Small, small world

Salut,

Vai in culmea penibilitatii, in ultimele zile ma simt prins intr-un film de comedie cu prosti. Duc o existenta destul de plictisitoare si mediocra – munca, somn de luni pana vineri si in week-end club si somn. Si tocmai cand credeam ca viata mi-a picat intr-o rutina monotona (si ma obisnuisem cu ea, chiar imi facea placere sa stiu ce urmeaza) intervine destinu’ ca sa iti arunce destul de multa sare si piper cat sa uiti ciorba pe foc de mananci tocana.

Recent mi-am schimbat jobul (din ambitie, mai mult) si am nimerit intr-o firma foarte draguta si primitoare, unde ma simt bine, gasind placere in ceea ce fac. Problema mea e ca atunci cand voiam sa imi schimb jobu’, greu gaseam o firma si nu stiu cum dracu se face ca domne brusc au inceput sa imi sune telefoanele sa ma cheme lumea la interviu. Mai si oftica-te mult ca nenorocitii se ascund de tine cand ai nevoie, dar cand simt ei ca esti fericit te deranjeaza cu un telefon: nu vrei sa vii la interviu? Nu, futu-ti gura ma-tii ca acu’ 2 luni voiam sa spal si wc-uri numai sa plec de unde munceam si tu te trezesti sa ma chemi acum? Refuz politicos o oferta, doua dar cand deja te suna 4 pitzi HR-iste sa te intrebe de sanatate/job tinzi sa faci spume gandindu-te ca astrele iti surad azi si maine rad de tine ca de ultimul bou.

Scuze… trebuia sa imi aprind o tigara. Unde ramasesem? a da! Si ma suna o cucoana daca vreau un job… Doamna, stiti nu caut… (Stiu ca ai cv-ul meu in fata si ca stii ca sunt angajat, proaspat angajat; de ce pula as vrea sa plec?) dar va pot recomanda pe cineva. De ce sa fac asta, ma intrebi? Pentru ca mintea mea creata crede in puterea karmei. Ma gandeam ca daca incep sa dau recomandari poate nu o sa ma mai streseze ca soimii infometati cu telefoanele. Cand aude asta, stii ce face? Se uda toata, nu mai poate de bucurie ca aparent lumea duce lipsa de oameni pe domeniu’ meu. Incepe sa tremure si propune scenarii fanteziste, sa-mi trimita mail cu detalii, sa dau forward sau sa ii dau amicului meu nr ei de telefon sa o sune. O linistesc, ii spun ca ii dau nr de telefon, ii zic numele lui complet si ce o paste mintea? Pot sa ii spun ca de la dumneavoastra am nr de telefon? -Nu! spune-i cucoana ca l-ai ghicit in stele, ca aseara i-ai visat nr si ca vrei sa-l chemi la interviu.

Penibila discutie dar amuzanta asa ca incep sa vorbesc cu un amic care prin coincidenta sau nu, munceste la HR (si nici macar in Bucuresti). Ii spun cat de ametita a fost tipa la telefon si ma intreaba in sictir de la ce firma era. Ii zic numele nenorocitei de firme si reactia lui, foarte naturala: “Ai vorbit cu Mirela!”

Am ramas prost. Nu aveam cuvinte (sau degete caci vb pe yahoo) ca sa mai fac ceva…. Aparent firma lui are birouri si in Bucuresti si eu vorbeam cu minunata lui colega. Oribil, m-am simtit ca ultimul om. Si ce, crezi ca asta e tot? Nu… Daca trebuie sa ma penibilizez, trebuie sa o fac pana la capat.

Ies la o tigara sa imi revin si ma intreaba unul din colegii din firma, la ce proiect muncesc. Ii spun ce si cum si ne apucam de vorba. O discutie amicala/inconfortabila cu un coleg de munca – Deh’ socializare de tigara. Nu apuc sa ma plictisesc de discutie ca mi-o taie scurt: “Esti din Bucuresti?” Raman putin perplex… ii spun istoria mea, ca am venit la facultate in Bucuresti si etc… “Dar ce facultate ai terminat?” mi-o taie brusc. Deja brusc ma simteam putin amuzat de intrebarile scurte si la obiect ce imi erau adresate asta pana cand ma paleste cu urmatoarea “Ce zodie sunt?”

Ce te fute grija nene, ce zodie sunt? Suntem colegi de munca, nu? Ce-s cu intrebarile astea? Asa ca ma indrept spre el si imi dau seama ca era chiar simpatic. Se uita la mine din cap pana in picioare si deja ma gandeam ca se da omu la mine (poate? tu ce zici se dadea sau nu?) si eu nu imi dau seama. Ii zambesc si il intreb pe ce proiect e el. Nu era pe niciun proiect, era profesorul de franceza ce preda colegilor inscrisi la curs.

Ma pierd cu firea si urmatorul lucru care imi iese pe gura: “Si suntem elevi buni?” Pe bune nici nu am terminat fraza ca deja imi dau seama de ce mi-a iesit pe gura. Ma teleportasem direct in clasa 5-a, cand profesorii erau profesori si nu oameni…  Se uita la mine, rade si imi spune ca trebuie sa plece… Normal, doar te-am speriat cand vorbesc cu tine verzi, uscate si apoi iti trantesc un dumneavoastra.

Dap, oribil… intru in birou si ma intreaba colegul de birou ce am patit. Nimic, nimic… sunt ok… Fac mersul rusinii de placere, ca daca iti zic si de faza asta o sa crezi ca nu sunt intreg la minte. A da si ca sa nu uit… mi-am uitat si cheile la munca si acum astept sa in fata usii unei amice, sa vina acasa ca sa imi dea cheia de rezerva.

Pana aici iti scriu ca mi-am amintit de faza de la metrou dar e alta poveste si o pastrez pentru amica cu cheia. Te pup si mai vorbim!