Azi am vărsat o lacrimă. Apoi, obrazul mi-a secat brusc, din nou. Nu știu dacă este bine sau rău. Poate sunt amândouă. Poate viața nu se împarte în bine și rău… ci poate viața este și tristețe și bucurie, în egală măsură.
Poate că este cea mai frumoasă jertfă pe care o pot aduce iubirii. Îmi aduc aminte că am mai vărsat lacrimi, dar de fiecare dată am crezut că ele reprezintă, pe rând, ba fericire, ba mâhnire, ba nervi întinși la maxim, ba emoție necontrolată, ba regret…
Această lacrimă însă simt că este cel mai pur lucru ieșit din suflet și înglobează deopotrivă și fericire, și tristețe, și nervi și regrete, și emoție, și simțire. Toate lacrimile pe care le vărsam până acum, pentru diversele motive, le înșiram pe o lamelă dezinfectată și le studiam la microscop pentru a căuta, parcă, fărâme de simțire. Din ce le studiam mai mult, dintr-atât se pângăreau mai tare cu obiectivitatea uneltei cu care le priveam rece.
Însă această lacrimă… este unică. Este ca o esență a unei perioade scurte – vreo trei ani – din viața-mi haihuie. Este ca o concluzie scurtă a unui basm ciudat, dar viu. Este ca o broșură de preț a unui muzeu pe care l-am vizitat, dorind să păstrăm vii și limpezi amintirile din el.
Mi-a îndulcit, prin amărăciunea ei, sufletul secat de zbucium. L-a hrănit încă o dată, în amintirea a tot ce-a fost legat de acest om drag. Și încă este, devreme ce din ochiu-mi secetos poate ieși atâta limpezime, nu?
Se spune că viața este o succesiune de alegeri pe care le facem la fiecare pas și că fiecare alegere reprezintă o realitate paralelă, un univers paralel. Ei bine, chiar dacă am greșit atât de mult, îngrozitor de mult, persoanei pe care îmi place să cred că am iubit-o, sunt de părere că dacă ar fi fost altfel, nu aș fi avut prilejul să admir limpezimea acestei lacrimi ce-am vărsat și că, în comparație cu toate celelalte realități paralele, aceasta este cea mai fericită dintre ele. Sunt sigur că undeva, pe drum, tot aș fi greșit undeva. Tot aș fi regretat ceva, undeva, cândva, devreme ce am avut nevoie atât de mare să (cred că) iubesc atât de mult un om și să dezamăgesc de zece ori mai mult acel om, iar pe mine însumi de o sută de ori mai mult, pentru a-mi învăța lecțiile de rigoare.
Lecții legate de posibilitate, de respect al celuilalt, de iubire necondiționată, de fericire condiționată, de libertate, de patimă, de obsesii, de oameni dragi, de mine însumi.
Și susțin această idee a lecțiilor învățate, fără a fi măcar sigur dacă îmi vor rămâne întipărite în minte… O spun cu aroganța cu care spuneam nu de mult că iubesc.
Nu mai cred în ceea ce spun, dar cred acum mai mult ca înainte în ceea ce simt.
Chiar și ea, lacrima, devine o a mintire în momentul în care se usucă pe obraz, la fel cum scrisul (și spusul) dispare… așa cum dispare cerneala invizibilă. Însă urmele rămân, cred, chiar dacă nu le vedem.
Și nu ai cum să nu te bucuri și să nu fii trist în același timp pentru asemenea trăiri bogate, pentru șansa de a simți atât de bine aceste lucruri.
Mi-aș mai dori să pot fi iertat, mi-aș dori să fi putut clădi, acolo unde am dărâmat, mi-aș dori să fi putut provoca la rându-mi la fel de mult bine lui, omului. Dar probabil că voința e doar scuza atât de multor nebunii.
Ei, bine, atunci mi-aș fi dorit să cred cum cred acum în simțămintele ce mă cuprind.
Lacrimile lui FireMan,
Firi dragă matale ești un mister pentru mini: îți schimbi blana în funcție de anotimp. Aș dori să te înțeleg mai mult dar nu prea reușesc. Ești tipul de om care experimentează viața în toate sectoarele ei: ești in extaz când ești iubit și iubești, lupți pentru ceea ce îți propui, nu renunți nici cu prețul vieții atunci când crezi că ai dreptate, te bucuri de libertate si suferi că ești singur, strigi și asculți, emiți concepte și le analizezi pe-ale altora, ești hotărât și nesigur, râzi și plângi, esti hotărât și disperat, crezi și te îndoiești, ești sincer și ascunzi, vorbești cu claritate și codificat, apreciezi puțin și îți dorești să fii apreciat. In concluzie ești omul care pendulează de la o extremă la alta.
Lacrimile sunt expresia dorinței omului de a fi liber.
Avocatus, dragule, când scriu ceva nu mă gândesc că voi fi judecat eu ca om, ci mă gândesc că ceea ce scriu este un dar către cei care citesc. Dacă doresc să fiu judecat, merg la prieteni si le cer parerea. Nu ma deranjează, dar nu ăsta e scopul scrierilor mele. Nu mă aflu chiar la pubertate, deși maturizarea mea nu e completă, nu mă aflu în cine știe ce dileme, ca să postez pentru a cere sfaturi. Ceea ce scriu sunt momente sincere cu mine însumi… și le dăruiesc mai departe… Doar știi că dar din dar se face rai, nu? 🙂
După cum vezi îmi place să-ți spun Firi
Dar din dar te face lefter. E un dar cum spui tu.
Hehe, frumoasă scriere. Eu vă dau dreptate la amândoi. La mine lacrimile sunt de altă natură zilele ăstea, sunt o sumă a frustrării, neputinței, stresului, pe scurt a unei perioade dificile. Îmi apar în colțurile ochilor și îmi încețoșează privirea. Încă nu a apărut lacrima unică, pură, catharsisul.
Nu era expresia „din dar în dar se face rai”?
Incearca sa-ti transformi lacrimile in zambete. Poate ca acum plangi dar intreaba-te ce vei face peste cateva ore. Va mai conta oare? Chiar daca esti o nuca tare cu sambure moale, incearca sa-ti creezi “universul tau” asa cum ti-l doresti. Odata creeat in interior, acesta va incepe sa se dezvolte pana cand va incepe sa se manifeste si in realitate.
Nu trebuie sa uiti insa ca lacrimile tale sunt printre cele care te fac om.
Good luck with everything!!!
Offtopic: poate imi predai si mie lectii la druid daca mai joci pe cata, cand am sa ma intorc.
Scuze ca vorbesc pe langa subiect (foarte frumos, ca de obicei, FireMan. Sa mai zica cineva ca tu nu comunici cu subconstientul…), dar m-a emotionat rau de tot offtopicul lui Oliver pentru ca “imi predai lectii la druid” suna ca un eufemism. Asa ca propun pentru gay-ii gameri- care am vazut ca nu-s putini- o noua terminologie: Blood elf/Tauren in loc de Twink/Bear, Instanta in loc de orgie, Tank pentru bottomul dintr-un gang bang si Warrior/Mage in loc de activ/pasiv etc.
Orice lacrima aruncata de FireMan trebuie supta de fanii lui FireMan. E ca si peisajul ala.. apa foc.
🙂
Fiecare cuvânt e o lacrimă. Râuri de cuvinte vărsate umplu lacuri de-amintiri. Vara seacă, sub soarele pasiunilor toride, iar iarna îngheață, pentru că sufletul singur nu le poate ține de cald. Dar nu se pierde nimic – sarea cuvintelor uscate rămâne mărturie a clipelor frumoase, iar restul e doar apă, risipită din belșug pe undeva prin atmosferă.
Pe mine doar starea de agregare mă îngrijorează, faptul că ceea ce există începe să se scurgă, să se pietrifice sau chiar să dispară… Deși e tot acolo, ca o rană deschisă, nu mai ai cum s-o vezi și s-o îngrijești. Nu e tocmai o dezintegrare, așa cum bolovanul – deși fărămițat în mii de fire de nisip – tot dur rămâne în chimia universului. E doar o dezagregare. Ceea ce se pierde e ceva nelămurit – poate acea unitate a firii din care toate sunt făcute (și care dă sclipirea diamantului, în comparație cu negrul de fum), sau poate lipsește doar lumina potrivită (fără de care nici umbra nu poate exista, pozând astfel în întuneric absolut al ființei).
Desigur, se poate ca-ntre timp să fi orbit. Sau se poate să n-avem ochi pentru lumină, după cum tot atât de posibil e să-i ținem închiși. Poate că numai dormim, visând doar viața, sau poate că nu mai dormim deloc, voind cu disperare să trăim toate clipele cu ochii larg deschiși.
N-avem de unde ști toate astea, dar un lucru e sigur – în albia lacrimilor vărsate ne găsim odihna. Cu ochii deschiși sau nu, așteptăm primul val, fluxul, torentul unui alt destin. Așteptăm lacrima cuvântului de care avem nevoie. Lacrima cuiva care s-o spele pe a noastră. Așteptăm marea care să ne-nghită, cu lacrimi cu tot.
😎
@FireMan Don’t lose hope! Good things will come!
Important este pe ce cladesti!
Hugs,
Alexander
Vai, mersi că m-ai salvat Alexander, eram pe punctul de a mă arunca pe fereastră. 🙂
Eu nu știu de ce tocmai oamenii drepți (Domnului), care ar trebui cică să fie mai optimiști, văd întotdeauna partea goală a paharului. Probabil din necesitatea de a oferi ei o soluție oricărui lucru? Ei sau Dumnezeu, mă rog…
Repet, nu e un strigăt de ajutor, nu imploram în articol pe nimeni să mă scoată din depresie, nu eram pe punctul de a-mi tăia venele, eu nu stau aici pentru că am nevoie de ajutor sau pentru că m-am închis în casă și nu mai vorbesc cu nimeni. Nu, nu am făcut asta. 🙂
Articolul ăsta, de exemplu a pornit de la filmul recomandat de Răzvan, „Les nuits fauves”, pe care l-am urmărit și care mi-a prilejuit ceva „comemorări” din trecut, după care am puricat mai multe alegeri făcute de mine, am căutat nod în papură și am găsit nu numai unul … Apoi am concluzionat câte ceva pentru mine însumi și m-am gândit că poate ar prinde bine și altcuiva ceea ce gândesc, așa că am expus totul într-o formă metaforizată… Ca în mai fiece articol. Îmi pare rău când cineva simte nevoia să analizeze persoana care scrie, și nu ceea ce spune, să intuiască intențiile, dramele și pasiunile. Nu ăsta e scopul meu. Dacă doream să mă „afișez” pentru a-mi face „reclamă”. aș fi făcut cu totul alte pledoarii și în cu totul alte circumstanțe, cred.
Scriu în general cu seninătate… Am senzația că dacă scriu, alți oameni pot simți ceea ce spun și poate, atunci când trec prin ceva asemănător, vor putea vedea partea bună a lucrurilor, chiar și din văgăuna întunecată din care ei cred că au picat și au nevoie să fie salvați.
Alexander, singurul lucru care te poate ajuta ești TU însuți, chiar dacă tu crezi că de fapt există cineva exterior care te ajută, Dumnezeu sau cum vrei să îi spui, tot TU ești ăla care și-l imaginează pe Dumnezeu. TU ești Dumnezeu. Și Dumnezeul tău este atât de puternic cât îți poți tu imagina că este. Nu e nevoie de speranță, nu e nevoie așteptări de finaluri ca-n povești, nu e nevoie să vină nuș-ce salvator să ne scoată din căcatul în care înotăm.
Asta încercam să spun mai sus, că nu e nimeni vinovat pentru nefericirea noastră sau pentru fericirea noastră, în afară de noi înșine. Și nimeni în afară de noi înșine nu ne poate face fericiți. Fericirea este o stare, nu un scop, nu un drum lung de nefericire, după care o afli. Fericirea este un mod de a privi lucrurile, nu Raiul. Fericirea este în noi, în primul rând și tot ceea ce este în jur se transformă în felul în care ne transformăm noi în interiorul nostru.
Nu e nevoie de speranță, e nevoie de credință. E nevoie să credem că NOI suntem (putem fi) ceea ce ne dorim să fie ceilalți. Degeaba așteptăm să plouă afară cu Feți Fumoși care să ne iubească forever, degeaba credem că noi suntem victimele și că ceilalți ne fac rău, degeaba acuzăm pe alții că sunt proști și sperăm să se deștepte, pentru că NOI NU SUNTEM ceea ce pretindem de la ceilalți să fie…
În același spirit, tu, cel care crezi că eu sunt fără speranță și care crezi că lucruri bune vor sosi în viața mea, adresează-ți acele sfaturi pe care mi le dăruiești benevol! Pentru că eu cred că ai nevoie de ele. De ce ai nevoie? Tu trebuie să știi asta. 🙂
Asta încercam să spun, pe lângă alte lucruri…
Dar mulțumesc pentru că ești așa grijuliu cu mine, Alexander! Însă tare mi-e teamă că eu sunt mai zgârcit ca tine (mie îmi place să spun „realist”) și nu îți voi duce grija
GRID cat de poetic poti fi, frumoase cuvinte.
FireMan am avut o strafulgerare a minti vizavi de nickul tau “pompierul” si am vazut imaginea unui piroman care se transforma repede in pompier ca sa stinga repede focul vatamator, iar dupa ce pompierul termina misiunea stingerii focului, apare iar piromanul care cauta alt loc ce trebuie cuprins de jar.
cristymaykei~
Mă temeam că te-a mâncat Gaia 🙂 . Sau poate chiar ai fost în burta balenei, dar a adormit cu gura deschisă? Oricum, mă bucur c-ai revenit.
Nu mă mai scrie cu CAPS-uri, că o să mă creadă lumea spokesman pentru GRID / GRIDS / AIDS. Și-așa încep să mă-ntreb dacă nu cumva mi-a jucat memoria feste când mi-am ales numele de utilizator. Acronimele astea – anume făcute să imite cuvinte reale – sunt ceva de speriat. Parcă toată viața a devenit o prescurtare, de-am ajuns să ne întrebăm ce înseamnă.
În altă ordine de idei, trebuie să spun că ai niște flash-uri surprinzătoare. Unde alții folosesc lumănarea sau lanterna, tu dai drumul la girofar. Nu zic că nu-i de efect, pentru că uneori mă ia și pe mine cu durere de cap, dar vezi că descărcările stroboscopice prea intense pot arunca onor auditoriul în transă. Și-ar fi păcat ca lumea doar să viseze c-ai spus ceva.
În delir,
😎
grid, vorbele tale mi-au dat o lacrima, poate acum este plina marea ca sa ma pot odihi un pic. multumesc grid multumesc.
In general nu prea tind sa ma bag in a comenta gandurile mai profunde ale oamenilor ca si pe acest articol, citesc si incerc sa vizualizez situatia. Si nu, nu am ramas cu impresia unui om deprimat! Oricine mai are o clipa cand contempleaza la ceva anume si devine sentimental. Si e un lucru normal, e un sentiment pe cat se poate de uman.
Si ca o mica gluma nevinovata, nu s-a oferit nimeni, o fac eu, ofer o batistuta. 🙂
@FireMan Am postat acest sfat deoarce am considerat ca este un sfat bun pentru tine. Toti avem nevoie de el si eu si tu. Trebuie sa ni-l reamitim cat mai des.
Nu am vazut articolul tau ca un strigat de ajutor si nici nu te vad ca un om fara sepranta. Sa nu crezi ca de aceea am zis “Don’t lose hope! Good things will come!”
Am incercat sa te analizez si sa vad dincolo de cei ai scris. Si am considerat ca este cel mai bun sfat care pot sa ti-l dau.
Articolul tau ma impresionat foarte mult!
Imi place foarte mult deschiderea si sinceritatea ta.
Toti avem multe de invatat de la tine.
Ai dreptate si eu am nevoie de acest sfat.
“…Alexander, singurul lucru care te poate ajuta ești TU însuți, chiar dacă tu crezi că de fapt există cineva exterior care te ajută, Dumnezeu sau cum vrei să îi spui, tot TU ești ăla care și-l imaginează pe Dumnezeu…”
Aici nu sunt de acord cu tine,dar respect parerea ta. 🙂
Dumnezeu chiar exista si face o diferenta in viata fiecaruia dintre noi si cand este necesar intervine.O sa descoperi tu sigur o sa vezi.
Hugs,
Alexander
@Alex P
Nu e vina mea ca iti vin in minte numai lucruri de genul. In primul rand offtopicul l-am facut pentru ca lui FireMan ii placea foarte mult druidul din cate imi spusese pe un topic facut de mine acum ceva timp. Nu era o altfel de aluzie daca la asta iti era gandul. 😉 Am sa incerc sa fiu mai explicit data viitoare.
Alex P. , acu zării paralela ta. Interesant 🙂 Problema e că mie chiar nu îmi place warrior-ul 🙂 Îmi place Druid-ul pentru că e mai versatil, poate fi și mag (Bookmkin form), și tank (bear form), și rogue (Cat form), și healer (tree form), se transformă în fel de fel de lighioane folositoare, face față în mai toate situațiile…
Oliver, și sub ce formă s-ar putea desfășura meditațiile alea de druid, hmm? 🙂
Grid, pe mine mă îngrijorează rănile care nu se mai văd la un moment dat.
CristyMaykei, eu am black-uri (de întuneric) în general. Dar da, ai dreptate, „FireMan” are 2 sensuri, unul – care incendiază și altul – care potolește văpăile. Însă nu cred că asta este important pe acest blog.
Alexander, nu încerca să mă analizezi. Nu vei ajunge nicăieri…
FireMan
Fugi tu, dar tot am să te prind odată și-odată! Imi este clar că avem pareri diferite. Conform sistemului tău de gandire tot ceea ce fac e lipsit de sens. Cu toate acestea nici nu am de gând să te contrazic. Dorința mea cea mai mare este de a-ți respecta părerea, de o pune într-un tablou, de a o accepta ca o provocare.
Aș vrea să-ți multumesc pentru atitudinea ta, pentru cuvintele aruncate dintr-o inimă sinceră. În tot ce ai spus ai comis o singură greseală și anume ai pus numele cuiva. În rest tot ceea ce ai spus te caracterizează. In ringul existențial s-au întalnit doi gay, unul care crede în sine și unul care crede într-o ființa superioară. Recunoștința mea Firi e sinceră și nu ironcă. Cum aș putea să te cunosc mai mult dacă nu dialogând?!
La astfel de posturi găsesc foarte greu un comentariu pe care să îl las. De ce? Pur și simplu îl văd ca pe o reflexie personală asupra unor lucruri. Sunt cam de aceași părere cu Adi. Frumos articol FireMan.
Offtopic: Alex P – mi-ai stricat imaginea care o aveam despre WoW >.<
FireMan~
Rănile care se-ascund și pe care nu le mai găsim sunt, pe de o parte un motiv de-ngrijorare și-o sursă de lacrimi, dar pe de altă parte ele nu sunt decât un simptom al dezagregării noastre interne, care le împiedică vindecarea. Acelea sunt răni care încă mai au o șansă, o dată ce fracturile sufletului încep să se consolodeze. Iar lacrimile sunt un astfel de catharsis al vindecării.
Există însă și răni ale dezintegrării. Sunt răni întinse pe toată suprafața ființei, “ascunse” doar prin faptul că fiind atât de mari și de vizibile trec adesea neobservate. Sunt răni cu care oamenii se obișnuiesc, până la a le considera ca făcând parte din ființa lor, ba chiar le întrețin cu meticulozitate. Aceste răni nu dor și nu provoacă lacrimi, ci doar tresăriri nervoase. Ele sunt expresia sufletului rupt de matca sa, sau a minții rătăcite de corp.
Acolo unde apare o lacrimă însă, se ciocnesc munții. Fiecare lacrimă e un semn al victoriei, al ființării care dă ochii cu Ființa. Și, uneori, nu e nevoie decât de câteva acorduri :
Toše Proeski – Se posvrsi serbes Donka
😎
Oaaaa, ce m-ai lovit cu Tose Proeski!!! Cum ai găsit melodia aia, că am vreo 2 GB de melodiile lui, dar nu dăduși de „serbes Donke”. Așe mi se făcu un dor de Temeșvar!!!
Tose Proeski-Jovano,Jovanke
Asta e mai buna? Temešvar rulzzz!