E dimineață. Este acea parte a dimineții când nu mișcă nimic. Mașinile nu au început încă să turuie pe străzi. Nici măcar soarele nu s-a sinchisit să facă ochi. Inspiră-expiră, inspiră-expiră… doar Fetița mă caută, din când în când cu privirea, vrând probabil să fie sigură că sunt acolo unde trebuie să fiu pentru ca ea să poată adormi la loc împăcată.
De vreo doi ani încoace au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, aceste mici fragmente de timp în care îmi pot auzi sunetul respirației și îmi pot distinge mirosul pielii. În momentele acestea simt că nu ma amestec cu nimic. Sunt eu, în formă pură. Simt că-mi aparțin în totalitate și n-am nevoie de nimic pentru a mă simți întreg. Ei bine, acest sentiment mă satisface într-un mod destul de straniu dar plăcut, ba chiar îmi conferă și un oarecare sentiment de siguranță. Inspiră-expiră, inspiră-expiră…
E ciudată, ironică și sinistră uneori viața asta. Cu siguranță că nu e un bun de larg consum. Mi-am dat seama de fapt, că oamenii, în general, foarte puțin timp își aparțin cu adevărat pentru că ei preferă să caute în continuu cârlige, mai mici sau mai mari, de care mai apoi să se agațe, fiind siguri de nevoia ascensiunii spre lumina zilei. Așa se face că toată lumea caută… ceva, luptă pentru ceva… de fiecare dată altceva, pentru că acel ceva li se cuvine fără doar și poate… doar n-au ajuns încă la el. Dar trebuie să ajungă, cât mai grabnic cu putință.
În tot acest freamăt aproape că am ajuns să fim dependenți de rodul propriei noastre imaginații. Fiecare peștișor caută de bună voie (ba chiar uneori se luptă între ei) cârligul în care să se arunce, cârlig care va servi drept mediator către lumea de sus, lume unde cu siguranță fericirea este un drept fundamental pentru fiecare animăluț plăsmuit de Dumnezeu la începuturile acestei lumi. Șiii… n-ar fi bai’… da’ pare-mi-se că-s doar vise pentru că în momentul în care ai înghițit cârligul, ești proprietatea lui.
Abia acum o Dacie tușește tabagic. Bănuiesc că nea’ Costică pleacă la lucru. Înseamnă că trebuie să fie în jur de ora 6. Luminile se-aprind. E timpul să mă opresc aici într-ucât zăresc bărcile cu pescari cum se-apropie cu repeziciune. Mă pun la somn. Inspiră-expiră… inspiră-expiră…
Cum ar fi dacă ai avea un prieten care nu ar căuta? Cum l-ai numi, narcisist, leneş, autosuficient? Cum îi percepe lumea pe cei care sunt impăcaţi cu ei înşişi, cei care nu te provoacă să te schimbi şi care nu acceptă provocările tale la competiţie ? Ci te iau aşa cum apari şi se prezintă aşa cum sunt, fără a încerca să obţină , la finalul celor două ore de poveşti-cafea, media dintre voi doi.
Colega, ce s-a intamplat cu tine? Asa, de dimineata? Look at me: running to Iasi, ca maine dimineata sa fiu acasa in Timisoara. Huh, avem o groaza de povestit!
@CM… 🙄
În primul rând uite, îți promisesem că-ți fac o poză (încă o dovadă a bătrâneții mele… am început să uit, că trebuia să fac poza acu’ două zile, pare-mi-se). Here it is:
Apoi, legat de întrebarea ta… știi cum l-aș numi? “Somn”… și încă unul al dracu de… copt.
Tu cum l-ai numi? 😎
@Gabriel, vezi să nu te împiedici.
Somnul ăla delicatesă, sau somnul ăla urât care stă în mâl şi mănâncă tot de acolo?
Roşia asta cred că e o fotografie a soarelui care s-a oglindit în ea. Pun pariu că era aromată… acum dacă mai pui şi o poză cu telemea, pun şi eu o poză cu papile gustative fericite.
Ei aș, să-i spunem somn… mocca. Uite, azi vom inventa somni.
Dacă te uiți bine la jumătatea aceea, vezi că are ceva alb pe acolo. Ei, aceea e telemea, desprinsă de pe cuțit.
Da’ o fo’ tare rea la gust să știi… nici roșia n-o fost aromată deloc… numa’ sâmburi.
somn umed – un somn care iese din piscina lui din mâlul de pe fundul râului
somn fierbinte – unul în jurul căruia joacă nebune bule de abur (somnul care trăieşte în buza unui vulcan subacvatic, or fi vulcani în albia râurilor, sau măcar somni care trăiesc în Ocean? Na belea!)
somn al raţiunii – barbă tăiati scurt, cioc mai degrabă, reşedinţa lui e de fapt un labirint de pietre ascunse în mâl pentru descâlcirea căruia este nevoie de logică de fier
somn…ieră – exemplar eclozat în gârlă şi care contrar destinului speciei încearcă să migreze către văsrasea fluviului, inutil dealtfel, nu îl crede nimeni capabil de adaptare la civilizaţia atlantă.
Somnambul și somnifer.
Da’ nu se compară cu subspecia somn umed mai sus menționată sau cu văru’ mai mare, somnul rațiunii, care am auzit că mai naște și diverse orătănii.