In urma unei discutii purtate cu o cunostinta pe facebook am ajuns la concluzia ca multi dintre noi au o toleranta scazuta fata de comentariile critice.
Mi-am pus problema, ca poate e o problema cu mine, sau cu abordarea mea, asa ca m-am consultat cu o colega care venise simultan cu mine sa studieze in strainatate. Suntem plecati de mai putin de 2 ani din Romania si totusi, mi se pare ca ne-am schimbat destul de mult in acest timp (si ma bucur mult ca e asa).
In primul si primul rand, am sa va povestesc o experienta personala care m-a impresionat in mod special. In timpul studiilor, si inca o perioada dupa, am lucrat ca si cadru didactic pentru studentii de la nivelul de licenta (bachelor). La unul din module, ei au trebuit sa faca niste prezentari individuale, de cate 10 minute, in power point in fata colegilor si a cadrelor didactice pe o tema aleasa din domeniul de studiu. Dupa prezentare, fiecare student primea feedback atat din partea colegilor cat si din partea cadrelor didactice.
La inceput, studentii din sala erau foarte draguti cu cei care prezentau si-i laudau in toate. Le-am explicat ca atat capacitatea de a furniza feedback critic asupra muncii unui coleg cat si capacitatea de a tine o prezentare in fata unui auditoriu sunt calitati care merg mana in mana si sunt esentiale pentru evolutia lor profesionala. Prin faptul ca-l lauda pe colegul lor e bine si e frumos, dar daca au ceva de comentat, care cred ei ca l-ar putea ajuta pe viitor pe colegul care a prezentat, cel mai bine ar face sa vina cu acele comentarii critice. Pentru ca „intre colegi” e ok sa mai dai cu bata-n balta, ca din greseli se invata si devii din ce in ce mai bun. Altfel, risti sa ajungi ca Puiu Hasotti sau mai stiu eu care geniu din viata publica romaneasca , pe care probabil ca toata lumea il pupa in fund si il lauda cat e el de frumos si de destept pana cand ajunge sa creada si el ca reprezinta perfectiunea si moralitatea intruchipata si apoi debiteaza chestiile pe care le debiteaza pe canale media.
Din pacate constat ca suntem inca multi, tineri si batrani, care daca vine cineva si spune ca ceea ce am facut, putea fi facut si altfel sau putea fi facut si mai bine, o luam de parca ne-ar fi injurat de mama si de toti sfintii. Simtim imediat nevoia sa ne auto-aparam prin ofensiva (un exemplu ar putea fi si reactia unor personalitati publice la adresa lui Remus Cernea: atunci cand nu avem argumente, sarim la atacuri la persoana). Si asta e una din primele reguli pe care le-am explicat si studentilor mei: cand criticati, nu criticati persoana, ci actiunea persoanei. Nu spui: „esti prost”, ci „ceea ce faci e o prostie”… E un exemplu foarte simplist, dar incerc sa explic ideea care sta la baza procesului. Iar critica, daca stim sa o procesam cum trebuie, ne face mai buni, mai performanti, mai de succes.
Noi stim doua variante: sau te lauda cineva (fie ca meriti, fie ca nu) sau te baga in noroi (fie ca meriti, fie ca nu). In ambele cazuri, atat lauda cat si critica, sunt percepute foarte emotional si personal si nu se face distinctia clara intre persoana si actiunea persoanei. Poate tocmai si din cauza asta nu stim sa apreciem critica actiunilor noastre.
Nimeni nu detine un adevar absolut. Dar procesul prin care putem incerca sa ne apropriem mai mult de adevar poate implica si capacitatea noastra de a ne apleca urechea la solutii propuse de cei de langa noi. Viata nu e o stiinta exacta, si nu exista retete pentru succes. Dar o minte deschisa inseamna si o minte dispusa dialogului. Intotdeauna avem libertatea de a tine cont sau nu de o anumita critica. Dar suntem oare capabili sa o ascultam? Dorim sa auzim parerea critica a cuiva despre actiunile noastre, sau punem un filtru si lasam sa treaca doar laudele?
Stim cu totii ca au fost vremuri in Romania cand puteai sa ajungi la inchisoare pentru parerile tale. Au fost vremuri traumatizante si chiar daca multi dintre noi nu le-am trait, am fost crescuti de oameni care s-au educat in acea mentalitate. Dar cred ca libertatea unui individ intr-o societate consta tocmai in posibilitatea sa de a-si exprime parerile, criticile sau laudele, asa cum simte el de cuviinta si cum alege el sa o faca, fara sa fie sub presiune externa in exercitarea acestei libertati.
O singură observaţie am. Povestea aia cu înlocuirea lui “eşti prost” cu ” e o prostie ce faci” nu funcţionează în civilizaţia românească. Nivelul respectului e atât de scăzut încât citeşti în tonul cu care ţi se serveşte propoziţia că de fapt omul te crede prost. şi mai mult, se amuză împiedicându-te să-l bagi în …una , alta ca răspuns.
Intre timp prin alte parti s-a renuntat si la “e o prostie ce faci”, inlocuita cu “intr-o situatie asemanatoare eu as face…”
E un post de care era nevoie si ma bucur ca l-ai scris. Chiar asa stau lucrurile la noi, fix exact cum certifica si CM.
Apoi, la fix si-un sfert sta mentalitatea multora dintre noi, nu suntem nici nemti, nici japonezi, nici suedezi suntem fix mereu in al doisprezecelea ceas si un minut un popor minunat care ne-am pierdut reperele si bunul simt, si omenia, si bunatatea, si o mare parte din acel liant ce leaga intr-un singur suflet o natiune.
Eu cred ca este doar o etapa de regasire si peste care se va trece in ceva ani.
Inca este greu de inteles, ca a critica sau chiar pur si simplu a nu fi de acord cu celalalt, nu este capatul pamantului sau declaratie de razboi.
Mai acum ceva timp am fost acuzat ca de ce ma strofoc atat sa ma combat cu cineva in argumente, lasand persoana deoparte, ce nu inteleg ca poate celalat nu are cu ce argument e sa vina? Si atunci e normal sa se lege de persoana ca raspuns la incapacitatea ganditiva gasirii macar a unui strop de argument.
ADICA daca nu poti argumenta sau esti de alta parere… o dai jignire/i
Poate e mai simplu sa jignesti decat sa gandesti.
Constat ca uneori combaterea in idei, sau atunci cand iti spui o parere sincera de multe ori esti luat peste picior, ba chiar jignit direct sau sublim. Asa ca pana la urma ce rost mai are sa te combati cu cineva sau sa iti spui o parere sincera fata de cineva, atata timp cat persoana e prea nervoasa sau nu are dispozitia necesara de a o asculta si interesant e ca tot el cere o parere asa printre randuri in timp ce scrie un coment, sau un articol .
Am sesizat si eu asta intr-un articol recent, cand am fost luat peste picior cand mi-am oferit parerea sincera. Asa ca mai bine lasa-i in parerile lor, spunele mai bine ce vor defapt sa auda ca sa le ofere un confort spiritual chiar daca defapt nu e asa ce spui tu. Dar pana la urma constat ca minciuna e mai agreata uneori decat adevarul.
Sau ma rog sa fim indiferenti si sa ignoram, ca se pare ca ne pricepem de minune la a ignora lumea.
Si oricum intr-un final, minciuna are picioare scurte, mai devreme sau mai tarziu ea tot iese la iveala si acum mai depinde si de omul care afla pana la urma adevarul cat este de deschis la ochi si la minte pentru a putea vedea cu adevarat defapt adevarata fata a omului. Pentru a vedea cine i-a vrut binele si cine a mintit cu desavarsire .
Iar asta e valabil oriunde, in orice situatie . Combateri, pareri, sfaturi, RELATII, PRIETENII … etc
Minciuna are multe fete, depinde de fiecare cum stie sa o inghita si mai ales sa o digere atunci cand se afla la un momentdat.
Credeti ca fenomenul acesta despre care vorbim, hipersensibilitatea aceasta la critica, e mai accentuata in randurile persoanelor homosexuale sau heterosexuale? Credeti ca orientarea sexuala joaca vreun rol in receptivitatea oamenilor asupra unui feed-back critic?
Categoric DA, Michel- Angelo. la persoanele homosexuale.
Barbatul heterosexual, adevaratul barbat heterosexual nu o sa se poarte niciodata ca o toapa certareata pe ciclu mental, ori intoarce spatele si pleaca, ori da cu sete o palma sa se racoreasca si sa taca dracului odata nebuna dracului.
Dar acest comportament il au si unii, putini gay, dovada ca poate sexualitatea nu are importanta la intrebarea ta Michel.
Cred ca mai degraba vine vorba de educatie si acele repere morale pe care le-ai invatat.
Cred ca destui oameni cresc fara a avea sansa invatarii unor repere morale corecte, ba din contra cresc invatand acele repere imorale ce sau transformat in lipsa celorlalte in acele repere “morale”
Astfel; minciuna, invidia, egoismul, lipsa responsabilitati, snobismul, tupeismul au ajuns la mare cautare, pentru ca in final nu conteaza decat Banul cu Opulemnta adusa de el in fata prostilor.
Chestie de educatie pana la urma.
Cred ca lipsa de siguranta, de incredere in sine este un factor ce duce la hipersensibilitate. In masura in care orientarea sexuala te-a pus intr-o pozitie de nesiguranta (lucru ce se intampla destul de frecvent, mai ales in Ro), da, cred ca are si ea un rol in lipsa de receptivitate. Altfel, nu cred ca este o cauza directa.
Lipsa de siguranta e o teama a incapacitatii, de-a rezolva o situatie data la n moment dat.
Peste lipsa de siguranta se poate invata sa treci, asa capatand puterea increderii de sine, incredere ce sta la baza fundatiei cladirii carecterului.
Dar cati parinti stiu sa-i invete pe copii lor de mici increderea in fortele lor propi, invatandu-i de mici responsabilitatea faptelor lor? Mamicile ii protejeaza si-i servesc la pat, tatii isi vad de amante si bautura ori se arunca ca strutul cu capul in munca, scoala s-a tampit cu profesori ce abia iau 5 la examen si ministri care au schimbat regulile de 3 ori pe an si uite asa creste toapa fitoasa de maine, sau infractorul, sau patronul dictator, sau managerul insensibil ce stoarce pana la deces angajatul.
Daca mai apare cate un premiant, apoi ala apare ca are macar un parinte scaun la cap, sau un mentor ce stie al educa, ori are el o vointa al dracului de puternica de-a invata.
Societatea in care traim se vrea una insecura, creand frici la greu, de la alimente banale devenite otravitoare peste noapte, pana la sfarsituri de lume, apocalipse apocaliptice, trecand prin daramarea reperelor morale omenesti umanisme corecte.
Rene Descartes probabil ar fi tras alta concluzie azi, acum, in societatea actuala. In nici un caz nu ar mai fi spus “Cogito ergo sum” ci… ibi sine cogitatione.
Sunt de acord cu ce ziceti. In mod normal, aceasta hipersensibilitate nu ar trebui sa difere in functie de orientarea sexuala a persoanelor, dar iata ca daca luam in calcul contextul social, se pare ca totusi, parca un barbat gay e mai “sensibil” la critica decat unul straight.
Dar desigur, depinde enorm de mult de tara si de presiunea sau libertatea pe care o exercita societatea asupra individului.
Azi povesteam cu un prieten despre “falsa scuza” pe care o promoveaza de multe ori persoanele homofobe, despre cum ar putea sa explice fenomenul homosexualitatii in fatza copiiilor. Mi-a venit in minte exemplul despre coopilul care era mult mai deschis si tolerant decat isi imaginau parintii:
“I’ve been forced to explain homosexuality to my kids (aged 3 and 4) because their uncle is gay. This incredibly difficult and traumatic experience went as follows:
Child: Why does Uncle Bob go everywhere with Pete?
Me: Because they’re in love, just like Mummy and Daddy are.
Child: Oh. Can I have a biscuit?
We’re all scarred for life. Scarred, I tell you.”
Amicul meu mi-a dat replica in mod extrem de natural, ca la scoala la care umbla fiicele lui, una dintre fetite are doua mamici si nimeni nu are nici o problema cu treaba asta… Mda… ce dezastru.
Dar revening la ideea initiala cred ca nu putem generaliza in privinta receptivitatii sau hipersensibilitatii fatza de feed-back-ul critic in functie de orientarea sexuala a partenerilor de dialog dar intr-adevar, contextul societal in care se afla persoanele, are si el un rol destul de important. E mai greu cred, sa fii receptiv la critica in momentul in care traiesti intr-o societate care te baga in aceeasi oala cu pedofilii si care considera ca esti bolnav, o “abominatie a naturii”…
Nu știu dacă e adevărat că homosexualii sunt mai sensibili la critici, dar cert e că eu nu mi-am luat block/unfriend în urma unor simple critici sau comentarii acide decât de la homosexuali și de la femei (și de la retardatul ăla cu blogul de soușăl midia).