Stupoare. Ceva de genul am simțit când fostul mi-a trimis un mesaj (după câteva luni de talking și not talking post-despărțire) în care îmi spunea că sunt minunat, excelent, nemaipomenit, bla-bla-bla, dar că pun accentul prea tare pe educație. Ce-i drept, asta nu-mi mai fusese spusă până acum și m-a pus oarecum pe gânduri. Din ce-am observat, bărbații gay se împart (în linii mari, deși nu-mi plac stereotipurile) în trei categorii: cei care pun educația pe cel mai înalt plan – homosexualul cultivat, apoi urmează categoria care face o facultate pentru că trebuie, respectiv cei care cred că se pot descurca și fără studii superioare, dar și cei care încep în fiecare an câte o facultate nouă pe care-o părăsesc după prima sesiune și o țin tot așa până ce într-un final renunță din varii motive.
Eu sunt în categoria unu; provenind dintr-o familie disfuncțională care și-a făcut veacul la marginea capitalei, într-o casă închiriată, cu veșnice probleme materiale, treaba asta m-a marcat foarte tare. De mic s-a înrădăcinat în mine ideea că fără educație nu voi putea ajunge prea departe. Din momentul în care am descoperit ceea ce-mi place să fac (prin liceu), mi-am trasat în minte foarte clar drumul pe care vreau să-l parcurg, drum îngrădit de educație. Medicina este unul dintre puținele domenii care m-au făcut să am acea zvâcnire, ea m-a făcut să văd că există această cale de a-i ajuta pe ceilalți. Scopul meu în viață NU e să mă umplu de bani; aspirația mea e să câștig suficient astfel încât să nu fiu sclavul banilor (precum au fost părinții mei) și să-i pot ajuta într-un fel sau altul pe ceilalți. În medicină … nu-i poți ajuta pe ceilalți dacă nu ești bun în ceea ce faci, precum este în orice altă știință. Așadar, cum aș putea s-o las mai moale cu educația? Când voi avea pacientul în față îi voi spune ‘Așteptați un moment, eu în anul 5 eram prea ocupat cu trăitul vieții la maxim pentru a ști cum să vă tratez?’
Fostul este o categorie trei, amator de noi începuturi, cel care începe în fiecare an câte o altă facultate până când, la un moment dat, va renunța de tot la această idee. Îl chinuie gândul că trebuie să facă o facultate pentru a se dezvolta, pentru a-și atinge potențialul, dar nu reușește să se țină de treabă. Eu îi par acum o specie ciudată; ‘ar trebui să-ți găsești și alte lucruri de făcut, să ai alte hobby-uri’ – asta e partea care m-a făcut să râd, noi 2 cunoscându-ne printr-unul dintre hobby-urile noastre comune. Nu-s șoarece de bibliotecă, am multe pasiuni pe care mi le satisfac (și pe care aparent el nu le cunoaște), dar când vine vorba de învățat și educație, multe dintre lucrurile astea cad pe planul secund. E normal să fie așa (din punctul meu de vedere), nu-mi voi face o carieră din citit, scris, blogging, mers la evenimente sau din jucat handbal, ci din medicină și e normal să mă concentrez pe asta pe durata facultății.
M-a și enervat cumva bla-bla-bla-ul lui, trebuie să recunosc; nu știu în ce măsură e capabil un 3 facultăți în 2 ani să îmi dea sfaturi cu privire la propria educație. Mi-e destul de clar că ne desparte o vale mai adâncă decât credeam. Aici devin deja subiectiv și prefer să trag linie. Așadar, ce înseamnă pentru fiecare dintre voi educația? Când e ‘prea mult’? Sunt eu prea radical atunci când o pun pe unul dintre primele planuri?
**Înainte de a încheia doresc să fac o precizare: prin educație și dezvoltare nu înțeleg strict facultate și rezidențiat. Sunt atât de mulți oameni care sunt sus și respectabili fără vreo diplomă de doctorat. Jos pălăria din partea mea. DAR în cazul meu nu se prea poate altfel decât prin facultate-învățat. Domeniul ales de mine nu permite viraje stânga-dreapta prea abrupte.
Salut
Well, fiind si eu in domeniul sanitar pot spune ca niciodata nu vei termina de invatat…asta in conditiile in care zi de zi apar noi tehnologii, noi medicamente, noi protocoale…si este si normal sa iti doresti sa inveti cat mai mult deoarece, intr-o zi, viata unui pacient va depinde de tine si de cunostiintele tale.
Asa ca din punctul meu de vedere daca vrei sa ajungi un medic adevarat trebuie sa inveti, inveti, inveti…
My ex-lover’s got humour în ceea ce privește educația, i guess.
Eu îți împărtășesc opinia, în domeniul ăsta nu te oprești niciodată din învățat. Articolul l-am scris pentru că vreau să aud și alte opinii, poate-s eu cu capul și exagerez. Nu văd cum aș putea s-o las mai moale, you either do it and you’re great, or you walk away.
Hun, din punctul meu de vedere nimic n-ar trebui sa stea in calea invatatului, indiferent de reactia celorlalti. De cand cartea a devenit mana lui Lucifer?
Probabil asta este una dintre cele mai mari greseli ale mele. Mi-a pasat de acele vorbe si m-am concentrat mai mult pe viata sociala si popularitatea din generala/liceu. Nu mi-era greu sa jonglez cu cele doua lumi dar in clasa a 12 am facut alegerea proasta doar pentru a ma razbuna pe parinti.
In liceu eram tipul foarte outgoing, toti ma salutau si ma intrebau ce fac…eu neavand nicio amintire legata de ei. Se termina teatrul, ajungeam acasa si ma relaxam la documentare legate de astronomie/putina istorie/biologie/fizica/chimie. Tin minte ca profele de fizica si chimie imi faceau observatie ca daca ia cineva catalogul la verificat, le bag in probleme(notele mele sarind de la 2 la 9-10).
M-am multumit cu medii mediocre. Mereu am crezut ca notele nu definesc intelectul unei persoane, de aceea eram intr-un razboi ideologic cu soarecele de biblioteca al clasei pe care diriga il adora, iar eu eram oaia neagra de care nu putea scapa.
Medicina este cea mai frumoasa meserie posibila! In a 11 abia asteptam sa dau la facultate si sa fac practica prin spitale si mai ales in morga (daca suna sinistru, nu-mi pasa). In a 12 am renuntat la medicina pentru ca insemna sa mai stau inca 5 ani cu parintii pe putin, ei nevrand sa ma ajute cu plata pe jumate a chiriei dupa ce m-as fi mutat intr-o garsoniera “Daca te muti, inseamna ca nu mai ai nevoie de noi” “Pai stati in pana mea, intru pe loc 100% sigur si nu ma ajutati?” “Nu”. Aia a fost ultima discutie legata de medicina sau de viitorul meu.
Acum regret si ma bate gandul sa invat pentru examen dar chiar nu pot fara ajutor material, prezenta la facultate fiind obligatorie. Am ales limbi straine, engleza-franceza ca sa am si eu o facultate facuta…inca o diploma adaugata la celelalte.
Do you see what i’m trying to say? Mi-am lasat viitorul dictat de pareri si voi sfarsi nefericit cu 15 pisici pe care le voi uri(iubesc cainii). Nu lasa pe nimeni sa interfereze cu x-ul de pe harta unde vrei sa ajungi, desi daca intalnesti un pirat Hook ca cel din once upon a time………banuiesc ca poti ocoli cu el drumul cateva seri pe saptamana (if you know what i mean).
Cred ca daca te apuci de medicina…sau ma rog…mergi pe drumul asta…nu ar trebui sa intrebi pe altii daca tre sa invat sau sa imi fac de cap….decat daca vrei sa faci parte din sutele de studenti care dau examen practic si, cand ii intreaba ce este anamneza, ei raspund “coloratia galbena a tegumentelor”…. 😉
Evident ca daca as fi dat, viata mea sociala s-ar fi dus din moment ce este ceea ce voiam inca de mic si nu as fi ajuns in ipostaza mentionata de tine. As fi devenit un obsedat, cu o perfuzie ce-mi pompa cafea. N-am cerut nimanui acordul…sau cer parerea cuiva si fac tot cum ma taie capul meu sec. Ambitie de copil idiot si mi-o asum.
@Piersicuţă îmi pare rău să aud asta, dar să știi că, oricât de absurd ar părea, nu-i niciodată prea târziu să începi medicina. Am colegi care-s bine trecuți de prima tinerețe, îi văd că se chinuie și cu jobul, și cu facultatea, dar o duc la capăt în cele din urmă și pentru asta le port respectul meu profund. Nimic nu-i imposibil, dar e nevoie de o mobilizare masivă, motivație și anumite resurse. Work on it dacă nu vrei să pet-uiești 15 pisici. :))
@Bogdan nu am făcut articolul ca să ‘îi întreb pe alții dacă tre să învăț sau să îmi fac de cap’; dacă aveam astfel de întrebări și dubii, nu cred că ajungeam până aici. Am scris și subliniat în mod repetat cât de importantă e educația pentru mine, EU îi înțeleg rostul, știu foarte bine ce am de făcut și nimic nu-mi va sta în cale. Nu am fost și nici nu voi fi vreodată cel care bate câmpii la practic. ‘Problema’ mea e exact la polul opus: aparent aș pune prea tare accentul pe aspectele astea, cele legate de educație. Mi s-a părut amuzant să mi se bată apropo-ul ăsta, pe care, trebuie să recunosc, nu-l înțeleg în contextul facultății de medicină.
Ca sa fiu sigur ca prind loc (nu de alta, dar n-am 120 de milioane), ar trebui sa mai iau inca un an de pauza sa-mi iau anatomia/genetica, chimia si fizica de la 0… Voiam sa fiu chirurgul atotstiutor si sexy, nu cel in carje rupte cu mingi de tennis :)). Hey, ma bate gandul sa dau la veterinara… se intra usor, formare mai putina……..dar n-as rezista sa-mi moara animalul pe masa de operatie (animalele sunt mai dragute decat oamenii). Probabil limbile straine vor fi destinatia finala. Poate-mi gasesc si eu un Hook pe drum.
Ehh…atunci nu a ajuns “Ex” degeaba 😉
Important esti tu si drumul tau…caci partenerii azi sunt…maine pauza…dar diploma si profesia nu ti-o va lua nimeni 🙂
Pe de o parte un reproș făcut cuiva nu exprimă neapărat realitatea, de cele mai multe ori fiind vorba doar de o proiecție; pe de altă parte, orice observație făcută de un “fost” nu e de neglijat, dat fiind că te cunoaște foarte bine… Așadar, întrebarea care se pune e de ce stă educația în calea relației?
Eu tind să speculez că-l desconsideri, iar el a simțit asta. Cu atât mai uimitor e, atunci, că totuși te apreciază și… te iubește. Probabil că tu nu-i vei putea întoarce nciodată favorul, dar atunci încearcă măcar să-i fii aproape în alte moduri; ajută-l să se descopere sau sprijină-l să-și urmeze adevărata chemare.
Nu căuta în mesajul lui ceva despre tine, încearcă mai bine să găsești în vorbele lui ceva despre el…
😎
@grid Mi-a plăcut începutul comentariului tău, dar m-ai pierdut total după acea speculație, care nu cred că putea fi mai neadevărată. Am irosit atâta timp, energie și suflet pe acest om cândva, iar el a făcut niște lucruri care m-au lăsat atât de rece încât acum văd totul cât se poate de obiectiv. Poate de-asta pare că-l tratez cu aroganță, dar era o vreme când dădeam tot, he took me for granted și m-a împins până la punctul în care nu mai am inimă (pentru el). Nu a putut și nu va putea probabil întoarce ‘favorul’, simte cum mă scapă printre degete și vrea să mă ajute/sprijine, în ceasul al 30lea.
Inteleg perfect ce spui. Eu nu stiu in ce categorie ma situez, poate doi, dar in nicun caz trei. In schimb, Partenerul meu se afla cu siguranta in prima categorie. Facultati, mastere (da… la plural), zece pe linie, studiaza si face ceea ce ii place. Initial m-am simtit mustrat citind articolul deoarece au fost cazuri in care am discutat cu el daca nu cumva e… prea mult ceea ce face, mai ales ca se gandeste sa urmeze si un doctorat. Dar nu am de ce sa ma simt prost, el se chinuie cu un job care necesita cel putin 10 ore pe zi plus 2 ore drumul dus-intors (corporatia…) plus ajutat niste copii sa treaca Bac-ul si studiile.
Poate as fi si eu egoist intr-o anumita masura avand in vedere ca timpul petrecut impreuna nu este chiar cel pe care mi-l doresc. Intradevar, mi-ar placea sa ne ocupam mai mult de hobby-uri, tenis, stat in pat dar ma si ingrijoreaza programul lui, pe termen lung simt ca ii va afecta sanatatea avand in vedere ca timpul pentru sport si miscare in general este foarte limitat. Imi place ca este intelectual, dar nu as dori sa fie un intelectual bolnav.
Dar sa gasesc motiv de despartire din asta… chiar nu.
Grid m-a emoționat comentariul tău, spui o realitate pe care destui nici nu o iau în seamă, iar cu acordul tău o s-o transpun într-o singură frază.
Când denigrezi o persoană iubită sau fost iubită, nu faci altceva decât să te denigrezi pe tine!
@Adi, mersi pentru răspuns. E îmbucurător să văd că există cupluri de acest gen care funcționează, iar tu și partenerul tău sunteți norocoși că ați ajuns la acest nivel de înțelegere reciprocă, în care știți că iubirea înseamnă și să-i oferi celuilalt spațiu și timp pentru a fi el însuși, printre altele. Sper să nu mai ai dubii, doar pentru că petrece mult timp cu educația nu înseamnă că nu te iubește la fel de mult; o face în felul lui.
@cristymaykei realitatea despre care vorbește @grid e faină și ideală, însă în cazul meu nu-i vorba despre așa ceva. Eu am fost cel mai mare susținător al ex-ului meu atunci când avea examen de admitere, trăgeam de el să învețe, îl motivam, nu mai știam ce să-i fac și niciodată nu am adus în discuție studiile lui într-o lumină nefavorabilă, care să-l facă să se simtă inferior. Din potrivă, am fost acolo mereu și l-am împins de la spate, l-am încurajat să facă ceea ce-și dorește.
Ca persoană îi port în continuare respect și îi doresc numai bine, dar pur și simplu m-a adus într-un stadiu în care mi-e indiferent. Singurul moment în care l-am denigrat este acesta, când l-am numit ‘3 facultăți în 2 ani’ (asta-i realitatea, până la urmă); am spus asta pentru că m-a stupefiat ‘recomandarea’ lui. Repet, niciodată nu i-am spus vreun cuvânt denigrator sau descurajator legat de educația lui. Să vină în condițiile astea și să-mi spună s-o las mai moale cu medicina, mi se pare lipsă de respect/înțelegere față de mine.
Henderson ~ (re: #10, #13)
Stai liniștit, vorbesc și eu din experiență… 🙂
Atunci când spunem că am dat totul înseamnă că ori n-am dat ce trebuia, ori n-am dat cui trebuie. Partenerul nu poate fi făcut în niciun fel răspunzător pentru ceea ce am investit în el. Uneori tocmai eforturile susținute făcute în direcția persoanei iubite îi transmit acesteia un mesaj neintenționat asupra felului cum îl percepem – ca pe un om incomplet, ca pe unul care are nevoie de ajutor (ori care se lasă ajutat). Cu cât mai mult e “sprijinit” și cu cât mai unidirecțional e acest sprijin, cu atât mai evident e ascendentul pe care cel ce ajută îl are asupra celuilalt. În sensul acesta am gândit ‘desconsiderarea’ la care făceam referire. Chiar dacă sprijinul primit este apreciat, nu se poate ca poziția de primitor să nu genereze o doză apreciabilă de frustrare…
Până la urmă, nu știu dacă alergatul lui prin facultăți n-o fi fost cumva doar felul lui de a încerca să se țină după tine, de a încerca să-și găsească și el drumul pe lângă tine, potrivit cu așteptările tale de la el. Încă o dată, dar încercând să fiu totuși mai explicit, mă gândesc că pseudo-reproșul pe care ți l-a făcut în legătură cu timpul irosit pe educație voia de fapt să spună doar că îi pare rău că toată alergătura lui prin școală n-a fost îndeajuns pentru ca voi să rămâneți împreună. N-a făcut-o probabil cu plăcere, nu i-a fost destul nici lui, iar pe tine te-a îndepărtat de-a dreptul. Și totuși, dă-mi voie să speculez în continuare pe marginea întrebării tale, cred că joaca lui de-a școala era de fapt menită să-ți facă ție plăcere, oricât de absurd sau de neverosimil ți s-ar părea.
Din experiența proprie spun că relațiile în care unul aspiră să devină egalul celuilalt pornesc de pe picior greșit. Nu numai că asta nu se va întâmpla niciodată, dar orice strădanie în sensul ăsta riscă să oblitereze realitatea atracției prime, anume faptul că orice început presupune oricum un start de pe poziții sensibil egale. Numai că, pe măsură ce trece timpul, fiecare pierde din vedere egalitatea de la care s-a pornit și încearcă, paradoxal, s-o realizeze în toate modurile în care o poate evita.
😎
Oh, grid, nu am energia necesară ca să-ți demolez teoria expusă. Mă rezum la a spune că fostul își dorea și se pregătea intens să intre la facultatea respectivă dinainte ca noi să începem relația. Își dorea lucrul ăsta pentru el, nu pentru mine, nu de dragul meu, muncise destul pentru asta dinainte de a ne cunoaște. O voia pentru el. După despărțire el și-a continuat studiile și a renunțat foarte recent, din nou independent de mine. Cronologic vorbind, lucrurile nu se pupă. E mișto interpretarea ta a psihologiei de cuplu, dar lucrurile nu-s așa de complexe, te asigur. Știu cu cine am avut de-a face.
Întotdeauna lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere, iar dacă mulți dintre oameni nu le văd pe toate direcțiile, asta nu înseamnă că ele nu există.
Noi oamenii avem mereu tendința să ne credem buni atunci când oferim binele cuiva, doar pentru că decidem că este bine pentru celălalt și facem asta fără să ne treacă nici o clipă prin minte că asta poate fi o agresiune, doar îi fac un bine, de ce se supără, e nesimțit, să mai pupe el un bine de la mine nerecunoscătorul dracului și devii furios pe situația creată chiar de tine prin agresiunea ta, dar nici prin minte nu-ți trece că vina o porți doar tu.
Eu, măi Henderson, m-am considerat întotdeauna o corcitură, adică un om care a încercat să îmbine plăcerea curiozității (nu neapărat științifice) cu savurarea momentului „acum”. Sunt un fel de monstru conceptual, o altoială, o „brânză bună în burduf de câine”, un om care a început o grămadă de facultăți, ca și ex-ul tău, și nu a terminat decât, cu greu, una. Din același considerent, poate. Nu consider că sistemul de educație reușește să rămână actual în contextul evoluției societății din ce în ce mai accelerate, astfel că delimitarea socială pe baza diplomelor acumulate mi s-a părut întotdeauna o „fiță” menită să hrănească mai mult orgoliul propriu decât setea de cunoaștere. Nu mă înțelege greșit, sunt total de acord cu idealurile de a deveni un pion important în angrenajul societății, precum este un doctor în folosul comunității, însă a crede că asta adaugă o poleială cumva superioară în fața celor care nu au astfel de idealuri „nobile” mi se pare doar o penibilă frică de a fi neimportant. Mi-a plăcut întotdeauna să privesc în mod obiectiv oricare om întâlnit în viața mea, indiferent de mediul din care a provenit, indiferent de nivelul de educați, și, cu siguranță, am greșit de multe ori, în sensul că nu am avut acces la fericire „instant”, însă consider că DOAR aceasta este calea către înțelegerea propriei existențe, propriei lipse de însemnătate și în același timp a propriei unicități, în acest minunat ansamblu în care existăm, calea către Adevăr, calea către împlinire, către îmbunătățire, către absolut.
Necunoașterea este cea care ne face doritori de cunoaștere, doritori de Adevăr și de aceea consider că cei care înorc privirea și aruncă un ochi „în urmă”, comparându-se cu cineva mai puțin „educat”, își pun singuri piedică și se condamnă la o ipocrizie soră cu prostia. Toți oamenii, fără excepție, se află pe un oarecare drum al cunoașterii, un drum către Adevăr. Cărările sunt diferite.
Prefer incultura în detrimentul ipocriziei.
Nu stiu, eu is la a doua facultate 😀
Anul 1, fresh start. Arte. 🙂
Asta o fac din placere. Imi rapeste ceva timp dar merita. E misto sa creezi.
Lasand prostiile, educatia duce catre o schimbare. In acea schimbare cresti si tu, ca OM. Apoi, nu mai zic de asigurarea unui viitor. Nu am ge gand sa putrezesc intr-o chirie sau sa astept sa moara mama si tata.
Am puterea sa fac ceva din viata mea si am cam reusit. Asadar, profesionalul e pe primul loc, fara discutii.
Educația fără cultură e mai de acceptat, decât cultura fără educație, dar de preferat este ca cultura să se așeze pe o bază educațională moral sănătoasă.
Nici că se aștepta Henderson la aceste reacții. Însă Henderson, dacă ai reușit să scoți comentarii de la greii DarkQ-ului, înseamnă ceva.
@Cristymaykei cred ca esti singurul care-ti intelegi comentariile, n-au niciun sens, sunt doar o insiruire de cuvinte dragute fortate intr-un context.
@Henderson, e foarte ok ca esti impacat cu tine, ca te cunosti, ca stii ce vrei de la tine etc. Pana la urma asta conteaza. Acum e important ce-ti doresti de la persoana de langa tine si mai ales, ce asteptari are ea de la tine.
Nu cred ca poate fi vorba de -prea mult-, fiecare e indreptatit sa decida ce e mai bine pentru el, sa-si seteze limitele de -prea mult- si -prea putin-. Cred ca tine mai mult de respect si capabilitatea celuilalt de a empatiza cu nevoile tale. Toti suntem liberi sa facem ce vrem, ce ne face sa ne simtim bine, ce consideram ca e rewarding pentru noi insine, ce ne multumeste. Pana la urma chiar daca suntem intr-o relatie, suntem totusi doi oameni diferiti si-ar trebui sa fim individualizati prin afinitatile pe care le avem.
Intr-o alta ordine de idei e posibil sa fie nesigur pe el si sa-si oglindeasca incertitudinea, fie ea legata de facultate sau whatever, in tine. Eu nu mi-as permite sa-i spun cuiva s-o lase mai moale cu ceva care evident conteaza atat de mult pentru el.
Eu zic sa nu-ti mai bati capul ci sa cauti o persoana cu care sa rezonezi entirely, care sa fie suficient de matura ca sa-nteleaga ca totul se rezuma la respect si intelegere si ca dimpotriva, ar trebui sa te incurajeze in ceea ce faci. Oamenii care nu sunt fericiti cu ei insisi sunt foarte nefunctionali, o pierdere de timp si mai ales, energie.
A, si categoriile pe care le-ai mentionat legate de cei care incep, termina sau nu o facultate nu cred ca au legatura cu orientarea sexuala. :)) Pot fi si fete straight care sa-nceapa 5 facultati si sa termine 2, n-are nicio legatura.
8000days Când vei ajunge soacră, vei înțelege.
Henderson…dragule…calm down:)… Life it s beautiful and wise.
1) faptul ca tu te-ai simtit intr un fel anume ca prietenul ti-a zis ” auzi iubi? Dar nu-nveti cam mult?” inseamna ca a reactionat orgoliul tau.. It`s normal!
2) Slava cerului viata nu-i doar scoala si ne mai distram si noi putin de unde invatam altceva…(deci nu stam degeaba)
Eee fooarte important pt cineva care este…gay(in exemplul de fata)…sa-si gaseasca pe cineva care are hobbyuri cele mai importante comune cu celalalt (adica…unul are um hobby sa picteze dar e foarte important pentru el in timp ce pentru partener nu-i asa important/des)
Educatia este importanta! Dar mai suntem oameni si mai trebuie sa avem si educatia…altfel:)
Sfatul meu: ai mare grija sa nu ajungi ca unul dim doctorii care, la fel, au vrut sa fie in slujba oamenilor si cu timpul…au cam devenit impotriva lor.(Dar, nu-i asa? Ei au invatat)
Mixajul e important!