Sunt umilit, în micimea mea, de acest gest. Poate că nu merit un miracol, la urma urmei nu sunt eu în măsură să spun că-l merit, dar cred în miracole. De vreo câţiva ani am ales să pornesc pe un drum al meu, de fapt pe drumul meu, ca să fiu cât se poate de explicit. Destinaţia este paradisul, aşa cum îl înţeleg eu. Nu ştiu când voi ajunge, dar de la o vreme în coace simt că mă apropii.
Cea mai mare parte din acest drum am parcurs-o târâş, pentru că nu prea am ştiut să merg. Apoi am mai făcut şi câţiva paşi, după care m-am împiedicat de mine însumi si-am căzut. Din nou pe jos, în arşită şi ţărână, în ploaie rece şi noroi. Am zăcut şi-am aşteptat să se termine cu mine. Am blestemat că nu s-a terminat. N-am avut de ales, decât să mă târăsc mai departe, centimetru cu centimentru. Am păşit apoi din nou.
Ieri seară am râs. Am râs în hohote. Apoi am realizat că nu mai râsesem aşa de foarte mult timp. Nici acum nu-mi amintesc cand am râs aşa ultima oară. Sunt puţine lucruri de care îmi amintesc din ultimii câţiva ani. Mă bucur însă, că printre acestea sunt şi minuni.
Obosesc, uit să mai privesc înainte, merg orbeşte şi, inevitabil, cad. Atunci, cu ochii-n stele şi cu soare-n privire, văd altfel, văd bine, clar. Îmi continui drumul.
Ma chere fleur du mal, dovedesti ca meriti “miracolul” respectiv prin acest simplu articol. E simplu. Si, besides, stii ca intotdeauna mi-a placut optimismul pe care-l emani.
Keep on the good work, darling
P.S. : There can be miracles… you know when 🙂
… when we [sic!] believe! 🙂