O retorică privind egalitatea

Mișcarea pentru apărarea drepturilor persoanelor LGBT din România s-a născut și s-a dezvoltat (destul de limitat) cu greutate încă de la mijlocul anilor 1990, când sinistrul Articol 200 era încă printre prevederile Codului Penal moștenit de la regimul comunist. Existând mai toată viața la terapie intensivă, depinzând constant de resursele financiare de la organizații suport internaționale și din fonduri europene, având parte de conflicte interne mai dese sau mai rare, mișcarea LGBT din România nu a reușit să își dezvolte perspectiva socială și nici să se instituționalizeze în spațiul public.

Contextul social specific societăților conservator-arhaice, lipsa unei elite credibile și dedicate, dezinteresul general al persoanelor LGBT de a ocupa un loc mai pregnant în societate, de frica ostracizării și discriminării interent legate de un asemenea proces social, au dus la incapacitatea modelării unei forme credibile a mișcării, în afara sporadicelor evenimente ale Accept, marea majoritate destinate elitei LGBT sau grupurilor heterosexuale relativ afluente financiar, bine educate și doritoare de preluare a modelelor de acceptare din occident. Senzația mea este că nici măcar acum nu este clarificat scopul mișcării și obiectivele pentru care luptăm. Da, există discursul abstract al egalității, în mai largul discurs al Europenizării și drepturilor omului, dar fără operaționalizarea lui, fără definirea lui. Aceasta este una dintre probleme. Milităm pentru ceva ce nici noi nu prea știm cu exactitate și ne întrebăm de ce nu reușim să realizăm nimic. Nu mai spun nimic de modalitățile pe care le-am avea pentru a le atinge.

Poate e cazul să definim care sunt problemele persoanelor LGBT și să ne structurăm discursul și obiectivele în jurul acestora. Probleme reale, explicit sau implicit legate de orientarea sexuală a acestora, care afectează fiecare segment al populației LGBT, pe unele mai mult decât pe altele. Da, căci nu toți simt la fel discriminarea și ostracizarea socială. Un homosexual alb din mijlocul cartierului Primăverii nu va avea de înfruntat aceleași tipuri de provocări ca un transexual rom și sărac din periferia Vasluiului. Problemele sunt diverse, iar obiectivele și soluțiile trebuie să fie multi-vectoriale și intersecţionale

Prevalența sărăciei în rândul persoanelor LGBT, cauzată în parte și de discriminarea economică și la angajare; Lipsa accesului la servicii medicale de calitate – stigmatizarea celor cu HIV/SIDA și criza medicală majoră cauzată de subfinanțarea sistemului medical și retragerea fondurilor externe pentru lupta împotriva HIV/SIDA și a Tuberculozei; Discriminarea în educație: violența fizică sau simbolică față de elevii din învățământul preuniversitar (aici Accept a început un proiect, iar niște asociații ale elevilor intenționează să lanseze o inițiativă similară) și discriminarea persoanelor trans în școală; Violența fizică și simbolică la care sunt supuse persoanele LGBT, cu predilecție în orașele mici și mediul rural; Într-o frază, Queer-ul mediu statistic are o viață precară și noi nu prea facem ceva pentru a ameliora această situație.

Căsătoria între persoane de același sex (sau parteneriatul, care pare a fi varianta susținută de Accept) este un element important, în special pentru că aceasta duce la lansarea unei dezbateri în societate și oferă un cadru pentru a aduce în discuție problemele legate de discriminarea împotriva persoanelor LGBT. Da, e important și faptul că este un subiect pe care se poate câștiga și care, deși are un impact sistemic redus, poate duce la o schimbare paradigmatică mai largă. Trebuie totuși să fim atenți ca subiectul căsătoriei/parteneriatului să nu monopolizeze lista de obiective și rezolvări dorite într-o multitudine de domenii și situații.

Da, avem o legislație cuprinzătoare și relativ consistentă când vine vorba de protecția drepturilor persoanelor LGBT, dar aplicarea ei este problematică. Scopul nu este doar bifarea unei liste de obiective, scopul este asigurarea unei vieți decente și lipsite de discriminare.