorsionate ale trecutului mizerabil. Unele se întindeau spre el, altele îi puneau piedică. Apoi se lovi de ochii de sticlă ai groazei. Acum era pierdut. Ochii groazei aruncau fulgere de paralizie care-l sfâşiau. Când lovi pâmăntul simţi oglinda din buzunar. O scoase şi fulgerele nimiciră ochii groazei.
De ce fugea? Va mai găsi vreodată ghemul de aur? Când resemnarea i se aruncă în spate strângâdu-l de gât căzu înaintea propriei monstruozităţi. Apa îi arăta monstrul. Monstrul din el. Era absolut oribil, înspăimântător, cu ochii lui de groază, colţii de teamă, coarnele prostiei şi pielea răului. “Vreau să mori!”, îi spuse abia suflând. Dar minotaurul din el începu să-l lovească cu copitele lui de răutate. “Vreau să mor!”, îi răcni cu ultimele puteri şi-i înfipse oglinda de lumină în inima plină de negru. Cu un urlet cumplit monstrul deveni praf, în mijlocul grămezii de mizerie sclipea ghemul de aur. Era minunat să-l ţină din nou în mână. Ziua era aproape şi el era cu fiecare pas mai aproape de ea.
