Suflet (sau cum să scapi de) anorexi(e)c (în 5 pași)

Îmi spunea cineva odată, când nori de un gri greu brăzdau ceruri de celofan, că noi înșine ne suntem cei mai mari dușmani. Nu am înțeles atunci pe deplin, dar mintea mea e uneori ca un pământ sterp care poate adăposti o sămânță minusculă pentru ca atunci când condițiile îi sunt prielnice să încolțească ditamai copacu’.

Cred ca este adevărat. După multele tratate de “nutriție”, cu ani în urmă, fară să îmi dau seama… mi-am înfometat sufletul. Da, vomită, si-atunci fug repede la farmacie dupa antivomitive.

Eu am facut crieră, am fost unul din cele mai bune modele. Poate cel mai bun. Am mai spus-o de atâtea ori: nu poți avea talie corespunzătoare îndopându-te cu realități și obiectivism. Nu. Poți avea un suflet 90/60/90 doar dacă meniul zilei este constituit în mare parte din vise, iluzii și din când în când așteptări.

Era iarna. Mergeam la lucru și vroiam să îmi iau un burger de iluzie, porție dublă de așteptări și un vis mare. Toate de la maghernița din colț a lu’ Achbar. N-am mai luat și șervețele într-ucat îmi făcea plăcere să fiu mânjit all over cu gustul după care eram însetat. Mușcând cu nesaț simțeam cum lacrimile îmi inghețau în sacii lacrimali înainte ca aceștia să se contracte. Florile de gheață formate dădeau impresia că Parisul, cu tot cu turn Eiffel, stătea pe acele unui ceas cu arc care a fost aruncat din Rai (numai așa se poate explica de ce unele ceasuri o iau razna… cine stie?… și dacă știe cu adevarat cineva… poate jura pe roșu?), și dansa ca o ielă nebună în sacii mei lacrimali.

Cred că atunci am avut pentru prima dată presentimentul că firma șefului meu va da faliment dar ce architect modern ar crede în presentimente? Totul este calculabil, totul este supus numerelor…

Avusesem dreptate. În nici trei luni seful meu fugise în Alaska pentru că ne mai mergându-i afacerile nu mai avea cu să își achite creditorii.

M-am întors  în micul meu conac împrejmuit de grădina imensă plină de buruieni, trandafiri și liliac. Mi-am așezat masa mică de lemn in mijlocul celei mai largi încăperi și așteptasem preț de vreo două ceasuri să mi se aducă micul dejun. În tot acest timp, ca să nu ma plictisesc, făceam drumuri până la fereastra inaltă și înapoi. Într-un târziu mi-a picat fisa: menajera avea liber în acea zi.

Nu știam ce să fac. Mai bine zis, nu știam cum să fac. Eu habar n-aveam unde era frigiderul, într-ucât aproape că uitasem unde se ținea mancarea la păstrat.

Am răbdat de foame. La sfârșitul zilei, din întâmplare (căutam niște reviste) am dat peste o ladă frigorifică. Am smuls o bucată de ceva tare. Putea să fie doar un pahar de apă de la robinet intr-o pungă de plastic. Se dovedise ulterior a fi carne de porc. Așa îmi părea, cel puțin. Am început să gătesc bucata de carne… așa după instinct. Doar mirosul greu de carne fiartă îmi întorcea stomacul pe dos… dar îmi era foame.

Dacă aveam de gând să supraviețuiesc era de datoria mea să încerc să ma hrănesc cu ce aveam la îndemână. Uneori, oricât de mult încercam îmi repugna totul. M-am tot gândit la tipu’ ‘ăla obez care purta un tricou XXXXL pe care scria: “I beat anorexia”. Ajunsese idolul meu. Freaky, nu?

Parisul dipăruse și nici ceasornicari nu mai erau. Începusem chiar să și clipesc (cu toții știm că fără lacrimi nu poți clipi). Poate era încălzirea globala? Cine știe?… și dacă cineva are impresia că știe… poate jura pe roșu?!?