No menu items!

Copilul nimănui

Acelasi autor

The Case Against 8 / Dosarul contra Inițiativei 8 (documentar, 2014)

Un documentar excepțional recent difuzat la TV (sau, poate, redifuzat?) - și despre existența căruia nu știam - stă mărturie despre cele câteva calități esențiale pe care trebuie să...

O broșură expirată

Acum câteva zile, când am pomenit de degenerare (răspunzînd unor comentarii imberbe care păreau să banalizeze ideologia crimei), nu mă gândeam că România ne va oferi atât de curând...

Iubire la distanță

Ne știm de-atâta timp și, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea...

Despre comoția și locomoția sexuală

Comoția sexuală Nu, nu e un titlu de film și nici numele unei afecțiuni din cine știe ce tratat de patologie. Nu știm prea bine...

g r i d

În viaţa de zi cu zi mă ocup cu spălatul geamurilor. Adevărul e că postura de    windows washer mă prinde destul de bine....
grid
gridhttp://www.integralgrid.blogspot.com
Mă captivează frumuseţea care nu sare în ochi, ci se cere descoperită - mai ales dacă nu se lasă descoperită. Mă atrage scânteierea adevărului învelit în minciună. Mă frământă binele pe care îl poate face răul. Îmi place să testez limitele suportabilului şi să iau pulsul câte unei iluzii. Nimic nu e mai fascinant decât să dai piept cu iluzia numită realitate şi să guşti, zi de zi, câte puţin din misterul de nepătruns al fiinţei. Atât cât îţi este dat... Sau atât cât rezişti să-ţi pui şi tu la bătaie propriul tău mister. E doar un joc - între mine şi cel care cred eu că sunt. Miza vieţii este jocul, iar jocul în sine nu are altă miză decât aceea de a fi jucat până la capăt. Adică până acolo unde începe să devină un lucru serios, căci seriozitatea e întotdeauna un lucru funest. Doar copiii se pot juca. Dar astăzi nu mai există copii; există doar adulţi în devenire. Iar adulţii nu se joacă niciodată - ei doar construiesc jocuri. Jocuri cu miză, în care miza e controlul asupra jocului însuşi. Ce uşurare că m-am născut bătrân! Cel puţin am scăpat de grija de a creşte mare. Maturizarea trebuie să fie un lucru extrem de plicticos...

Crăciunul e bucuria care aduce tristeţe, după cum Învierea e tristeţea care aduce tuturor bucurie. Naşterea şi Re-naşterea – două evenimente care vorbesc, dacă nu despre moarte, atunci cel puţin despre nimicul din care ne naştem.

Isus e, ca noi toţi, un copil fără părinţi. Un copil al nimicului. Tatăl – de o absenţă găitoare, simbolizând însă Prezenţa absolută. Mama – deşi prezentă la modul absolut, veghindu-şi Copilul până la moarte şi chiar dincolo de ea, simbolizează Absenţa primordială, nimicul din care copilul a venit pe lume şi care este unicul său părinte adevărat. Mama şi Tatăl – doar pretexte ale existenţei noastre sociale şi idoli ai acesteia.

Faptul de a nu putea avea un copil cu persoana iubită e poate durerea cea mai mare a cuplurilor gay. Crăciunul ne învaţă însă lecţia – pe cât de dură, pe atât de importantă – că niciun copil nu este cu adevărat al părinţilor săi naturali; cu atât mai puţin poate el fi al altor părinţi decât cei prin care a venit pe lume.

E semnificativ faptul că o iubire născută între persoane de acelaşi sex nu poate produce copii. Acesta arată că nu trebuie niciodată să privim un copil ca pe un simplu “produs” al iubirii dintre două persoane, pentru că că iubirea însăşi este copilul lor, ca unică măsură a împlinirii unei relaţii. Iubirea este adevăratul fruct al nimicului care, ajuns la vârsta manifestării dar neputându-se totuşi întrupa (conform legii firii sale), ia forma evazivă a iubirii.

Copilul nu se naşte din iubire, fiind însă tocmai garanţia formală a acesteia, pentru că el apare din acelaşi nimic din care se naşte şi iubirea. Copilul este doar manifestarea “manifestă” a împlinirii unei relaţii; manifestarea ascunsă, nemanifestată (metafizică) dar nu mai puţin reală, este iubirea însăşi. Într-un fel, se poate spune că naşterea unui copil e pecetea nimicului, semnătura fiinţei pe foaia de parcurs a destinului.

Frumuseţea unei relaţii de iubire între persoane de acelaşi sex vine din faptul că iubirea se află în stare pură, neîncorsetată de grija de a fi dovedită prin ceva anume – lipsită, mai ales, de preocuparea de a aduce o altă fiinţă (în speţă, un copil) în postura de zălog al acestei iubiri. A avea întotdeauna foaia de parcurs semnată indică preocuparea de a trage foloase de pe urma propriei existenţe, ceea ce revine la a nega existenţei calitatea de a-şi fi “profitabilă” exclusiv sieşi.

Relaţiile în care iubirea – existând în sine şi pentru sine, ca produs al nimicului la frontiera dintre două fiinţe -, nu depinde de producerea a ceva manifest (cum ar fi existenţa unui copil) arată că niciun om nu este dator cu fiinţarea sa altor oameni, ci numai sieşi ca fiinţă.

Aceasta este marea lecţie simbolică a Crăciunului şi a Naşterii Mântuitorului – copilul “născut, iar nu făcut”, fără părinţi dar nu orfan de fiinţă, plăsmuit de însuşi nimicul din care până şi propriii săi părinţi au apărut.

Un Crăciun fericit tuturor (şi fiecăruia în parte).

Moşu’

8)

Previous article
Next article

12 COMMENTS

  1. Remarcabila absenta Mariei din gandirea ta. Isus s-a nascut, prin sfantul duh, zice teoria, dar din femeie. Cum adica n-are parinti ? Cum adica, simbolizeaza Maria vidul etc ? Explica-mi asa, pe indelete, daca ai vreme.

    Mai importanta imi pare o usoara contradictie. Ori “Faptul de a nu putea avea un copil cu persoana iubită e poate durerea cea mai mare a cuplurilor gay. ” ori “Frumuseţea unei relaţii de iubire între persoane de acelaşi sex vine din faptul că iubirea se află în stare pură, neîncorsetată de grija de a fi dovedită prin ceva anume – lipsită, mai ales, de preocuparea de a aduce o altă fiinţă (în speţă, un copil) în postura de zălog al acestei iubiri.”

    E frumusete sau durere ? Sau tocmai asta e frumusetea ?

    Dar a treia, si cea mai mare, ca am trei, e asta : daca omul se duce la targ de masini si vine acasa nu cu Audi ci cu Volvo, ce ma gandesc eu e ca a preferat omul un Volvo. Intre altele si pentru ca nu este Audi.

    Acum, daca ti-e drag un om cu care nu poti face copii – lucru stiut din capul locului – cum poate asta sa fie o problema ? Daca vroiai copii ma gandesc ca ti-ar fi fost drag de unul cu care puteai face, nu ?

  2. Mircea Popescu~

    Foarte binevenite întrebările tale.

    Maria nu e absentă, dimpotrivă, am spus că e chiar ultra-prezentă, plângându-şi copilul şi după moartea lui pe cruce. E atât de prezentă şi totuşi prezenţa ei nu e suficientă – nici pentru a naşte, nici pentru a-şi feri copilul de moarte. Însă atât Maria cât şi Isus par a şti că naşterea din / prin femeie nu leagă copilul de mama sa la modul absolut – întotdeauna va exista o distanţă de netrecut între cei doi, şi asta tocmai pentru că un copil deşi vine pe lume prin părinţii săi, vine totuşi de dincolo de ei. Legăturile sale cu părinţii sunt doar metafizice, părinţii fiind pentru copilul lor atât legătura sa cu lumea din afara familiei, cât şi întâia barieră în calea acesteia.

    Maria, ca orice mamă, e un simbol al nimicului din om, al legăturii sale originare cu acel “dincolo” din care vine pe lume, pe calea naşterii sale biologice. Dovada că femeia e un simbol al nimicului (fapt pentru care a şi suferit destinul nedrept de a fi considerată mâna dreaptă a diavolului, corp devotat ispitei şi cauză a păcatului originar) este că dacă unui copil îi lipsesc părinţii (unul din ei sau ambii), cel care are grijă de el va ocupa imediat poziţia simbolică a mamei (chiar dacă este bărbat). O mamă poate ţine loc oricând şi de tată, dar un tată – oricât de grijului, nu poate ţine loc de mamă decât la modul simbolic. Vreau să spun că orice prezenţă poate suplini o absenţă, dar absenţa (nimicul) nu poate fi suplinită de nimic altceva. Prezenţa absenţei primordiale din vieţile noastre e esenţială pentru a putea trăi – orice naştere care nu e “din nimic”, ci din ceva, nu e o naştere reală (de exemplu o maşină, un robot, o clonă, etc). Pentru ca o naştere să fie reală, iar fiinţa născută să fie autentică, trebuie ca nimicul să-şi manifeste “prezenţa” absenţei sale. Nimicul e sigiliul de autenticitate al fiinţei. Iar Maria simbolizează acest sigiliu, fără a fi ea însăşi această garanţie, pe care doar o face vizibilă (şi a cărei fragilă expunere în lumina lumii o apără).

    Mărturisesc că la doua problemă ridicată de tine nu mă gânsisem, însă e chiar adevărat că durerea e preţul frumuseţii. Frumuseţea e plătită cu durere nu numai de către cel care o cumpără, cât şi de cel care o vinde. (Poate că metafora asta economic-mercantilă nu e cea mai potrivită, însă e vorba de un schimb simbolic între cel interesat de frumuseţe şi cel care o posedă.) Frumuseţea e o durere, pentru că dacă o “ai” te confrunţi automat cu nefericirea ca cei din jur să vrea să ţi-o cumpere (sau cel puţin să ţi-o câştige), deşi asta nu e posibil – şi asta tot datorită nimicului, care face ca nimic din ce avem să nu ne aparţină de fapt şi de drept, a poseda trecând întotdeauna dincolo de posesor. Privind invers lucrurile, şi amatorul de frumuseţe plăteşte cu durere apropierea de frumos, dat fiind că a vedea frumosul în exterior înseamnă a nu înţelege menirea şi locul său. A fi silit să vinzi ceea ce nu ai este, ca şi a vrea să cumperi ceea ce nu poate fi cumpărat, o durere. Acum, aplicat strict la cazul dorinţei cuplurilor gay de a avea copii, durerea e cu atât mai mare cu cât nu se înţelege că frumuseţea şi împlinirea unei relaţii de iubire nu depinde de vreo formă de materializare, fie aceasta şi una biologică, prin copii. Şi totuşi, e normal a-ţi dori să atingi nimicul şi să vezi nevăzutul – durerea apare dacă iţi propui asta cu tot dinadinsul, ştiind că e imposibil, pentru că atunci ratezi şansa de a simţi nimicul fără să-l atingi şi fără să-l vezi. Dincolo de simţurile în sine, adică dincolo de senzaţiile fizice directe, există totuşi simţire (ca putere de a simţi). Iar simţirea e braţul nevăzut al nimicului din noi, braţ cu care orice fiinţă e dotată dar de care nu oricine se ştie servi – unii (cei mai mulţi) se lasă pradă simţurilor, iar alţii (mai puţini) aleg să-şi refuze simţurile în numele nimicului (pe care-l numesc “Dumnezeu”); însă ambele situaţii rezultă din neînţelegerea faptului că nimicul nu e nici condiţionare, nici necondiţionare, fiind cel mult o “condiţionare” simbolică, adică o obligaţie inerentă şi intrinsecă de a nu fi scos, în nicio situaţie, din ecuaţia fiinţei, fiind garanţia formală a reversibilităţii şi a transformării oricărui lucru în exact opusul său.

    A treia problemă ridicată de tine e una simplă. Întrebându-te, chiar tu ai dat răspunsul. Nu ne îndrăgostim niciodată având ceva în minte. Dorinţele vin, se nasc din focul iubirii. Nu ne dorim de la început un copil, dar la un moment dat ne dorim asta – când anume, nu se ştie, dar mă gândesc că dacă totul merge bine pe făgaşul simţurilor, ambii parteneri sunt prea prinşi în joc ca să se mai gândească la dorinţe. Însă, la un moment dat pe parcursul unei relaţii, simţirea învinge simţurile, le cheamă la datorie, iar atunci simţurile “simt” că nu mai sunt suficiente şi devin nervoase, caută o scăpare în… material, o materializare de vreun fel (o mutare împreună, un inel de logodnă, un act de căsătorie sau, dacă toate astea există – sau nu sunt posibile – atunci un copil). Dorinţa unui copil e un mod de “salvare” a unei relaţii atunci când niciunul dintre parteneri nu e conştient de faptul că ar exista vreo problemă în cuplu. De aceea copilul “dorit” (nu neapărat planificat, dar cel puţin dorit) apare în postura oneroasă, josnică, de lucru care împlineşte o relaţie aflată de ceva vreme în naufragiu, ajungând să fie un salvator a ceea ce nu poate fi salvat. Nu mă refer aici la rămânerea cuplului împreună, căci aceasta nu are nici o relevanţă, existând cupluri “solide” perfect goale pe dinăuntru, ca şi relaţii scurte de care-ţi aminteşti toată viaţa; mă refer la salvarea imposibilă a unei relaţii în care se caută oricum o ieşire, copilul fiind totodată ieşirea din relaţie şi cimentarea ei artificială, deşi copilul nu are nici o treabă cu iubirea dintre părinţii săi, venind în lume prin aceştia, dar de dincolo de ei.

    —————-

    Sf. Ev. după Matei 10:34-37 (Biblia ortodoxa, Ed. Jubiliară Sf. Sinod):

    “34. Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
    35. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa.
    36. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui.
    37. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine.”

    —————-

    Kahlil Gibran, “On Children” from The Prophet

    “A woman said, speak to us of children.
    And the prophet said:
    Your children are not your children.
    They are the sons and daughters of Life’s longing for itself.
    They come through you but not from you,
    And they are with you yet they belong not to you.
    You may give them your love but not your thoughts,
    For they have their own thoughts.
    You may house their bodies but not their souls,
    For their souls dwell in the house of tomorrow,
    which you cannot visit, not even in your dreams.”

  3. Perfect de acord cu mesajul « Profetul »-ui lui Kahlil Gibran, simt şi cred deopotrivă !

    Am însă un oarece dubiu cu privire la mesajul desprins din Evanghelia după Matei : în ce măsură vine el, în opinia ta, să susţină afirmaţiile pe care le succede şi pe cele pe care le precede ? Asta pentru că atât mesajul anterior, cât şi citatul din Gibran argumentează / susţin afirmaţia conform căreia « copilul nu are nici o treabă cu iubirea dintre părinţii săi, venind în lume prin aceştia, dar de dincolo de ei ».

    Şi încă o întrebare : am citit şi răscitit afirmaţia care urmează şi tot nu pot consimţi decât la prima parte a ei. Spui aşa : « Crăciunul ne învaţă însă lecţia – pe cât de dură, pe atât de importantă – că niciun copil nu este cu adevărat al părinţilor săi naturali; cu atât mai puţin poate el fi al altor părinţi decât cei prin care a venit pe lume ». Chiar aşa să fie ? Departe de a avea veleităţi maieutice, un prim argument care îmi încolţeşte în minte se leagă tot de un citat, de data aceasta din Evanghelia după Ioan (Biblia, traducerea Cornilescu – deşi, personal, rezonez mult mai intens la traducerea lui Gala Galaction -, capitolul 19, versetele 26 şi 27) :
    « 26. Cand a vazut Isus pe mama Sa, si langa ea pe ucenicul, pe care-l iubea, a zis mamei Sale: “Femeie, iata fiul tau!”
    27. Apoi, a zis ucenicului: “Iata mama ta!” Si, din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasa. »
    Identific în acest fragment care precede episodul săvârşirii pe cruce cel puţin două motive, pe cât de subtil abordate, pe atât de incitante. Unul este cel al dezlegării lui Iisus de formele de ataşament de esenţă umană, şi asta pentru a-Şi putea împlini Destinul. Pentru că fragmentul anterior citat este urmat de altele două : « 28. Dupa aceea, Isus, care stia ca acum totul s-a sfarsit, ca sa implineasca Scriptura, a zis: “Mi-e sete.” / 30. Cand a luat Isus otetul, a zis: “S-a ispravit!” Apoi si-a plecat capul, si Si-a dat duhul. »
    Spun dezlegare de ataşamente întrucât adresarea lui Iisus este, deşi frapantă, cât se poate de sugestivă, ea plasând-o pe Maria într-un registru al simbolurilor încă mai pregnant decât până acum : dacă până în momentul crucificării Maria fusese Fecioara Născătoare a Fiului lui Dumnezeu, de acum încolo ea este la modul generic Femeia ( fapt care desemnează, fireşte, şi apartenenţa la un gen anume, dar, mai presus de asta, cred eu, defineşte apartenenţa la o categorie mai specifică, aceea de reprezentantă a tuturor femeilor care au fost sau care vor fi vreodată mame).
    Aşadar, înainte de a-Şi săvârşi menirea de Cuvânt Întrupat, pentru ca « să împlinească Scriptura », Iisus se dezleagă pe sine de legătura de filiaţie (cea care îl ţine legat de Femeia şi Mama Maria), cât şi de legătura de ucenicul « pe care-l iubea » (un alt exemplu de ataşament de factură umană), aplicând (nu ştiu dacă întâmplător sau nu, rămâne să ne dăm seama !) « principiul tranzitivităţii » în iubire. Se dezleagă pe sine, pentru a se putea înălţa, dar îi leagă în moştenirea de iubire pe cei doi, pentru că, aflăm, « in ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasa. »
    Şi acest principiu, al tranzitivităţii iubirii, este, în fapt, cel de-l doilea motiv pe care îl pomeneam anterior şi care mă îndreptăţeşte, o dată în plus, să cred că singura în stare să lege şi să dezlege oameni, întâmplări ori suflete, e iubirea şi doar ea. Copilul, e drept, vine PRIN noi, dar nu DE LA şi nu PENTRU noi. El nu aparţine de drept nimănui, ci doar sieşi, dar îşi nutreşte esenţele din iubirea necondiţionată care îi este oferită, pentru că, aşa cum spune Profetul : You may give them your love but not your thoughts,
    For they have their own thoughts.
    Eu cred, prin urmare, fără a nega biologicului rolul lui primar (nu şi primordial !!!) că un copil (şi, dacă ar fi să generalizăm un pic, un suflet) nu este al, dar se revendică de la acela care se pricepe să-i nutrească mai bine casa trupului (ocrotindu-i lăcaşul sufletului) cu iubire. Aşa încât putem fi mame, taţi, fii şi fiice unii altora, în măsura în care izbutim să aplicăm principiul christic al tranzitivităţii în iubire, chiar dacă la o primă lectură el pare să contravină legilor firescului (fiind, adică, un paradox).
    Şi tot în acelaşi registru, al paradoxului, se înscrie, de altfel, şi citatul ales de tine din Evanghelia după Matei.
    34. Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
    35. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa.
    36. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui.
    37. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine.
    Acesta este şi motivul pentru care te întreb în ce măsură consideri că citatul se poate constitui într-un argument pentru afirmaţiile tale anterioare, pentru că eu, de pildă, întrevăd aici alt gen de semnificaţii…La un prim nivel de lectură, da, dacă atribui « sabiei » conotaţia de « dezbinare », «război » şi cuvântului « vrednic » sensul destul de uzual de «îndeajuns de pregătit », atunci rezultă că oricine iubeşte pe cineva mai mult decât iubeşte Calea, Adevărul şi Viaţa însăşi nu este încă vrednic să acceadă la Esenţe. La un al doilea nivel de lectură, însă, gândul mă duce la aceea că nu este îndeajuns de prudent (ori de înţelept ?) să atribui « sabiei » sensul (limitativ, poate) al « războiului », doar pentru că acesta este un antonim al « păcii ». Dar dacă « pacea » poate să desemneze acea stare de congruenţă cu sine, ca rezultat al ancorării într-un set de răspunsuri, certitudini, dogme, principii, legi şi porunci ? Dar dacă ea desemnează doar acea stare de încremenire a individului într-o formă de confort non-evolutiv ? Adică « suprimarea » neliniştilor, iar nu « rezolvarea » lor ? Atunci « sabia » ar putea să însemne « neliniştea » însăşi, adică acel fremăt reformator care îl ţine pe individ departe de confortul său, care îi « dezbină » adică răspunsurile de întrebările care le-au generat. Spun freamăt reformator pentru că, în fapt, asta şi reprezintă Noul Testament prin raportare la Vechiul, nu ?
    Iar în separarea fiului de tată, a fiicei de mamă ori a soacrei de noră nu întrevăd, în acest context, atât un simbol al « dezbinării » (văzută ca o expresie aluzivă a non-apartenenţei omului la « casnicii » lui), cât o altă subtilă trimitere la ideea potenţialului limitativ (ori limitator) al oricărei forme de ataşament de natură pur umană. Iar lecturat în acest registru mesajul transmis pare a fi următorul : oricine iubeşte pe altcineva mai mult decât iubeşte Adevărul însuşi se expune riscului de a interpune între sine şi Adevăr ataşamentul însuşi (ori obiectul acestuia), fapt care, în esenţă, nu este nici bun, nici rău (căci se supune legilor firii şi ale firescului), doar că îl face încă nevrednic (adică nu îndeajuns de pregătit) pentru a-i urma Adevărului. Şi, din această perspectivă, metoda « dezlegării » de ataşamente vine ca o soluţie izbăvitoare. Există, de altfel, şi alte câteva episoade simbolice care susţin cu exemple această paradigmă, cel care îmi vine acum în minte fiind episodul cu tânărul cel înstărit care este îndemnat să renunţe la tot avutul său pentru a-i urma şi a-i sluji Adevărului.
    P.S. : Stărui un pic asupra afirmaţiei tale cum că : Dorinţa unui copil e un mod de “salvare” a unei relaţii atunci când niciunul dintre parteneri nu e conştient de faptul că ar exista vreo problemă în cuplu. De aceea copilul “dorit” (nu neapărat planificat, dar cel puţin dorit) apare în postura oneroasă, josnică, de lucru care împlineşte o relaţie aflată de ceva vreme în naufragiu, ajungând să fie un salvator a ceea ce nu poate fi salvat – din două raţiuni. Pe de o parte pentru că, într-un registru absolut simbolic, tocmai pe o astfel de soluţie se fundamentează întreaga paradigmă creştină : pe apariţia într-o relaţie aflată în deplin naufragiu (relaţia « contractuală » dintre Dumnezeu şi oameni fiind reglementată de Vechiul Testament) a unui copil, Cuvântul care s-a făcut Trup, tocmai pentru a salva, într-o manieră simbolică, repet, ceea ce mai putea fi salvat.
    Într-un registru opus, însă, care nu are legătură cu simbolurile ci cu sfera concretului, sunt perfect de acord cu faptul că, în orice împrejurare în care o relaţie se află în naufragiu, puţin importă din care anume motive ori de câtă vreme, apare nevoia unui « ceva » în plus, resimţită fie ca posibilă soluţie pentru a cimenta (re-cimenta) relaţia, fie ca o satisfacere a nevoii de împlinire prin « altceva » sau « altcineva » (în fapt, o formă mutantă de transfer de responsabilitate pe foaia de parcurs a vieţii, foaie care are drept cap de tabel (aproape) datoria de a fi fericit !). În ambele cazuri enumerate anterior este vorba, din păcate, despre ceea ce tu numeşti « salvator a ceea ce nu poate fi salvat ». Dar despre fericire ca datorie şi ca temă individuală pentru « acasă » au vorbit alţii mult înaintea noastră, nu ?

  4. bleumarin~

    Vorbele lui Isus pe care le-am citat sunt menite să consfinţească o realitate existentă şi nu să aducă o schimbare a aceastei realităţi. Eu înţeleg “sabia” ca pe-o metaforă, nu ca pe o comparaţie, de vreme ce Isus vrea ca oamenii să poată înţelege realitatea cu alţi ochi decât cu cei cu care văzuseră lucrurile până în acel moment. Aşadar, “sabia” nu este războiul, ci esenţa războiului, adică inadecvarea la realitate care determină şi motivează orice trecere la acţiune; la randul său, “pacea” reprezintă starea de mulţumire facilă care duce, în timp, la starea de inadecvare despre care vorbeam.

    Un copil îşi transcende părinţii, venind de dincolo de ei şi plecând dinspre aceştia către o zonă inaccesibilă lor. Cu părinţii noştri biologici avem o legătură metafizică puternică, exprimată şi la nivel fizic ca moştenire genetică. Din pricina asta părinţii sunt cei cu care împărţim cea mai mare doză de iubire, pentru că ne seamănă şi le semănăm. Însă tot ăsta e şi motivul care face ca iubirea de mamă să fie şi limita devoţiunii în iubire. Va exista întotdeauna ceva mai pur şi mai înalt decât dragostea unei mame pentru copilul său şi a acestuia faţă de mama sa. Această iubire e, în spusele tale – iubirea de adevăr, în spusele religiei – iubirea de Dumnezeu, iar în termeni filozofici aplecarea existenţei în primul şi în primul rând spre sine însăşi, abia apoi intervenind iubirea pentru cei mai apropiaţi nouă din punct de vedere biologic sau cultural.

    O excepţie notabilă o face iubirea pentru cel perfect străin ţie, pentru un Celălalt iubit tocmai pentru că, fiindu-ţi atât de diferit, ţi se aseamănă la modul negativ, ca un mulaj în absolut al propriei tale fiinţe, prin aceasta potrivindu-ţi-se şi împlinindu-te totodată ca fiinţă. Numai astfel limita decare vorbeam poate fi străpunsă – şi străpungerea ei e totodată un sfârşit. Astfel, atracţia fatală e, probabil, doar un alt nume al iubirii de Dumnezeu, sexul şi religia bătându-se în fapt pentru acelaşi lucru pe care-l dispută la infinit – bucăţica de om a Fiinţei. Prin sex, Dumnezeu e cunoscut la modul fizic, pe când religia e tărâmul cunoaşterii divinităţii în plan absolut abstract. În ambele cazuri e vorba de aceeaşi iubire.

    S-ar putea obiecta că iubirea sexuală e una prea facilă, meritând parcă deriziunea înţelepţilor lumii acesteia. Însă nu e deloc aşa. Sau e aşa doar atâta vreme cât sexul, ca practică, devine o rutină, mai precis atunci când sexul practicat ia locul atracţiei sexuale autentice. Se poate ajunge în acest din urmă caz ca actul sexual să suplinească – oricât de paradoxal ar părea – existenţa unei reale atracţii sexuale (rezultat nu al unor tipare mentale despre ceea ce este atrăgător şi ce nu, ci al unei apropieri metafizice extrem de intense, oarecum incestuoase – dat fiind că manifestarea îi este interzisă metafizicului tocmai pentru a-i proteja acestuia natura). Pentru că, într-adevăr, atracţia fizică totală e cea care consumă ambii parteneri în mod total, încă de la prima întâlnire. Într-un fel, e ca o întâlnire cu Dumnezeu, un eveniment unic, irepetabil.

    Am putea, de aceea, extinde observaţia că nu copilul ci iubirea este adevăratul fruct al cunoaşterii dintre doi oameni, la observaţia că nu numai copilul e secundar în acest joc al iubirii, ci şi însuşi actul sexual prin care copilul a fost conceput. Pentru că, mai important decât sexul, e întotdeauna ceea ce duce la sex, atracţia, dorinţa de contopire totală, într-un cuvânt – iubirea. Această “suflare” a fiinţei rosteşte tot adevărul care se poate spune sau exprima. Restul vine doar pe cale de consecinţă – actul sexual, căsnicia, copiii… Iar într-una din aceaste posibile consecinţe se ascunde şi cealaltă jumătate de adevăr, cea care nu poate fi spusă, rămânând permanent ascunsă cunoaşterii şi trebuind pur şi simplu trăită.

  5. @grid : Uite, am citit de 3-4 ori explicatia ta cu prezenta, absenta, nimicul si Maria. Nu-i vad fisura, daca o are.

    Tratezi interesant problema dde altfel vasta si multiplu abordabila a catastrofei sublime care este facerea/savarsirea a orice frumos. Poate merita sa iti scrii ideile in rand pe sirag pe tema.

    A treia chestiune, vezi, eu duc cu mine o sita. Ea se compune din intrebari, la care oamenii pot raspunde. Pe principiul da-i funie cat sa se spanzure. Tu tot scapi asa din laturi, sa traiesti si la mai mare. Nu era o interogatie serioasa dincolo de functia asta de selectie.

    In general : Nu-mi vine sa cred cat de citata e biblia ortodoxa pe un blog despre homosexualitate. Incaltea de-ar fi citat si blogul atata prin soborurile BOR, nici n-am sta chiar atat de rau.

    Mai in general despre copii : poti face din altul, si din copii mai ales, si din copilul tau inca mai ales, mult din ceea ce doresti. Ca parinte ai pozitia excelenta de dulgher, in care, daca te pricepi, poti scoate si toiag si dulap, respectand, bineanteles, fibra si nodurile materialului.

    Dar copilul se naste materie si nu suflet.

    Bine fie, se naste suflet, dar se mai formeaza si sufletul asta, nu-i indeformabil.

  6. Eu intrevad o revolutie in motoarele de cautare Google. Si ranjesc de zor la ideea ca umila mama, in cautarea odorului care ii e de fapt strain, pierdut ca si cel de pe plaiurile baltagiene, va ajunge sa caute pe google.ro o rugaciune mica sau va voi sa apeleze la ajutorul popilor-online, iar la rezutatele cautarii (“biserica”, “biblie”, “Dumnezeu” si “sfantul Petru”, “Maria Fecioara” si “cuvioasa Parascheva”) va da taman (pe locul 1) peste niscaiva articole geniale de pe blogul darkq despre sexul divin. Si o mica raza de speranta cred ca se va ivi in sufletelul ei ca plodul ei pierdut sau doar ratacit isi poate afla aici alinarea intrebarilor retorice si a gandurilor negre.

    In aceeasi clipa voi cinsti (la bar) cum se cuvine micile.marile noastre genii ca si-au indreptat bunavointa gandului spre acesti oropsiti ai soartei, rataciti de la dreapta credinta pe meleagurile darkquiene in cautarea adevarului absolut. Si ca alinare bonus, vor interpreta mai sus inteleptele randuri ca si temei pentru curvasareala noastra cea de toate zilele,

    Pandesc chitic momentul in care versetele tocite vor apuca acea cale a vindecarii sufletelor neintelese chinuite de zvarcoleli meta-fizice interioare (si la nevoie exterioare) picurate cu desfatari de vasnica iubire a… ceva… a orice. Si cand dezlantuirea aceea convulsionata de versete si placere orgasmica isi va atinge scopul, voi striga in gura mare ce mi-am strigat mult timp in minte: ORGASMUL E DIVIN. Voi sti macar ca macar un singur om nu imi va mai arunca cu oale in cap.

    *P.S. nu inteleg de ce atata analiza si interpretari pe texte “prelucrate” secole la rand, Oricum simbolurile continute in cartile sfinte initial cred ca si-au pierdut de mult valoarea. Oare Septuaginta prin comparatie pagina cu pagina e identica in toate limbile? Nu. Fiecare traducator si-a pus amprenta asupra cartilor “sfinte”.
    Personal consider ca singura idee ce razbate din Biblie in sufletul omenesc e iubirea ca valoare esentiala, primordiala a conditiei umane. Iubirea de sine si de “aproape”. Interpretarile se pot face in mii de moduri dar cea care va conta intotdeauna va fi cea personala, Astfel daca abordez iubirea strict fizic, am temei in Biblie sa fiu curv. Sau nu?

  7. Normal. Biblia nu şi-ar merita reputaţia de atotcuprinzătoare dacă nu ar oferi şi motivaţiile necesare pentru a fi curv. Problema e însă că e foarte greu, dacă nu imposibil, să fii un curv perfect. Pentru că nici curvia, nici preacurvia nu se pot feri de mâna lungă a nimicului, care deschide curv-ului uşa sfinţeniei. Tentaţia sfinţeniei îl macină pe curv, la fel după cum nici sfinţii nu sunt pe deplin absolviţi de rodul păcatului căruia i se împotrivesc.

    Mai mult decât atât, a fi rău la modul absolut e încă şi mai greu decât a fi bun, pentru că răul e sufletul binelui. Pentru a fi bun la modul absolut e nevoie de multă răutate, care să nu-ţi dea pace. În calitate de cruciat al binelui, trebuie să fii ucenicul diavolului. Patima christică a întoarcerii celuilalt obraz presupune a şti cum să fii mai al dracu’ decât Satana.

    Dacă mă gândesc bine, Biblia susţine cel mai bine modul curv de viaţă în calitate de cărămidă. Atunci când poţi lovi pe cineva drept în moalele capului cu câte un citat din Biblie te apropii foarte mult de esenţa curviei. Însăşi credinţa într-o “dreaptă” interpretare a textului e curvia supremă, pentru că anulează nimicul interpretării, adică acea calitate a interpretării de a rămâne interpretare şi nu un “ceva” de natură cantitativă, prevăzut cu formă, conţinut şi greutate pe măsură, precum şi cu mânere de apucat ce servesc drept-exegeţilor la ridicatul textului în slăvi.

    Aşadar, Biblia e manualul princeps al curviei. Ca manual de sfinţenie, Biblia ne învaţă a fi curvi, adică explică omului cum să tragă foloase directe, în beneficiu personal, de pe urma existenţei lui Dumnezeu. Dezgolind de sens cuvântul Domnului, Biblia se face vinovată de obscenitate. Expunând acest Cuvânt uzului practic (şi abuzului implicit), Biblia e chiar o invitaţie directă la păcat, această carte de căpătâi a omenirii fiind asemenea mărului din grădina raiului, oferit pe tavă în calitate de fruct al cunoaşterii oprite. Cine muşcă din măr cu inocenţă şi curiozitate copilărească, din pură atracţie, e salvat. Dimpotrivă, cine gustă din el numai pentru că i s-a spus că e bun şi că-i va aduce fericirea, riscă să rămână cu îmbucătura în gât şi cu gustul amar al unei căderi în gol.

    Textul poate fi devorat la modul fizic, de-a dreptul carnal. Atunci el oferă călătorului orgasme la pachet. Siguranţa orgasmului va fi… asigurată, ceea ce nu va reuşi decât să dovedească cât de nesigură e, în fond, această siguranţă. Dar nu va fi orgasmul acela divin, unic, care te face să tremuri din toate mădularele ca apucat de toţi dracii.

    Carnalitatea îşi are inteligenţa sa, care nu trebuie în nici un caz subestimată sau insultată. Cum poate şti cineva dacă trăieşte cu adevărat în legea cărnii? În niciun caz disecând cu bisturiul în căutarea focului ce pune carnea în mişcare. Şi, probabil, nici măcar ciulind urechile la vocea şoptită a cărnii, pentru a vedea ce are de zis. Atenţia şi intenţia sunt sângele şi inima cărnii şi, prin aceasta, cele mai mari slăbiciuni ale sale. Atacându-i slăbiciunile, carnea poate fi câştigată şi i se poate intra în suflet. Deschizând ochii mari şi adulmecându-i urma cu nările larg deschise, carnea poate fi vânată şi focul ei sacru poate fi sorbit. Însă asta nu astâmpără setea ci, din contră, o aprinde şi mai tare.

    A fi cu adevărat carnal înseamnă nu a consuma focul cărnii, căci el nu hrăneşte decât carnea însăşi. A fi carnal înseamnă a trăi în legea cărnii şi a fi cuprins de focul ei până la mistuirea totală. Carnalitatea e misticism pur. Însă nu cine-L poate vedea pe Dumnezeu se cheamă că e mistic, ci acela care chiar vede cu ochii lui Dumnezeu. Acela va vedea în Biblie mai mult decât o cărămidă, pentru că va înţelege raţiunea de a fi a cărămizii numită Biblie.

    Cât despre carne şi carnalitate, e sigur că Dumnezeu nu face dragoste (şi cu atât mai puţin sex). El nu trebuie să caute calea cărnii, pentru că e carnea însăşi, urmându-şi propria chemare. Iar legea cărnii spune că ea face legea. De asta e aşa de greu să fi curv – pentru că la un moment dat oboseşti să fii Dumnezeu şi începi să înţelegi că, de vreme ce oricum nu poţi fi nimic altceva, n-are nici un rost să te mai străduieşti.

    Însă cine se poate mulţumi cu nimicul? Numai cei care ştiu că nimicul nu e nimic vor găsi că e ceva de capul cărnii, de vreme ce găina care face ouă de aur e o găină cât se poate de obişnuită. Din păcate, pentru a se afla acest lucru, găina cu pricina trebuie să treacă mai întâi prin lumina cuţitului… Dacă scapă întreagă, nimicului reuşindu-i în felul acesta starea de nimic, parcă nu mai rentează să fii curv. Că din ouăle de aur nici măcar o omletă ca lumea nu poţi face.

    8)

  8. omu’ cu sita~

    o variantă mai perfecţionată a sitei e reţeaua. de exemplu, grila catodică. dacă menirea sitei este de a nu lăsa să treacă ceea ce oricum nu poate trece, reţeaua se opune la tot ce poate trece, lăsând drum liber numai pentru ceea ce, trecând, se poate şi apropia.

    s-ar zice că reţelele au fost inventate pentru a “rezolva”, o dată şi pentru totdeauna, problema nimicului care se încăpăţâna să treacă prin orice sită, graţie adimensionalităţii sale. desigur, rezolvarea propusă de grilă e doar o simulare a realităţii, însă e utilă ca ilustrare a iluziei numită realitate.

    pentru ca o reţea să funcţioneze, e nevoie de curent, iar pentru curent se cere o tensiune. în cazul în care reţeaua e racordată la tensiunea fiinţei, se pot imagina experimente cu adevărat tulburătoare.

    materialul din care e făcută grila e substanţa rigidă a conceptelor care formează structura de rezistenţă a cunoaşterii. ochiurile reţelei sunt alcătuite din nimicul care dă formă şi susţine aceste concepte. forma grilei, arhitectura ţesăturii sale, e dată de modul în care conceptele se îmbină între ele în ipoteze, teorii şi viziuni asupra lumii.

    la o primă vedere, funcţia reţelei e aceea de a respinge şi de a ţine la distanţă ceea ce nu poate integra. privind mai atent însă, observăm că respingerea e secundară funcţiei de asimilare şi integrare, care devine astfel mult mai puternică. tot răul spre bine.

    acum, dacă nimicul pare a sălăşlui în ochiurile reţelei, acesta nu e decât un artefact, rezultat dintr-un mod prea… comod de a privi lucrurile. în realitate, ochiurile nu sunt decât metafizica unei reţele. nimicul e mereu altundeva, ascuns probabil în spatele puterii care menţine toate ochiurile şi toţi ochii în poziţia deschis. dar, for the sake of the argument, să spunem că nimicul e în ochi.

    în acest caz, cum am putea prinde nimicul în plasa reţelei? nimicul sau reţeaua va lua plasă?

    avem în general iluzia că ceea ce trece ni se datorează, sau cel puţin că depinde de noi într-o oarecare măsură, ca arhitecţi ai sitei. însă în realitate nu tot ce trece e bun trecut, fiindcă multe din lucrurile care reuşesc să treacă înspre noi ne rămân de fapt străine, neizbutind să treacă decât… de noi. chiar moderând ambianţa, filtrând-o prin modulaţia grilei, tot nu reuşim să ne izbăvim de nimic. putem, cel mult, ajunge să simţim că ceva ne scapă întotdeauna.

    frumuseţea vieţii vine din această scăpare perpetuă. unii, cei mai bolnavi de sănătate dintre noi, ar numi aceasta “escapism“. însă refugiul există întotdeauna. heidegger vedea în el un “saving power” capabil să înfrângă orice onto-teologie. cei care pot vedea sănătatea bolii, înţelegând boala ca pe ultimul semn de sănătate, se vor refugia cuminţi în braţele neştiutului şi vor refuza să-l numească. şi atunci vor fi gata să se nască, trecând precum cămila prin urechea acului, sau precum nebunia prin ochiurile sitei.

    8)

  9. Uite, am sa transcriu aici ceva pentru tine.

    (…)
    Elicoidul cochiliilor reprezinta unul dintre putinele semne concrete, materiale, coerente, una dintre unicele urme constatabile si interpretabile ale trecerii timpului – spatializata de cresterea animalului acum suprimat. O plaja intreaga de clipe ale curgerii, de clipe consecutive, alternative sau sincronice ale unuia si aceluiasi trecut, prezent, si – de ce nu ? – viitor. Am putea admite chiar ca un ordinator fantastic sa sintetizeze aceste informatii despre timpul mereu altul, mereu acelasi, caci exista o relatie precisa intre timpul real si timpul subiectiv al acestor desfasurari elipsoidale si eliptice ale unor existente candva concrete, astazi lipsa, inghesuite cu tot ce au fost si au avut ele in scarile astfel pietrificate : existente definite, cu aptitudini, cu aspiratii, cu dureri si cu placeri, cu boli si cu slabiciuni – elipsoide silicioase.

    Poate nici o alta fiinta nu ofera, concretizate in ceva anume, fazele trecerii ei prin aceasta lume, o societate spatializata si destinul ei, fiinda in schelet sau in lemnul arboreului de exemplu, fazele mai noi se suprapun si acopera fazele mai vechi, pierzandu-se astfel unul dintre parametrii a carui inestimabila valoare pentru studiu explica, semnifica si vectorizeaza informatiile impietrite in corpul relicvelor.

    Ne vom intoarce deci la o analiza minutioasa a scarilor inverse de cochilii ruinate de pe plaja mortii si vietii unei specii anumite. Observata din apropiere, forma geometrica poate fi comparata sau chiar considerata un obiect estetic. Ea semnifica si este reprezentativa. Fiecare cochilie in parte respecta o forma fixa de exprimare, fiecare este originala in felul ei. Desi o cochilie intreaga este destul de banal sinonima oricarei alteia, ruinele de cochilii nu sunt niciodata la fel. Exista, poate, categorii de distinctie care le inrudesc, dar produsul destructiei este deosebit in amanunte.

    Inca de la vechii greci si de la egiptenii antici, dupa cate stiu eu, dar poate si de mai inainte, evolutia prin timp este asemanata unei partide de canotaj, in care cel ce inainteaza cu spatele, ca spre izvoarele Nilului, nu vede decat ceea ce a depasit deja, in timp ce sensul catre care se indreapta se afla in sfera de constiinta din spate, pe care inca nu o intrezareste decat spiritual.

    Mai mica la origini, dar prezentand o sectiune aceeasi, o cochilie evolueaza si ea, lent, catre gura de intrare a crustei. De la nimicul varfului tuguiat, pana la gura deschisa a unui corn al abundentei pustiu. Cu toate ca a fost candva mai mica si candva mai mare, in toate clipele ea a adapostit intreg animalul. Viziunea acestui animal despre propriul lui univers, desi era aceeasi, asemanatoare, era totusi fundamental alta, in fiecare punct al parcursului.

    Exista in aceste cochilii o dubla directionare : aceea verticala, a axei elipsoidului, care indica si simbolizeaza parametrul de timp scurs, si directia de la axa pana la limita exterioara, care creste si care semnifica dimensiunea defunctului animal, modificata si ea odata cu timpul. In functie de aceste doua coordonate, templul cochiliei este mai svelt sau mai turtit, mai sagetat sau mai tarat. Chiar timpul, pentru sagetare, a trecut mai repede, iar pentru cel turtit a trecut mai greu, caci evolutia celui sagetat a fost mai lenta, iar a celui turtit mai rapida.

    Astazi, ruinele acestor treceri sunt deopotriva ruine. Si totusi, nici pentru absenta animalului timpul nu a fost egal, caci iata, fazele aceleiasi elipse repetate in toate cochiliile, fazele dezintegrarii ei sunt altele. Si imi pun problema : ce aflam despre timp din acest amalgam de ruine, din acest univers de trepte ruinate spre nicaieri, mancate de timpul scurs ? Timpul conservat, izolat si impietrit in metamorfoza templului constructiei de scari macinate de timpul din afara impietririi constructiei, prin intermediul palpabil al fragmentelor ruinelor de timp ingramadite pe aceasta plaja a memoriei. O scara din care nu a mai ramas decat veriga ultima a portii prin care vietuitoarea a iesit, o scara din care nu a mai ramas decat intrarea ca o sageata, o scara din care nu a mai ramas decat parapetul.

    Si ne intoarcem in timp, spre scara din care timpul nu a muscat decat atata cat, prin fereastra ogivala deschisa in zid, sa ne dezvaluie labirintul cotloanelor pe care a ratacit candva cineva, coborand odata cu timpul, si in acelasi timp inaltandu-si trecutul istoriei lui nebuloase tot mai sus, undeva, la capatul unei scare pe care nu va mai putea urca niciodata pana inapoi in varf, la acea fereastra inacesibila pe care candva a intrat in lume.

    (…)

    Si asta este tot. S-ar putea spune ca mai exista si faza ruinelor complete, precum si faza ruinelor inca vii. Dar aceste grade ale decompozitiei nu ma mai intereseaza pe mine, fiinda nu semnifica nimic prin caracterul lor deja in intregime criptic, sau nesemnificand inca nimic, nefiind decat constructii in lucru, dintre care, cu timpul, vor deveni : unele simple resturi de cioburi pe o plaja iar altele, capodopere in colectia unui apatic colectionar de ruine de scari fara nume.

  10. Hmmm… Asta mă face să mă gândesc că moluştele au totuşi coloană vertebrală, iar oamenii au cochilie. Exoscheletul uman se numeşte orgoliu.

    De admirat la o scară – spiralată sau nu – sunt treptele. De unde porneşte şi unde ajunge scara e mai puţin important. În funcţie de poziţia privitorului, orice urcare poate fi o coborîre şi orice involuţie e o dovadă de evoluţie.

    Însă orice treaptă reprezintă o îngheţare a timpului şi o dovadă a faptului că mişcarea, atunci când e privită ca o succesiune de repausuri, e menită să devină o relicvă. Privată de dimensiunea repausului său intrinsec, mişcarea ar deveni fabulaţie pură, în virtualitatea sa neavând nici măcar şansa epuizării.

    Timpul nu are vârstă. Tempus sine aetas. În schimb, mişcarea timpului lasă în urmă cochilii, contorsionări spirale ale vieţii. Exerciţii de futilitate a memoriei.

Comments are closed.

Vezi si...

Si vis amari, ama ! (2)

„La atingerea palmelor totul avea să se schimbe. Pe nesimțite! Era ireversibil. Istoria se rescria sub privirea înmărmurită a lui Matei! Dar care dintre Matei?!” Luca își luă tricoul de pe jos și se îmbrăcă cu el. Încerca s nu-l piardă din priviri pe băiatul nou din fața sa. Apriori De felul...

Articole din aceeasi categorie