Am gasit unul din jurnalele patenerului meu ce contine gandurile acestuia din perioada 2006-2007 si citind, am gasit o fraza la care m-am tot gandit:
“Un adevarat intelectual nu poate uri, pentru ca intotdeauna, inainte de a ajunge la ura, ajunge sa cunoasca motivele si mecanismele sufletesti ale celuilalt, ceea ce il dezarmeaza, facand sa se nasca, inaintea urii, tristetea”.
Ana Blandiana, “Spaima de literatura”.
Este adevarat ca un intelectual nu poate nutri ura?
Ce criterii trebuie sa indeplineasca un om pentru a fi intelectual?
Ce este ura?
Raspunsul exact la aceste intrebari nu il detin, nici definitia intelectualului. Multi considera ca intelectual este acel om care a facut o facultate, pot sa spun clar ca nu sunt de acord cu aceasta ipoteza. In schimb, pot recunoaste un intelectual prin prisma gandirii si actiunilor sale si tind sa cred ca intelectualii intradevar, nu pot simti ura.
Nu stiu daca am simtit ura in viata mea, poate furie. Poate multi confdunda ura cu furia. Furie am simtit cand eram adolescent si stiu ca era atat de mare incat intr-o seara am stat ascuns intr-un tufis, tinand o piatra in mana, aproape o ora, cu intentia de a sparge geamul casei celui care mi-a provocat acea furie. In final nu am reusit sa imi duc planul la capat, nu am avut puterea, curajul de a face acest lucru, de vina au fost gandurile care m-au napadit, gandul ca in sfarsit mi-as fi facut singur dreptate amestecat cu consecintele actiunii pe care tocmai eram pregatit sa o savarsesc, pata care va ramane pe constiinta de copil cuminte si ascultator, asa cum eram caracterizat, frica. Balanta nu a inclinat catre ducerea la bun sfarsit a acelui plan.
Desigur, la acea varsta nu ai cum sa te numesti intelectual dar astfel de experiente creeaza drumul pe care il urmezi in viata si desi pana in prezent nu am mai simtit asa ceva fata de persoanele cu care am intrat in contact, nu ma pot numi intelectual. E posibil sa fi simtit cand am vazut nedreptati prin intermediul mass-mediei, atunci clar nu ma pot numi intelectual. Stiu sigur ca sunt o persoana care se gandeste de mai multe ori inainte de a lua o actiune care include si alte persoane, daca s-a intamplat sa intru intr-o situatie conflictuala cu cineva mereu am recurs la argumente fondate si tonalitate acceptabila, inca nu mi-am pierdut acei sapte ani de-a casa.
In final, cred ca nimeni nu are o definitie exacta pentru ura, furie, intelectual (in afara de Grid 🙂 ) dar cum mie mi-a dat de gandit fraza de la inceputul articolului, sper ca si voua va va starni interesul.
Am ales sa creez postul pentru ca in acelasi timp, am o imagine in minte, cea cu masele de oameni tinand pancarde pe care sunt inscriptionate expresii de genul “X hates Y”.
Cred ca furia e o stare care vine in diverse momente si pe care n-ai cum s-o previi. Poti sa o combati. Poti sa o stapanesti sau poti sa nu, depinde de temperament.
Cat despre ura.. cred ca rezulta in urma unei furii prelungite, necontrolate sau prost controlate.
Cred ca managementul furiei defineste intelectualul, in raport strict cu furia si ura.
Neh. Sunt prea ocupati sa-si traiasca viata. Pretind ca o simt pentru a o monetiza prin conflicte sociale. Termenul de intelectual este aproape identic cu disimularea.
Nu cred ca intelectualii au imunitate la ura, mai ales ca poti fi foarte destept dintr-o perspectiva, in timp ce in alt mod esti semiretardat, deci sunt intelectuali si intelectuali. Poate doar motivele ce starnesc ura sunt diferite.
La fel, nu cred ca toti oamenii care nu simt ura sunt intelectuali.
Mai degraba cred ca trebuie sa ai o anumita dispozitie “sufleteasca” pentru a nu uri.
Incerc sa conturez profilul intelectualului si cred ca in primul rand este un om foarte citit (evident, nu ma refer la volumele Sandra Brown), calculat in vorbe si actiuni. Percepe altfel tot ce se intampla in jurul lui in sensul ca este un bun observator, analitic, mereu ofera un sfat bun, informatii utile si incearca sa fie placut in fata celor din jurul lui. Cred ca nu este tentat sa faca compromisuri majore si stie ce inseamna respectul fata de oameni si fata de drepturile omului, de accea nu este foarte instarit financiar (in sensul ca nu are conturi in paradisuri fiscale). Poate de aceea adevaratii intelectuali (eu cunosc vreo doi, asa cred) nu tind sa urasca dar simt frustrare si neputinta in intimitatea lor pentru ca mesajele pe care le transmit nu pot fi procesate si intelese de oamenii carora le sunt adresate.
Se mai zice că nu poți urî ceva fără să nu iubești acel ceva. Ca să ajungi să urăști ceva, prima oară sigur ți-a plăcut.
Mi-a atras atentia ultimul tau comment, Adi, si nu imi pot stapani degetele. 😀
“(Intelectualul) […] incearca sa fie placut in fata celor din jurul lui”
Nu cred ca un intelectual va incerca sa se faca placut. Intelectualul probabil stie ca nu prea conteaza parerea celor din jur si mai degraba va fi el insusi decat sa isi construiasca un profil social.
“(Intelectualul) […] nu este tentat sa faca compromisuri majore”
Din nou, nu consider ca asta e tocmai adevarat. Unii intelectuali ar putea sa faca copromisuri majore tocmai pentru ca ar putea sa gaseasca o cale de scapare in cazul in care ceva nu merge bine. Dar, asa cum a zis Alex P, sunt intelectuali si intelectuali.
Si referitor la “de accea nu este foarte instarit financiar”, cred ca mai degraba un intelectual nu este foarte instarit financiar pentru ca are lucruri care ii ofera o mai mare satisfactie decat banii.
Si ca sa fiu putin off topic (a.k.a. sa ma abat de la “ce este un intelectual?”), foarte fain articolul. Imi place si citatul Anei Blandiana. ^_^
Interesant citatul Anei Blandiana. Nu cred insa ca aptitudinea/capacitatea cuiva de a simti sau nu ura are legatura cu calitatea de intelectual a persoanei respective.
Capacitatea de a uri ca si capacitatea de a iubi precum si intensitatea, profunzimea la care cineva simte ura sau iubirea cred ca tine mai degraba de structura sufleteasca a individului, de evolutia lui spirituala.
Oamenii care sunt in armonie si echilibru cu ei insisi si cu cei din jur nu se prea lasa prada furiei , urii sau altor trairi similare pentru ca rezoneaza pe alta vibratie si nu pentru ca sunt intelectuali.
Ura e un sentiment, pe când furia e o stare ce determină un comportament.
Sentimentul urii e foarte puternic – nu degeaba e contrapus iubirii. Dacă iubirea presupune o comuniune, sau chiar contopirea cu celălalt pe toate planurile posibile, ura e sentimentul care se naște atunci când pur și simplu n-ai loc de cineva. Ca să ajungi la un astfel de sentiment, în care cel vizat pare că îți ia până și aerul pe care-l respiri și te blochează în toate modurile posibile, trebuie să existe un grad mare suprapunere metafizică între cele două persoane. În general ni se pare că nu avem loc mai ales lângă cei care ni se aseamănă atât de mult, încât ne fac concurență. De aceea, ura e o iubire inversată, antiteza iubirii presupunând că a coexista cu un om face ca timpul și spațiul să se contracte, iar conviețuirea să devină imposibilă. Dacă ar fi să comparăm iubirea cu fuziunea, ura ar fi echivalentul fisiunii. Ceea ce e clădit prin iubire se dezintegrează prin ură.
Chestia cu intelectualii e relativă. Nivelul de dezvoltare spirituală e de fapt cel care dă unui om măsura exactă a spațiului și timpului, precum și o apreciere corectă a proporțiilor. În momentul în care te poți recunoaște în cei care-ți sunt dușmani, încetezi să-i mai urăști și poți ajunge chiar să-i iubești. Primul pas în acest sens, dar și punctul critic de reversibilitate în aceste situații este atingerea unui modus vivendi bazat pe respect reciproc. Respectul separă, dar îl menține totuși aproape pe celălalt la o distanță relativ constantă, orbitară.
Trebuie să fii destul de matur în gândire și suficient de inițiat spiritual ca să realizezi că propriile percepții sunt relative și, mai ales, că absolutul și relativul nu sunt mutual exclusive. Există o “valoare” absolută a oricărei pozi ții de relativitate și o dimensiune relativă a oricărei pretenții la absolut. Faptul că perspectiva mea e relativă nu înseamnă că, din punct de vedere absolut, ea e invalidă. Însemană doar că mai există perspective, chiar contrare, cu statut absolut egal de valabilitate. De aici decurge înțelegerea faptului (destul de banal, de altfel) că avem toți loc pe acest pământ.
😎
Eu nu aş da vorbelor unui poet putere de lege. Ele ar putea fi o invitaţie la un mod de viaţă. Sau exprimarea unei dorinţe, sau chiar autoflagelare. Un adevărat intelectual nu se crede “un adevărat intelectual”. El trăieşte mult în lumea ideilor, cu gândul la ale minţii şi ale sufletului. Aşa că are resurse importante pentru a procesa resentimentele, invidiile, antipatiile, vanităţile ÎNAINTE de a deveni ură.
Şi chiar şi adevăratul intelectual are momente când stă la coadă la pâine. Şi atunci e posibil să-şi bage picioarele în ele principii şi să-l urască puţin pe nesimţitul care se pune în faţă…