We use technologies like cookies to store and/or access device information. We do this to improve browsing experience and to show (non-) personalized ads. Consenting to these technologies will allow us to process data such as browsing behavior or unique IDs on this site. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
The technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by the subscriber or user, or for the sole purpose of carrying out the transmission of a communication over an electronic communications network.
The technical storage or access is necessary for the legitimate purpose of storing preferences that are not requested by the subscriber or user.
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.
The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
The technical storage or access is required to create user profiles to send advertising, or to track the user on a website or across several websites for similar marketing purposes.
de ce? pentru ca, apropo de cazatura, gravitam toti catre acelasi punct si ne dorim aceleasi lucruri de la viata. societatea reprezinta un mod de asociere a oamenilor in jurul unui scop: binele comun.
“binele comun” e o capcana fara iesire, iar normalitatea e materialul din care aceasta capcana e construita. binele comun se bazeaza pe ideea de normalitate, intrucat numai speranta (si iluzia) normalitatii tine oamenii impreuna, inhamandu-i la implinirea idealurilor lor.
insa normalitatea, aceasta punte fragila de care se agata toti cu disperare, nu e decat o constructie artificiala, caci nimic nu e “normal” in natura (poate doar moartea sa fie normala). viata insa e doar un lung sir de abateri, de imprevizibilitati, de anormalitati (exprimate sau nu). tot ce noi numim “normal” nu e altceva decat suma eforturilor noastre (constiente sau nu) de a privi realitatea in felul in care ne convine – mai precis intr-un mod care sa nu ne pericliteze tinerea lumii sub control.
ca sa revin la intrebarea din titlu, toleranta oamenilor e limitata la imaginea lor despre normalitate. din nefericire, cei vazuti ca “anormali” in societate nu se pot privi pe ei insisi cu detasare si isi inchipuie, preluand in mod automat modelul normalitatii chiar de la opresorii lor, ca anormalitatea lor este de fapt normalitate, inchizandu-se astfel in acelasi cerc vicios pe care voiau sa-l evite.
nu poti aspira la normalitate si in acelasi timp sa vrei sa i te opui. adevarul e ca nimic din ce noi consideram a fi normal nu e normal. spunem ca e “normal” sa vorbim, sa gandim, sa fim curati si sanatosi (fizic si sufleteste), insa adevarul e ca aceasta “normalitate”a noastra are numai soliditatea pe care noi vrem sa i-o dam, sau – altfel spus – normalitatea e la fel de fragila pe cat de fragila este hotararea noastra in a ne urma scopurile. in realitate, gandirea, limbajul sau sanatatea, daca stam sa le analizam, fac parte mai degraba din arsenalul “anormalitatii” noastre fundamentale: gandirea e ceea ce ne scoate permanent din normalul zilnic, vorbirea ne ajuta sa depasim normalitatea si banalul convietuirii dupa tipare prestabilite, iar sanatatea reprezinta modul in care corpul reuseste sa iasa in permanenta din normalul agresiunilor si perturbarilor zilnice carora trebuie sa le faca fata. pe scurt, tot ce noi consideram normal e “furat” (extras) din anormalitatea vietii si intors in beneficiul nostru comun (asa cum il intelege o majoritate a oamenilor).
insa si viata adevarata ne fura. noi acordam atentie nu lucrurilor care ne propunem sa ne intereseze, ci acelor lucruri care ne seduc, care ne distrag atentia. noi nu suntem, de fapt, stapani pe atentia noastra, si deci nu ne putem urmari scopurile decat cu efort, nu cu credinta. credinta e, intotdeauna, ceea ce te indeparteaza de la scopul pe care tu insuti ti l-ai propus.
de aceea, normalitatea fiind scopul nostru in viata, nu putem decat sa ne dorim ca si anormalitatea (atunci cand ne vedem, fara voia noastra, aruncati in bratele ei) sa devina tot o normalitate. si atunci aparam aceasta “normalitate” a anormalitatii noastre cu aceeasi inversunare cu care normalii isi apara dreptul la normalitate.
insa in realitate normalitatea nu exista. exista doar proiectia ei in mintea noastra. o retea imensa si complicata de conexiuni indelung exersate pe filiera carora am invatat sa ne traim vietile. odata iesiti din aceasta retea de structuri mentale, odata surprinzandu-ne ca gandim cu adevarat ne dam seama care e diferenta intre a trai ca un om si a trai imitand masinile (deci slujind proopriile noastre creatii).
iar diferenta este ca o masina nu ezita niciodata. nu e invatata sa isi puna intrebari, ci gandeste algoritmic, dupa modelul 0/1, da/nu, bine/rau, normal/anormal. acest tip de logica reprezinta normalul pentru o larga majoritate de oameni. important pentru ei este sa se situeze undeva, de o parte sau de alta, nu conteaza, numai sa nu ramana cumva prinsi la mijloc, in inclestarea cate unei intrebari la care sa nu poata sa raspunda. iar daca totusi viata ii pune intr-o asemenea situatie, panicati, unii incearca sa transeze situatia prin violenta (fizica, verbala sau de alta natura), caci un pumn bine tintit “rezolva” intotdeauna, cel putin temporar, orice problema de pozitionare fata de realitate.
toleram numai pentru ca nu putem sa acceptam. cand acceptam, o facem numai pentru ca nu avem de ales, sau pentru ca refuzand, ne-am simti noi insine raniti. asadar, aceasta virtute christica a tolerarii intolerabilului isi are samburele sau de adevar, in sensul ca “a tolera” e doar forma vizibila, autoimpusa, a unei intolerante fundamentale fata de ceea ce nu ne este propriu. dar nu e nevoie, in realitate, sa fii de acord cu ceea ce nu esti de acord – nu acesta este sensul mesajului. important e doar sa recunosti ca ceea ce tinzi sa respingi, uneori chiar cu violenta, nu e altceva decat propriul tau interior revoltandu-se impotriva faptului ca nu se poate exprima liber. odata realizat acest lucru, nu mai ai nevoie sa fii tolerant, caci iti dai seama ca nu iti serveste la nimic, dupa cum nu serveste la nimic nici sa te revolti.
Grid: You made my day!
my quill is at your service, milord! 🙂
a trebuit sa mai editez pe ici, pe colo, prin partile esentiale, k sa dea bine la cititor, ca doar e postu’ cu numarul 100 🙂
GRID,
indraznesc sa-ti raspund la acest comentariu. De aici iti scrie un anormal care isi bea cafeaua de dimineata in fata calculatorului ( adica o normalitate) citind un comentariu care l-a facut sa se trezeasca mai bine…fiind ora 8 dimineata si duminica…Toti”anormalii” fac lucruri normale si toti “normalii” fac lucruri anormale. .
Asta se intamla pentru ca viata si omul sunt ca doi magneti care interactioneaza ca atare . Viata este o aglomerare de fapte, lucruri si fenomene, toate amestecate ( anormale si normale). Omul este unul din fenomenele extreme ale vietii , facand astfel parte din ea.
Toate lucrurile, fenomenele si faptele din jurul nostru sunt astfel percepute , ca fiind normale atunci cand noi nu suntem normali, si fiind anormale atunci cand suntem anormali.
Ai scris foarte bine definitia anormalului si a normalului. Doar ca mai exista si oameni care isi doresc sa ramana acolo prinsi la mijloc fara sa isi doreasca sa cunoasca cele doua alternative( 0/1). Acesti oameni stau calare pe o margine de prapastie sprijinindu-se cu mana stanga de buza acesteia si cu mana dreapta ilegandu-si siretul care tot timpul ii este dezlegat de la unul din pantofi. Polii magnetici ai acestui individ sunt intotdeauna in respingere cu polii magnetici ai vietii care se afla in aceasta prapastie.
Va doresc o duminica la fel de perfecta si normala ca si cea de saptamana trecuta.
🙂
Nu mai intaleg nik ce e normal ce e anormal…:p referindune strict la noi cam toleram tot, mai putin violenta. Inţelesul de baza al acestui cuvant este îngaduinta sau indulgenta. In asa caz, este important să definim si dimensiunile tolerantei, pentru ca ea poate fi un lucru bun si necesar, dar, tot asa, poate fi un lucru rau, care va disatruge societatea. De altfel, notiunea cea mai cunoscuta care a incorporat acest cuvant si care denota un rau al societatii este “casa de toleranta”. si se stie subiectul pe aceasta tema:p
Citind comentariile de mai sus, mi-a venit in minte mitul pesterii din Republica lui Platon.
Pentru cei care nu mai stiu/tin minte, acest mit prezinta un caz in care cativa oameni s-au nascut inlantuiti intr-o pestera. Singura lor modalitate de contact cu exteriorul este printr-un perete lateral de la gura pesterii prin care razbate lumina soarelui, iar pentru acei oameni, unica posibilitate de a lua “cunostinta” de ceea ce este afara (animale, fenomene meteorologice), este prin acest perete lateral pe care se contureaza umbrele din afara. Pentru acesti oameni inlantuiti, peretele este lumea lor. Daca, in schimb, vreunul dintre acesti locatari ai pesterii reuseste sa se dezlantuie si va vedea adevarata lume, si se va intoarce la consortii sai, acestia il vor considera nebun si, asemeni geniilor si oamenilor de stiinta, va fi repudiat din mediul sau social, ostil pentru el prin ideile sale indraznete si neconforme cu ale majoritatii.
Asta vis-a-vis de CE numim noi a/normalitate. Din punctul meu de vedere, “a/normalitatea” este un termen relativ si supus subiectivismului din noi.
Intrebare: Cine ne poate spune CAT si PE CINE toleram? Mai mult sau mai putin, fiecare din noi are un dram de toleranta si fiecare il foloseste in functie de ceea ce EL/EA considera “abatere”.
pupici,
K
Paul~
ma bucur ca excursia mea pe taramul (a)normalitatii a suscitat un neasteptat (si anormal?!) interes. dar n-o sa inteleg nici mort cum isi poate lega cineva siretul de la pantof cu o singura mana – afara doar de cazul in care e vorba de o dexteritate iesita din comun (adica supranormala 🙂 ).
tu spui ceva interesant, anume ca “Omul este unul din fenomenele extreme ale vietii , facand astfel parte din ea.” pe de alta parte ai zis ca “viata si omul sunt ca doi magneti care interactioneaza ca atare”. din prima propozitie rezulta ca omul e inclus in viata, chiar daca e un fenomen periferic al ei. in a doua, pare ca omul si viata fie se resping, fie se atrag, dar n-au nimic in comun. culmea, sunt de acord cu ambele idei, dar nu pentru ca ma atrage lipsa de logica, asa cum gresit s-ar fi putut intelege. dimpotriva. logica celor spuse de tine, oricat de inaparenta si anormala ar parea, este ca omul se afla intr-o situatie in care se pune pe sine permanent in situatia de a incerca extremele vietii si, de multe ori, el chiar iese in decor. traind viata asa cum o traim, ca pe o moarte ai carei parametri trebuie doar imbunatatiti pentru a deveni “viata”, noi ne dam in realitate de ceasul mortii sa traim, dar constatam ca de fapt n-avem niciodata destul timp pentru asta. asadar, miscandu-ne prin viata pe la periferia acesteia, ca si cum am avea de gand sa evadam din constrangerile ei, ne trezim adesea aruncati in moarte, intr-o pozitie de “69” cu viata (sau, ma rog, ca sa pastram metafora ta cu magnetii, intr-o pozitie de “N/S”). viata pare sa ne futa cu atat mai mult cu cat noi incercam mai mult sa o futem. cu alte cuvinte, ne da toate scopurile peste cap.
acuma, e drept ca eu m-am revoltat un pic impotriva gandirii logice de tip algoritmic, dar nu am vrut sa spun prin asta ca omul trebuie sa stea suspendat deasupra prapastiei dintre 0 si 1. ceea ce am vrut sa spun e ca acesta prapastie e imaginara, si ca atat 0 cat si 1 sunt inventii umane (nu fara o baza reala, dar totusi inventii). 1 (“Unul” filozofilor) simbolizeaza fiintarea (existenta), iar 0 simbolizeaza absenta fiintarii (inexistenta). insa trebuie sa ne dam seama ca simbolurile nu tin loc de realitate, nefiind nici macar reprezentari ale acesteia, ci doar amintiri ale sale (urme pe care realitatea le lasa in fiinta noastra). algoritmii nu trebuie neaparat eliminati; e suficient daca nu ii mai investim cu atata incredere in problemele care privesc direct viata noastra.
oamenii au in general un apetit formidabil de a transa lucrurile intr-un fel sau in altul. da (cazul elodia left aside for a moment 🙂 ), asa dupa cum zice si jean baudrillard, noi suntem asasinii realitatii, cei care am operat o crima perfecta, fara cadavru si fara arma a crimei. in momentul in care noi tratam simboluri ale realitatii ca fiind realitati in sine, ne situam automat in afara realitatii. acesta fuga (cvasi-reusita) din realitate echivaleaza cu o crima la adresa realitatii, realitate pe care am pierdut-o intr-un hatis inimaginabil de reprezentari (rationale) ale acesteia. asta nu inseamna ca ratiunea e de vina, ci doar ca ratiunea nu trebuie sa opereze singura, nestrunita de ceva care sa o tina in permanenta racordata la realitate (si nu vreau sa spun prin asta “pragmatism”, caci pragmatismul este expresia unei ratiuni “iesita la produs”).
de aceea, cand am vorbit despre frica de intrebari, pe care multi oameni o resimt ca pe-o nesiguranta, nu m-am gandit la a ramane suspendat undeva deasupra neantului, caci intrebarea nu e neantul in sine, ci doar deschide o perspectiva asupra lui. intrebarea doar simbolizeaza neantul din noi. eu am spus, dimpotriva, ca ramanem prinsi “in inclestarea cate unei intrebari”, adica oarecum striviti de o povara cu care noi singuri ne-am incarcat (recte, povara orbirii noastre metafizice, a incapacitatii de a mai distinge intre ceea ce chiar este real – adica marcat de o autentica incarcatura simbolica – si ce e doar o proiectie a mintii noastre, o parodie a realitatii jucata cu simboluri contrafacute).
povara cu care am invatat sa traim, si pe care de-acum o caram fara sa mai cracnim, este lumea ireala pe care am creat-o si cu care ne-am inconjurat ca sa scapam de realitea lumii acesteia, nestiind ca a scapa de realitate, a trai in afara ei sau paralel cu ea, e un cosmar mai negru decat situatia in care ai pur si simplu de infruntat avatarurile realitatii.
Petryk22~
e normal sa nu toleram violenta? a nu tolera violenta nu e tot o forma de violenta? deci, nu toleram violenta, dar suntem de acord cu ea, pentru ca o avem in sange. 🙂
in legatura cu violenta, o remarca trebuie facuta – oamenii sunt de acord cu violenta cata vreme nu trebuie s-o savarseasca ei insisi. sa ucida calaul, sa aresteze politistul, sa bage la puscarie judecatorul, ca e treaba lor sa curete murdaria societatii. eu, ca simplu cetatean, nu vreau sa am de-a face cu violenta, nu vreau sa ma simt reponsabil pentru ca cineva a omorat pe altcineva, sau pentru ca, mai apoi, acel criminal a fost bagat la zdup. insa in realitate nimeni nu traieste intr-un vid. tocmai indiferenta asta vizavi de problemele socetatii (si ale oamenilor, pana la urma) are capacitatea de a ucide (sau de a indemna pe cineva la crima sau infractiune). de vreme ce toti suntem obligati sa traim in societate (caci o alternativa la asta nu exista), cei care se pot adapta mai usor la jugul social (munca, munca, bani, munca, munca, bani, etc) ii ostracizeaza pe cei care, din varii moive, nu se pot adapta. dar nu ii omoara cu mana lor, ci lasa “Statul”, aceasta frumoasa abstractiune, sa se murdareasca pe maini facand curatenie. insa daca statul pedepseste, noi pedepsim. daca statul e violent, noi suntem autorii violentei.
a “defini” dimensiunile tolerantei ne duce intr-o fundatura, caci intotdeauna se ajunge la nevoia de a… defini definitia, adica la a o explica, iar acolo ne pierdem in detalii semantice. pana la urma, o definitie se impune, dar nu pentru ca ar fi cea mai buna, ci pentru ca cel care o impune e cel mai puternic.
chestia cu “casa de toleranta” e un exercitiu de ironie. oamenilor le place sa se amageasca. noi credem ca “toleram” bordelurile sau homosexualii daca pur si simplu le dam un cadru legal, ca sa nu se lege nimeni de ei. ei bine, nu-i chiar asa. tot ce e prins in lege e expresia une constrangeri: “ai voie sa existi, dar in anumite conditii”. or asta mi se pare mai degraba intoleranta. toleranta adevarata e mai aproape de ignorare. de pilda, vedem doua muste ca si-o trag, si nu ne pasa, nu ne da prin cap (inca) sa legiferam actul sexual al insectelor. tot ce ignoram nu ne afecteaza (sau, mai exact, nu percepem noi ca pe-o amenintare, desi poate sa fie). tot ce toleram, in schimb, percepem ca pe-o posibila amenintare, si atunci ne luam masuri de siguranta – toleram, dar nu aprobam. insa trebuie stiut ca niciodata nu ne simtim amenintati decat de ceva ce are un corespondent in interiorul nostru. asta nu inseamna ca amenintarea e mai putin reala. nu conteaza daca un homosexual frustrat, care se crede straight, te pocneste pe strada fiindca te crede homosexual. important e ca ai fost agresat. insa felul in care raspunzi la o amenintare (sau chiar la o agresiune) e in mare, mare masura influentat de constientizarea faptului ca amenintarea vine nu din afara, ci din interiorul tau. caci daca il ameninti pe cel care te ameninta lucrurile incep foarte repede sa se precipite si nu mai ai timp sa gandesti, sa temporizezi si sa amani deznodamantul. (caci gandirea asta face – te trage inapoi, analizand si tatonand mediul dinainte. gandirea e tot un fel de simt, de sensibilitate, precum antenele furnicilor.)
Kaballa~
cat si pe cine toleram? eu zic doar atat: cu cat spectrul tolerantei noastre este mai mare, cu atat mai putin apetit avem pentru lumea din jur (si in special pentru cei tolerati).
noi ne simtim bine, ca oameni, doar daca nu avem nimic de tolerat in jur, adica daca toti si toate sunt la locul lor (a se citi: asa cum vrem noi sa fie).
asadar, daca nu avem o idee fixa despre cum ar trebui sa stea lucrurile, nici nu mai avem nevoie de toleranta.
8)
Grid…:)
Legat de sireturi si mana dreapta. Tot ce am scris este sugestiv. Intotdeauna omul incearca sa faca mult mai multe lucruri in acelasi timp.
De multe ori chiar are impresia ca si reuseste.
😉
grid~
Sa fim si realisti mey nu putem avea o societate extraterestra utopica de tip toate bune si frumoase, referindune strict la topic credeam ca robert se referea la dar am vazut ca u vorbesti la modul foarte general:p
Paul~
Sugestia a functionat 😉 . Cat despre sireturi – uneori se mai gasesc si maini de imprumut 🙂
Petryk22~
ironia face ca nu sunt eu avocatul utopiei. daca nu ai remarcat, traim in plina utopie. lumea extraterestra se afla in plina constructie aici, pe pamant.
daca vorbesc “la general” e doar pentru ca orice as spune “in particular” se loveste de zidul de nepatruns al faptului ca realitatea imediata e contrafacuta. faptul ca ceva e acum si aici nu e o garantie ca e si adevarat. dimpotriva, noi incercam sa construim adevarul prin simpla aglomerare de “dovezi” ale existentei sale.
strict la topic: nu e o virtute sa fii tolerant, pentru ca nu putem niciodata tolera intolerabilul. vrand sa fim tot mai toleranti, realizam ca nu asta e calea, pentru ca exista o limita a tolerantei noastre. calea ar fi una singura (si nu e deloc utopica sau imposibila, atata doar ca sperie foarte tare): sa renuntam la a mai cauta o cale. fie tolerand, fie devenind intoleranti, ajungem sa ne lovim cu capul de fundul bazinului cu bunatati. adevarul e insa ca putem pluti.
Grid~
Tzin sa-ti marturiesc ca realitatea mea imediata sau trecuta nu e deloc contrafacuta e chiar originala, nu pot sa accept ideea ca viatza mea e falsa si cum adevarul este o aglomerare cum ii zici u a dovezilor duce la realitatea mea reala 🙂
Este bine ca si tolerantza are o limta cum am mai zis limita ar fi violenta. Calea de mijloc de care vorbesti nu exista si nu cred ca va fi vreodata… tiind sa cred ca totusi toleranta e o virtute chiar foarte necesara in ziua de azi.
Grid, dear… MINUNAT! Ca de obicei!
Citind cele scrise de tine, mi-am adus aminte de un pasaj citit intr-o carte, aparent nesemnificativa… (Peter Muller, Sarpele si crucea). Aici, este reprodusa o teorie al unui anume Gurdjeiev, care dupa ce a cutreierat Asia si Asia Mica, si s-a intalnit pe culmile Himalayei cu “oameni memorabili” (citez) a afirmat (aproximativ) urmatoarele:
“Cand, in urma unei catastrofe cosmice neasteptate, Luna s-a desprins din Pamnat, Dumnezeu, care tocmai ii plasase pe stramosii nostrii pe aceasta planeta nefericita, vazu ca lucrurile vor merge prost, iar omul nu va putea suporta aceasta lume, cu mintea intreaga. In nesfarsita lui bunatate a creat atunci, in sufletul omului, un organ care a facut aceasta lume ingrozitoare si sufocanta sa fie mai suportabila pentru el.
Adica, vorbind pe sleau, ne-a luat mintile.
Acest organ se numeste KUNDABUFFER. El ne face sa vedem totul pe dos. Ne face sa credem despre aparenta ca este realitate, si despre realitate ca este aparenta. Ceea ce e inauntru, noua ni se pare ca ar fi afara, iar ceea ce vine spre noi, ni se pare ca porneste din noi. s.a.m.d.
Pentru ca acest KUNDABUFFER vede ce este inauntru ca fiind mereu in exterior, si pentru ca aceasta imagine este insuportabil de mizera, incearca, folosind forta elementara, sa modifice lumea exterioara. Mai intai foloseste doar cuvintele, persuasiunea, agitatia, mai apoi cutitul, ciomagul, securea, biciul, inchizitia, procesele politice, electrosocuri, gazele toxice, bomba atomica.
Nevazand lumea launtrica a sufletului, crede ca, prin nimicirea unui om sau a mai multor, vor fi solutionate, odata pentru totdeauna, problemele de DREPT, de MERIT, de ADEVAR!
Acest organ asigura o viziune placuta, in care omul se vede pe sine ca fiind frumos, pur, nevinovat, bun, iar toti ceilalti par urati, rai, vinovati, murdari.
Astfel, dintr-o legala autoaparare, toata omenirea poate sa si dispara, dar Kundabuffer mentine credinta in fiecare ca tocmai el se va putea salva. Ramane incredintat pana in ultima clipa ca, daca din zece sau din trei moare unul, nu va fi el acela!
Kundabuffer este un “minus” care va inmulti orice idee cu el insusi. Va rezulta, ca-n matematica, un rezultat negativ. Astfel, orice ideologie bine intentionata se transforma in scandal.
Necazul este numai ca ideologiile s-au cam epuizat… Suntem nevoiti sa dezgropam idei vechi.
Daca pornesti intr-un oras mare, in functie de strada pe care tocmai o strabati, poti deveni neonazist, neoimperialist, neocomunist, postexistentialist, shintoist, adept a lui Krishna, poti sa te intorci in evul mediu, in antichitate, poti participa la un ritual voodoo si te poti impartasi in crezul shamanilor.
Dar daca te integrezi total undeva si platesti cu regularitate si cotizatia, mantuirea ta este ca si rezolvata!”
In concluzie, Kundabuffer nu este altceva decat o “unealta a tacticii de autoaparare a intunericului” si, avand in vedere ca intunericul nu este decat absenta luminii, are grija ca aceasta absenta sa ramana permanenta.
Cu drag, IO
petryk22~
imi place cum pui problema 🙂 , numai ca eu n-am spus ca viata noastra e falsa, si nici macar ca nu e adevarata ! am folosit cuvantul “contrafacuta”, prin care am vrut sa spun “simulata”.
vezi tu, intre “simulat” si “fals” e o diferenta, pentru ca simulat nu inseamna deloc neadevarat (fals). tocmai asta e ratiunea de a fi a simularii: sa produca adevar. de exemplu, un joc pe computer e cat se poate de real, el propunandu-ne o realitate nu falsa, ci una simulata, deci o lume virtuala, paralela cu cea adevarata si care, pe masura ce e mai perfectionata si pe masura ce se imbogateste cu mai multe detalii, tinde s-o inlocuiasca progresiv (si, pana la urma, chiar pe de-a-ntregul) pe cea adevarata care, la un moment dat “dispare” (nu in sensul ca ar fi neaparat distrusa, ci pur si simplu devine de negasit).
lumea, asa cum o traim fiecare dintre noi, are reguli din ce in ce mai clare si secrete din ce in ce mai putine. asta mi se pare suspect si ingrijorator, tocmai pentru ca intr-o lume perfecta (adevarata 100%) nu se poate trai. nu mai stiu cine spunea (oare cioran?!) ca adevarul crud e intotdeauna de nesuportat. chiar asta e si motivul pentru care oamenii si-au propus sa recreeze lumea, ca niste mici dumnezei porniti pe fapte mari. oamenii au vrut o lume mai adevarata, mai buna si mai frumoasa, si rezultatul chiar este o lume mai buna si mai frumoasa, insa nu si mai adevarata, pentru ca lumea nu poate fi recreata, la propriu, decat ca proiect pe o planseta de arhitect, deci ca un artefact de simulare.
in lumea simulata, “bine” insemna “Bine” (absolut) iar “frumos” inseamna “Frumos” (desavarsit, estetic pur, dar… intangibil si rece). ne indreptam, din pacate, spre o lume in care oamenii, manati fiind de obsesia instituirii adevarului ca norma de viata, ajung sa se plaseze, inevitabil deasupra adevarului, pentru a-l putea manui ca pe o paiata. in acest sens, adevarul nu inceteaza sa fie adevar; atata doar ca nu mai este recunoscut ca adevar. eu tocmai asta spuneam–ca ne-am pierdut capacitatea de a recunoaste ce e cu adevarat adevarat, adica nu mai suntem sensibili la metafizica adevarului dat fiind ca suntem imbatati de fizica lui.
acum se considera a fi adevarat numai ceea ce e vizibil, dovedibil si tangibil. or, adevarul nu poate trai decat prin minciuna, adica prin aparenta sa naturala, care e in mod fundamental menita sa insele. insa noi am invatat sa manipulam aparentele astfel incat ele sa duca negresit la adevar, adica sa nu (ne) mai insele. din cauza asta, aparentele nu mai inseala, dar nici nu duc la adevarul-adevar, ci la un adevar de sinteza, fabricat, contrafacut, surogat, sau mai stiu eu cum vrem sa-i spunem (dar nu fals, pentru ca “falsa” e doar minciuna, adica fata legitima a adevarului).
cat despre “calea de mijloc” – cu asta e intr-adevar o problema, pentru ca nu e o “cale” propriu-zisa, dar nu am cum sa ma exprim altfel. daca spun ca e o “non-cale”, lumea o sa se intrebe ce vreau sa zic cu asta. problema e ca nu se poate iesi din hatisul simularii decat alegand “cai” neumblate, adica despre care nu se stie nimic (nici macar ca sunt cai, sau ca duc undeva). insa si cand spun “neumblate”, nu trebuie inteles ca ar trebui anume alese cai virgine, nebatatorite, pentru ca in primul rand nu mai exista asa ceva (oamenii cunosc acum in detaliu aproape orice) iar in al doilea rand pentru ca asta ar echivala cu instituirea unei noi cai sau cu batatorirea cailor inca neumblate, ceea ce ne-ar aduce tocmai de unde am plecat.
vreau sa spun doar ca, desi zarurile au fost aruncate, jocurile nu sunt inca facute. sansa de a ne fi inselat inca nu s-a epuizat. adevarul, dupa care toata lumea alearga ca bezmetica, nu si-a spus inca ultimul cuvant. el se va arata doar celor care nu sunt intr-atat de orbiti de lumina adevarurilor de neon incat sa nu mai poata distinge raza de soare care se strecoara, aproape nebagata de seama, prin gaura din tavan.
draga IO 🙂 ~
desi auzisem de Gurdjeff, pana acum nu mi-a picat in mana nimic scris de el, asa ca m-am documentat un pic (si repede) pe wiki ( http://en.wikipedia.org/wiki/Gurdjeff ; http://en.wikipedia.org/wiki/All_and_Everything ).
povestea relatata de tine se potriveste de minune cu ce aveam eu in minte cand am scris ce-am scris. mai mult, desi nu am auzit niciodata de Peter Muller, atat sarpele cat si crucea sunt doua simboluri care m-au preocupat de multa vreme, asa ca probabil o sa ma intereseze cartea lui.
deocamdata iti multumesc si te tzuk (iar azi un pahar de Metaxa s-a ciocnit si pentru tine si mim – sper ca clinchetul a ajuns cu bine pana la voi~)
8)
🙂 Saru’mana dragilor! Pentru clinchet, pentru ganduri, pentru … VOI!
Cat despre Gurdjeiev sau Gurdjeff… probabil e o problema de transcriere fonetica, intrucat in varianta numelui citat de Muller, nu prea am gasit nimic conex… Oricum, recunosc faptul ca a fost pt prima oara cand am auzit de Gurdjeff… dar nu cred ca asta are importanta 🙂 Mai bine mai tarziu, decat niciodata…
AW, teoria lui imi “gadila” Kundabufferul! 🙂 ca sa zic asa…
P.S.: Abia asteptam sa va (ne) cunoastem… live! 🙂