O noapte de iarnă. Una din nopțile acelea care-ți rămân în memorie toată viața. Până mori. Chiar și după ce mori. Pășim cu pași mari prin zăpada proaspăt așternută. Fulgii cad agale, nefiind fugăriți de vânt. Respirăm sacadat și vorbeam. Nu stăpâneam decât mersul, nimic altceva. Mergeam către nicăieri.
Doamne, câtă fericire și cât de scurtă. Marele nostru pariu e să ne dăm seama când suntem fericiți. Căci dispare precum urma pașilor într-o zăpadă proaspăt căzută.
Apoi, m-am întors la clipele acelea cu sufletul ca un burete plin de detergent lichid pe care îl storci deasupra chiuvetei. Și niciodată nu pare că se termină. Mereu mai e ceva de stors.