Dragoste cu Umbra

Tu… ești umbra mea. Tu ești demonul în jurul căruia levitez desculț în încercarea de a cunoaște misterul din pricina căruia levitez, în sumbrele fantasme ce-mi chinuie somnul. Tu ești Neînțelesul meu, ești Necunoscutul din mine, de care mă lipesc la fel cum se lipește o căpușă de victima sa, încercând să-i absoarbă esența. Tu ești „întruchiparea” cea adevărată a omului pe care la un moment în viață îl numesc „iubit”, tu ești fantasma care le bântuie sufletele acelora care încearcă să îmi atingă limitele, tu și numai tu… ești cel pe care l-am iubit mereu, prefăcându-mă că iubesc pe altcineva. Tu ești demonul meu, tu ești cealaltă parte din mine, cea de care întotdeauna mi-a fost teamă.

Ți-aș spune că te iubesc… însă mi-e teamă că omul pe care ai pus stăpânire va crede că mă adresez lui și va accepta foarte greu adevărul despre idila noastră. Ne va bănui de „suficiență de sine” și va căuta să rupă legătura noastră, înstrăinându-se de mine. Nu voi mai putea fi împreună cu tine decât atunci când vei fi pus străpânire pe alt trup. Va trebui ca să-i presari pe timpane liniștea somnului, pentru ca el să creadă că a visat. Numai așa îți voi spune, Demone, că te iubesc. Vom putea să ne desfătăm în liniște lângă cel care doarme lângă noi. Atunci vei putea ieși să te bucuri de lumină, fie ea doar difuză. Vom fuma împreună o țigară și vom bârfi despre cel pe care ai pus stăpânire de această dată. Ne vom sfădi cu privire la dorința ta de-a mă supune cu orice preț. Neînsuflețitul de lângă noi nu are nici o vină. El este doar o formă a ta, a celui care mă atrage ca un magnet, ca fiind o altă parte din mine.

Sărmanii pământeni, i-am arătat cu degetul și i-am mustrat ori de câte ori am simțit că nu s-a desăvârșit contopirea noastră. I-am învinuit mereu că nu sunt fericit, pe când tu, Demone, te amuzai copios îndărătul amăgirilor pe care le strecurai, prin ei, în mine. M-am răzbunat de-atâtea ori pe tine, Demone, încât am ajuns să cred că între noi există o dragoste cu năbădăi. Veșnic nedespărțiți, ne sugrumăm reciproc, ne sabotă, ne fugărim și ne rănim, în încercarea de a ne poseda unul pe celălalt.

Când oare, Demone, ne vom contopi? Când oare vei înceta să mă amăgești sub chipul unui pământean confuz și nu vei mai încerca să fugi de mine? Vreau să ne unim, vreau să mă întregești, căci numai amândoi suntem „eu”. Vreau să îți simt venele prin care curge ceea ce eu numesc acum „necunoscut” ca fiind venele mele. Eu, sufletul, vreau să iubesc un pământean, nu demonul meu-umbră. Pentru asta trebuie să mi te destăinui, trebuie să îmi arăți totul, trebuie ca eu să înțeleg toate „de ce”-urile și să scotocesc prin praful ce s-a așternut în urma mea. Nu se mai poate altfel, simt că nu voi avea liniște până ce nu îmi vei permite să fiu întreg, să fiu și lumină și întuneric, să fiu și eu și tu în același timp.

Atunci voi putea fi liber, atunci vor putea și alte suflete să se bucure de mine.

Sunt pregătit.

(Menționez că acest text participă la concurs pentru a-mi da posibilitatea să votez, orice potențial premiu revenind următorului clasat)