Life Online Multiplayer

Sunt un elf cu urechile ciulite, într-o lume colorată prin linii de cod, făurite de niște oameni isteți, care au intuit perfect ceea ce își dorește fiecare Jucător, inclusiv Jucătorul meu. Totul e feeric, minunat, rămân uimit uneori, cu ochii pe pereții programului maiestuos, admirând peisajul, caracterele, făurite în fel și chip prin intermediu posibilităților, limitate în fapt, ale personalizării.

Pe mine m-a ales elf, pentru că Lui îi place natura. M-am născut în pădure și principala mea preocupare este aceea de a afla cum pot vindeca, sau învia, celelalte caractere. Mă chiamă Doctor Ianix chiar, mai prescurtat Dr.Ianix. Altora le place să lovească cu pumnii, altora să arunce săgeți otrăvitoare de la distanță, altora să își apere cu scutul prietenii, altora să înjunghie pe la spate apoi să se facă nevăzuți. Sunt mai mereu ciuca bătăii pentru că se pare că doftoriceala deranjează oamenii care nu te au de partea lor… Într-un cuvânt, dacă nu mă vindeci pe mine, mai bine mori.

Ok, mor, nu am nici o problemă cu asta. Por să învii oricând, cu toate că îmi este puțin mai dificil să ajung mereu în punctul în care mi-am lăsat întrerupt firul vieții. Nu am ce să fac, în afară de vindecare. Sunt non-combat.

Sunt plăpând fără galbeni. Nu pot să îmi cumpăr țoale care să reziste la bătaia ce-o primesc și nici toiege șmechere cu care să fac vrăji care îmi pot lungi viața. Fără gold și fără experiență nu poți face nimic. De aceea Jucătorul meu trebuie să facă gold cu ajutorul unui caracter mai bătăuș, apoi să îmi trimită mie banii. Altfel nu ai cum să răzbați doar ca vindecător, decât cu ajutor de la bătăuși.

Alte caractere umblă după faima. Se simt bine dacă sunt în top-ul unei liste de bătăuși. Se simt bine să domine celelalte caractere. Și dacă stau să mă gândesc, astea sunt doar niște liste colorate frumos de niște programatori. Unele caractere primesc niște premii, niște chițibușuri virtuale, pentru că fac ceva anume pentru prima dată sau bat pe nu știu ce diavol rău. Ei bine, eu aș vindeca și bietul diavol, că dacă nu îl atac, nu are nimic cu mine. Numai că nu pot, din cauza programatorilor (ce e declarat rău prin linii de cod, nu poate fi vindecat decât tot prin atotputernicia programatorului).

Mi-am asumat rolul de vindecător odată cu alegerea făcută la nașterea mea de către Jucător. Însă mi-aș dori să nu fiu atât de vulnerabil, ca El să fie nevoit să se joace cu bătăușii ca să mă upgradeze. 

Pot face și eu fel de fel de lucruri ca să câștig galbeni, dar simt că nu asta e menirea mea. Uneori ciocănesc de zor vene de minereuri care apar iar și iar mereu după ce sunt consumate, după un program bine stabilit de programatori. Pot să gătesc și să vând delicatesele, însă pierd o grămadă de vreme pescuind peștii virtuali. Pot să fabric fel și fel de lucruri și să le vând, dar ca să am experiență în domeniu, trebuie să pierd din nou mult timp, făcând ceea ce nu îmi place să fac.

Mie îmi place doar să vindec.

Uneori, Jucătorul mă părăsește și merge în propriul joc, neprogramat, care se numește Vis. E singura dată când am acces la interfața lui și îi pot influența și eu jocul. Devine caracterul meu, însă e un pic mai greu de jucat cu El, pentru că nu știu niciodată liniile de program ce se inventează mereu și mereu, parcă singure, ale jocului Lui. Uneori chiar îl las și caracterul Lui se joacă singur, fără să conștientizeze că eu nu mai am mâna pe butoane.

Este totuși un pic mai interesant decât jocul meu, pentru că El poate deveni mai bun, fără ajutorul meu.

Există foarte multe jocuri, de toate genurile și pe toate gusturile, fiecare așteptându-și Jucătorul, fiecare dăruindu-i acestuia ceea ce are nevoie. dar cel mai frumos joc rămâne Viața, pentru că nu se lasă aleasă, ci își alege singură Jucătorii și le oferă nu numai ceea ce vor Ei.

Gata! Mă (de)conectez!