No menu items!

Bățul de chibrit

Acelasi autor

Crăci cu gânduri

M-ai căutat la cimitir, printre mormane de cadavre. Zgurmai nebun printre mormane de oase jilave, neobosit să mă aduni dintre valuri de glie. Și...

Pe cărările „civilizației”

Nu am fost un „umblat” la viața mea. Dar pe unde m-au purtat pașii, am încercat să miros cărările, să simt oamenii, să mă...

Logica unui sinucigaș (plătit) de Ego-uri

Într-o epocă în care dezvoltarea tehnologiei, a comunicațiilor și a individului, în general, atinge viteze amețitoare, sinuciderea e la modă. Oameni picați ca muștele...

Spiritual gifts (3) – Life like a swinging vine

„Vița noastre de vie întortocheată din momentul în care iese la lumină din butucul gros, din rădăcinile familiei și grupului de cunoștințe și influențe...

Spiritual gifts (2): Focul – hipnoză de grup

Mă trezesc din visare, lângă un foc improvizat, cu metale bine forjate care să îl susțină, ca, Doamne ferește, să nu se întâmple ceva...
FireMan
FireManhttps://www.facebook.com/IulianIanis
Cine sunt eu? Sunt un fel de paparazzo. Caut imagini cu care să îmi decorez pereţii camerei în care zăbovesc singur sau "singur". Imagini dragi, care să îmi trezească sentimente dintre cele mai frumoase atunci când imi plimb gândul peste ele. Poate sunt egoist. Vreau să le strâng pe toate şi să nu ofer nici una. Obişnuiesc să cred că nu sunt mai înţelept decât majoritatea pentru că nu se cuvine să ne judecăm judecătorii. Mă hrănesc cu oameni, îi consum, pe ei, visele lor, gândurile lor si apoi rămâne clişeul. Poza. Eu nu hrănesc pe nimeni, decât atunci când o fac fără să vreau. Nu îmi plac predicţiile, regulile, planurile, repetările, banalul, deşi fac parte din rândul lor sau trăiesc înconjurat de ele. Îmi place să visez şi să pictez ceea ce visez. Când cineva are curajul să viseze cu mine... atunci e frumos.

Aprind un băț pe șmirghelul cutiei, îl înalț în dreptul ochilor și observ câtă patimă existențială oferă flacăra. Te pierzi în zbuciumul ei și apoi îi admiri curajul. Și culmea e că se consumă pe ea însăși, iar patima ei este apogeul fierbințelii sale, căci, după acest moment, i se îngustează posibilitățile de supraviețuire și se stinge.

Oare de ce patima a devenit flacără mistuitoare, care ne stinge și ne consumă sufletele? Când s-a întâmplat această crimă? Căci patima ar trebui să ne însemne nouă, oamenilor, hrană. Cu scopul acesta s-a născut patima. Să ne hrănească mințile, imaginația, simțurile artistice și fericirea. Cine a transformat patima în armă ucigătoare?

De ce ard chibritele așa de repede?

Generație după generație de oameni, cei noi se mistuie din ce în ce mai repede în propria flacără. Se aprind mai repede, se consumă mai  repede și se sting, bătrâni, la doar câțiva ani. De ce? Cui servesc niște copii bătrâni? Mai bine ar fi priviți niște bătrâni copii. Mai repede ar fi acceptați, plăcuți, poate chiar…  iubiți. De către oricine.

Graba asta… nu duce nicăieri.

Hai să redevenim copii! Și să ne bucurăm de copilul din noi. Nu vă grăbiți să îndepărtați acel inocent din voi!  Acel artist! Acel fericit! Cine câștigă dacă îl îndepărtați? Mi-e atât de greu să rămân copil înconjurat de oameni mari, dar în același timp mai mici…

Hai să ne bucurăm de văpaie, de aprindere, de stins … la fel de bine.

 

Am obosit de atâta dramă nenăscută, paiete viu colorate, menite să mascheze alb-negru-ul, lipsa de nuanță. M-am săturat de suferințe. Sunt sătul de ale mele în primul rând. La ce ajută o lacrimă, dacă nu măcar să-ți limpezească mintea înainte de a ți-o șterge din ochi și a privi spre viitor? sau măcar spre prezent…  Ideal ar fi spre prezent. La ce bun mai multe lacrimi? Prea multă apă aduce cu sine rugina. Mai bine foc, să nu rămână decât cenușă. Păi nu?

Adică…

Adică nu. Poate că suntem într-un soi de evoluție spiritual/mentală stârnită de propriile noastre invenții, cărora li se spune tehnologie. Evoluție? Oare? Mie mi se pare că ne-am prins în propriile capcane atunci când văd că există chiar și oameni care sunt în stare să stea ore întregi la telefon pentru a vorbi nimicuri cu altcineva. Mă îngrozesc când constat că stau ore întregi pe internet, fără să fac nimic deosebit… Mă îngrozesc când văd oameni care, pentru bani, pierd și cea mai mică fărâmă de cavalerism, masculinitate sau umanitate. Sau demnitate.

Și dacă nu aș avea nevoie de chibrite, nu mi-ar păsa. Dar privind în flacăra-văpaie, mă regăsesc pe mine însumi și mă gândesc că am pierdut prea mult timp cu părerile de rău.

Și da, totul ar fi perfect într-o lume făurită din oameni ce gândesc la fel ca mine. Uneori chiar am îndrăzneala de a-mi imagina o lume de prieteni imaginari care gândesc ca mine. Voi ați încercat să vă imaginați înconjurați de oameni identici cu voi înșivă? E chiar plăcut. Nu-i așa??

Dar la un moment dat devine plictisitor(!?!?). Atâtea eu-uri mici, mari, bătrâni, copii! La un moment dat le cunoști pe toate și te plictisești. Mai vrei un „eu” mic.

Sunt atâția oameni în pielea cărora te poți pune! E mai distractiv decât să te pui numai în pielea ta.

Băț de chibrit pe băț de chibrit se aprinde, odată flacăra născută.

Previous article
Next article

4 COMMENTS

  1. greseala noastra este ca atunci cand suntem copii ne grabim sa devenim adulti!

  2. Focul… Iată rândurile ce trebuiau să se aștearnă la început de an! Abia acum îmi dau seama de ce trecerea dintre ani e marcată cu focuri de artificii. Focul e metafora legăturii tainice și sacre dintre început și sfârșit. Fără foc nimic nu se sudează, nimic nu se leagă – există doar începuturi care nu duc la niciun sfârșit și sfârșituri fără de-nceput. Botezul focului e ceea ce lipsește lucrurilor simple pentru a deveni extraordinare. Fără el, simplitatea rămâne doar un lucru ordinar.

    Dacă, odată cu focul furat de la zei, Prometeu ar fi dăruit oamenilor și misterul acestuia poate că lucrurile ar fi stat altfel. Însă oamenilor le-a fost de-ajuns elementul, tehnica. Dacă ar fi cunoscut într-adevăr esența focului, zeii n-ar mai fi avut nicio putere, iar focul le-ar fi rămas pe mai departe oamenilor în stăpânire. Însă Zeus a luat muritorilor focul tocmai pentru că știa cât de îngust e interesul omenesc. Așa au rămas semenii noștri prizonierii unei eterne dorințe de Prometeu, în chip de salvator și recuperator al celor mai nătângi obsesii. Oamenii iubesc flacăra, dar nu se-ncumetă să ardă în ritmul ei.

    Iubind lumina și căldura văpăii, omul se pune pe sine gaj puterii mistuitoare a flăcării, fără a ști totuși că focul este însăși răsuflarea vieții. Așa se face că nimicirea îi este omului întotdeauna mai la îndemână decât creația, ceea ce face ca viața omului să fie pusă mai degrabă în slujba morții. Neglijându-i focului puterea și misterul, oamenii cad pradă unei venerații oarbe și lipsite de temei. În loc să caute calea împlinirii sacre și a unirii contrariilor, ei se zbat mai mereu la una dintre extreme, alegând binele sau răul, după cum se pricepe fiecare.

    Și totuși, ce e focul? Dincolo de arderea ca oxidare, dincolo de starea de plasmă, dincolo de transformările chimice și de fază ce rămâne? Focul e miza unei întâlniri totale. El se naște numai între lucrurile a căror întâlnire e înscrisă în însăși rațiunea lor de a fi. Există, firește, și arderi fără foc, arderi mocnite care produc impresionante perdele de fum. Însă numai la lumina flăcării, acolo, în miezul încins al focului se făuresc lucrurile care durează.

    Departe de a fi un simplu lucru tehnic, un gadget așa cum numai Prometeu putea să ofere, focul ascunde o esență sacră. Nu degeaba a decis Zeus să le ia oamenilor focul atunci când s-a simțit jignit de ofrandele lor fără valoare: astfel i-a învățat pe muritori că sunt datori întâi de toate propriei lor vieți, pe care nu o cinsteau cum se cuvine. E adevărat că Prometeu le-a înapoiat oamenilor focul, însă le-a dat doar o unealtă, un instrument, pe când Zeus le retrăsese ceva cu mult mai de preț – un simbol al devenirii. Așa se face că, urmare a gestului mărinimos (dar pornit din milă) al lui Prometeu, răspunsul lui Zeus nu s-a lăsat așteptat: “pedeapsa” pentru oameni (care pe-atunci erau numai bărbați) a fost primirea unui alt cadou – femeia. În aparență o sursă a răului în lume, apariția femeii în lumea flămândă de putere a bărbaților avea de fapt menirea să tempereze devenirea instrumentală a lumii și să compenseze, pe cât se mai putea, interesul pentru putere cu singurul lucru care le mai putea stăpâni oamenilor declinul și care le mai putea ține în frâu nesăbuințele: iubirea (sub forma emoției, cuprinsă în imperiul feminității).

    N-ar trebui să neglijăm, totuși, mirajul în care ne aruncă focul. Dacă în basmul lui Hans Christian Andersen “Fetița cu chibrituri” focul devine, în mâinile unui copil răstignit la trecerea dintre ani, un mijloc de visare mai degrabă decât unul de subzistență, asta ne arată că numai copiii pot face abstracție de finalitatea practică a lucrurilor dimprejur, ieșind astfel cu gingășie din cercul vicios al scopului în viață, așa cum este stabilit el de către adulți. Din păcate însă, asta este tot ce poate face un copil – refugiul, pasul înapoi, retragerea spre celălalt capăt al spectrului (care, în povestea lui Andersen este moartea). Puterea sacră a focului constă însă în ceva pe care numai un adult (care n-a renunțat la copilărie) îl poate recupera, mai precis în găsirea modului în care visarea devine viziune, iar scopul încetează să mai fie un mijloc pentru că mijlocul își este sieși scop (și unicul scop legitim).

    Aici intervine puterea spirituală a omului: în felul în care reușește să aducă lucrurile mai aproape de esența lor, în modul unic de (re)găsire a propriei sale ființe, în descoperirea legăturilor sacre ale vieții, în respectul acordat acelor lucruri nevăzute care ne țin în viață și care ne dau bucuria momentelor petrecute împreună. Focul este simbolul unității contrariilor, chiar dacă (și cu atât mai mult cu cât) flacăra sa e mistuitoare.

    Hai că am pus destui bușteni pe foc și, de-atâta privit în gura cuptorului, am fața roșie ca racul!

    La bună ardere,
    😎

  3. Post-scriptum ~

    Dacă tot am amintit de H. Chr. Andersen, nu trebuie să uităm în niciun chip de foarte recent [2012] descoperita lui povestire “Lumânarea de seu” (tradusă în engleză aici), care este poate chiar mai nimerită în discuția noastră.

    Pentru cei care nu o pot citi în engleză, sau pentru cei care n-au chef să o facă acum dar o vor face odată și-odată, povestea spune că o lumânare din seu de oaie se simțea prea urâtă, murdară și inutilă pentru a interesa pe cineva. Lumânarea era tristă pentru că nu-și putea găsi menirea în viață.

    Însă, ca prin minune, întâlnirea sa cu o… scăpărătoare avea să schimbe lucrurile pentru totdeauna. Scăpărătoarea se apropie de solitara lumânare – pasămite cunoscând lumânarea chiar mai bine decât se știa aceasta pe sine – și, la un moment dat, o aprinse. Lumânarea noastră scăpătă dintr-o dată cu mare bucurie, rămânând aprinsă pentru foarte mulți ani, spre bucuria celor din jur.

    Despre soarta scăpărătorii însă nu aflăm prea multe, poate pentru că între timp au apărut… chibriturile. Cât despre mai-modernele brichete nici nu vreau să pomenesc, că-n ele n-a mai rămas nici urmă de poezie, darămite să-ncapă ele-n vreo poveste…

    😎

  4. Imi place articolul tau…..Si cel scris de grid

    În mitologie, focul este un element primordial, la fel ca apa cu care se află într-o permanentă opoziție. Este un element complex, care a generat multe întrebări, dar și un element schimbător, având trei ipostaze complet diferite:
    1. Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torțe cu ajutorul cărora se celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificație importantă. Se spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu torțe aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.
    Zeii focului sacru:
    Agni – mitologie vedică
    Atar (Atesh) – mitologie persană
    Chou Yong – mitologie chineză
    Hestia – mitologie greacă
    Vesta – mitologie romană
    2. Focul uman sau al meșteșugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaște și îl folosește în meșteșugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a fecundității li s-a atribuit și acest foc. Mai târziu, chiar câțiva zei ai războiului au primit aceleași atribuții, ca niște zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc sacru adus pe pământ și adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de acest proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri și îl aduce oamenilor, faptă petru care este crunt pedepsit.
    Zeii focului uman:
    Hephaistos – mitologie greacă
    Njord – mitologie nordică
    Rosemerta – mitologie celtică
    Vulcan – mitologie romană
    3. Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidență proprietatea focului de a arde, de a distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morților sunt văzute ca spații ale acestui foc.
    Zeii focului demonic:
    Loki – mitologie nordică

    Focul văzut în mitologia persană
    În mitologia persană, focul era venerat înainte de Zoroasru, ca zeitate a vetrei, care era ținută arzând și era asociat purității și dreptății. Templele focului, “dadgah”, au fost instituite după anul 500 î.Hr. Zeul Atar sau Atesh este personificarea focului, numele lui însemnând chiar “flacără” în limba persană veche.

    Focul văzut în religia islamică
    În islamism, focul este unul din primele lucruri create de Dumnezeu (Allah). Se spune că odată creat, focul s-a dezlănțuit cu furie și a cerut să îi fie trimiși lui toți păcătoșii pentru a-i pedepsi. Tot din foc a fost creat și demonul Iblis, care a devenit mândru de originile sale (focul era element al purității), la fel ca ceilalți șeitani, (spirite de foc). La început slujitori credincioși ai lui Allah, șeitanii și Iblis s-au răsculat împotriva lui și nu au vrut să i se mai supună. Astfel, în islam avem un exemplu al transformării focului sacru în foc demonic.

Comments are closed.

Vezi si...

Corect și facil

Salutare tuturor! În viață, aflându-ne mai des sau mai rar în fața unei probleme de orice fel, ce ați alege între ce este corect și ce este facil ? Dilema asta am preluat-o dintr-un roman arhicunoscut, dorind, poate, să o deslușesc. Sintagma mi-a atras atenția cu precădere, pentru că răspunsul...

Articole din aceeasi categorie