E vară. Mai vară ca niciodată și va fi și mai vară. Ochiuri de apă clocite de-atâta neputință adăpostesc sterpe niște ființe gri, cu ochii stinși și pleoapele lăsate: s-a născut o nouă specie pe Pământ: hibridul între robot și actor. Mie îmi place să-l numesc… țânțar, din cauza modului asemănător de operare dintre cele două specii de viețuitoare.
Mirose a hoit căzut pe-un drum de țară și-a slăbiciuni biruitoare… miroase a arme aruncate în hambarul vechi și-a ghete roase. Când simți acest miros să știi că “țânțaro-actorul” te-adulmecă, te măsoară din priviri și salivează. Tu ești pentru el gâtul din spumă de lapte, cel al vampirului din legendele din ce în ce mai des spuse.
Hibridul nostru e un personaj orb într-o lume în care văzul este considerat handicap profesional. Dar nu contează, căci unele forme de lumina pot fi adulmecate cu nasul și măsurate cu urechea. Ei umblă beți și merg din poartă in poartă, fără opriere… în căutarea ta. Și-atunci când te găsesc, te-mbrățișează miriapodic și încep să se-nfrupte cu o sete nebună din fiecare ciob de sticlă din care ești făcut. Vor suge din tine sub chipul pruncului de țâță până ce în loc de lapte va curge sânge, până când hrănindu-i vei deveni o umbră. E greu să rămâi surd la plânsetul copiilor dar poate numai atunci când reușești vei putea să-ți dai seama de slăbiciunea-ți purulentă. Este o formă de parazitism, alteori poate o simbioză canceroasă dar niciodată un parteneriat și pe bună dreptate… cum s-ar putea forma un parteneriat între ghiulelele de fontă și unicorni?
M-am întrebat de-atâtea ori de ce sunt clapele de pian acoperite de praf și de ce în spatele perdelelor roase de lumină se află cele mai frumoase povești de dragoste… dar n-am găsit un răspuns care să șteargă semnul de întrebare. Așa cum insectele se-adună noaptea la felinare, ciocnindu-se nebune de sticla fierbinte, la fel tânțarii vor da târcoale mereu sufletelor frământate, de-un bucătar ușor pervers, din cioburi de sticlă colorată.
in ultima perioada de timp, am intalnit multi, prea multii actoro-tantarii, lucru care ma ca-m pus pe ganduri. bun articol. despre parazitismul din lumea noastra sunt foarte multe de discutat. nu pot sa-i inteleg in primul rand pe cei care accepta acest stil de viata. ma refer la cineva care se lasa supt de un “tantar” doar pentru faptul ca nu si-a gasit inca un partener pe masura sau dupa asteptarile lui. dar fiecare cu gandirea si ideile lui. bravo robert, tine-o tot asa.
Sunt atat de multi tantari, si atat de putini “armasari” incat stai sa te intrebi care sunt cei ‘normali’. Cei ce vad(armasarii), sau cei ce adulmeca lumina(tantarii)?
Cu siguranta, in aceasta lume, vazul e un handicap. A fi diferit de tantar, inseamna aproape intotdeauna sa bati poteca in lung si in lat de unul singur. Unii vazatori prefera sa se deghizeze in tantari sa scape de singurate, dar acea viata e parca mai amara decat cea a soliltudinii.
Cred ca tantarii nu pot sa vada din cauza bagajului genetic sarac si mediului mizer in care au crescut. Dar tantarii nu trebuiesc compatimiti. Ei sunt fericiti. Ati vazut vreunul din voi un prost trist? Eu nu…