„Trezește-te!” i-a spus mama șoptit mititelului care adâncit în somnul dulce.
Cu o seară înainte, băiețelul pusese capul pe pernă plin de emoție. Luni era prima zi de școală din viața lui. O necunoscută mare, provocatoare îl aștepta, încă, undeva în depărtare. Dar asta avea să se mai întâmple doar pentru câteva ore. Nu-i venea somnul. Simțea că nu este obosit. Mii de gânduri îl copleșeau, își crea mii de scenarii. Toate astea erau amestecate cu puțină teamă dar mai ales curiozitate. Cine aveau să-i fie colegi. Cum aveau să arate ei. Însă cine avea să fie noua învățătoare. O mare necunoscută.
Cu greu a deschis ochii. Agale, și-a purtat pașii la baie. Și-a revenit în simțuri rapid, emoția ajutându-l numaidecât. Totul se petrecea parcă robotizat. Pașii îl purtau mecanizat spre NOUA destinație —>ȘCOALA. Mergea spre stația de microbuz. Era îmbrăcat frumos cu noua lui uniformă. Era foarte îngrijit și curat. Era, ce mai, un model de elev. De-o mână-l ținea tata, de cealaltă mama. Ambii erau emoționați. Copilașul lor urma să înceapă o nouă etapă în viața sa. Era ceva nou și pentru ei! dar nu au arătat-o, căci pentru micuț era importantă siguranța de sine. Trebuiau să-l sprijine pe deplin în acest sens.
În apropierea școlii s-au oprit la o florărie. I-au luat doamnei învățătoare o Strelitzia, numită și Regina Nopții. Puștiul se uita umit și cu apreciere deplină la floarea aceasta nouă pentru el. Cam multe chestii erau noi pentru el. La numai șase ani!
Și iată-l ajuns la poarta școlii. Porți înalte, impunătoare, metalice se deschideau în fața bobocilor de clasa întâi. Căci o nouă generație avea să scrie pe o parte din paginile de istorie ale faimoasei școli. În fața copilului se deschidea o vastă întindere. Nu foarte departe, pe o colină foarte mică se întindea terenul de sport, al școlii, defapt unul din terenuri. Parcă acest mod de dispunere îl făcea să se gândească la pretenții… ridicate. Părinții o cunoșteau pe doamna învățătoare, așa că cei trei au ajuns cu ușurință unde trebuia.
Cu emoții foarte mari, băiețelul, ținând floarea dreaptă, se înfățișă înaintea primului îndrumător mai oficial din viața sa. Învățătoarea ea întors gestul cu un zâmbet afectuos și-o mângâiere blândă. Micuțul nici nu-și dăduse seama că-n jur erau și colegii lui. Era firesc până la urmă ca doamna învățătoarea să-și strângă grupa de novici într-un loc pentru a-i avea sub supraveghere. Atunci el a înțeles că se depărta cu adevărat, pentru un timp, de părinții lui. Și ei au înțeles asta, s-au depărtat dar nu l-au scăpat din priviri.
Flăcăiașul era destul de timid. Vorbele nu erau la el iar gura nu i se deschidea. Nu cunoștea pe nimeni. Se gândea cum să intre în discuție. Dar lucrurile au mers de la sine. A început ceremonia de primire a bobocilor pe sub tunelul de flori făcut de elevii din clasa a VIII-a. Atunci și-a dat el seama cât de mic era. Ce înalți erau cu toții! Uaaau! Undeva, mai departe de el, niște oameni mari vorbeau la microfon. Dar ce-l interesa ce ziceau acei oameni mai în vârstă. Curiozitatea îl măcina. Noul îl „striga” din toate părțile.
Rânduiți ordonat în coloană, prichindeii au fost îndrumați către noile lor săli de clasă. O altă necunoscută. Băiețelul nu se gândise la asta! Opaaa! Parcă intrase într-un castel. Văzuse asemenea coridoare numai în filme, în castele medievale cu multă vechime în spate. Tavanul era foarte înalt. Oare ar fi ajuns să-l atingă vreodată ?! Și ce hol luuuung! Chiar era foarte lung. Era impunător de-a dreptul. Erau tablouri din loc în loc pe pereții de un alb imaculat. Vocile lor se auzeau cu ecou. Era fascinant. Nu era oare un castel! Pooffftiiiiim ?! Un castel ?
La capătul holului au cotit la stânga. Nimeriseră în așa zisa casă a scării. O enormitate! Scările erau mari, impuneau respect, parcă. Balustrada era din lemn frumos sculptat. Îi era mai mare dragul să le privească. În fața ochilor, imediat, s-au înfățișat, parcă din neant două uși de lemn foaarte înalte deschise, lăsând cale liberă către un hol mult mai îngust decât cel principal dar cu tavanul la fel de înalt. Chiar că se simțea o frântură în enormitatea acelor lucruri.
Colegii lui se uitau și ei de asemenea minunați în jur, nevenindu-le să creadă. Holul îngust, ca și cel principal era inundat de lumina soarelui bucuros de începerea noului an și parcă încurajându-i pe boboci. O altă ușă de lemn, la fel de înaltă și impunătoare se deschise în fața lui la capătul holului îngust. Uaaaau! Ce clasă mare! Bănci de două persoane erau așezate peste tot, ordonat pe rânduri și coloane. Băncile și scaunele, se vedea, erau din „elita” veche a școlii. Creau o notă discordantă față de toată clasa.
Tânărul nostru novice s-a așezat undeva în a doua sau a treia bancă de pe la mijlocul clasei cu o colegă foarte frumoasă (colegă ce avea să cocheteze cu moda după terminarea generalei și cred și a liceului). A schimbat, timid, câteva vorbe cu ea. O discuție copilărească a doi copii curioși. În fața celor doi erau înfățișate pe perete două table negre curate. Deasupra băiețelul a fost bucuros să descopere povestea în imagini a „Punguței cu doi bani” despre care auzise la cămin anterior.
Emoțiile s-au mai risipit însă nu și șușotelile! Asta până ce doamna învățătoare și-a făcut simțită prezența prin vocea sa. Era drăguță. A vorbit blând dar ferm. Toată clasa tăcea fiind atentă la „doamna învățătoare”. Ea le-a urat bun venit, spor la învățătură. Reuniunea a fost scurtă, menționându-se orarul de a doua zi, după care cu toții au ieșit la părinții care așteptau la fel de emoționați pe hol.
Și iată cum micul nostru elev a avut parte de prima zi foarte importantă din viața lui de școlar! Și au trecut șaptesprezece ani de atunci. Ce-o mai fi făcând acum! Pe unde se pelindă omușorul nostru ?