Astăzi după ce am deschis ochii si computerul, am aruncat o privire asupra mesajelor după care m-am dus pe Prosport. Prima informație anunța victoria lui Lucian Bute, a 9-a de altfel, de această dată fără KO. O informație care m-a bucurat cu toate că nu iubesc acest sport.
La îndemnul unui coleg am început să practic boxul, alergări, lovituri la sac, pănă am ajuns să boxez cu un adversar. Am primit o lovitură la nas după care a început sa-mi curgă sânge. Cum aș fi putut îmbina natura mea sensibilă cu un sport violent nu pot să-mi închipui, cu toate că uneori sunt agresiv – mai ales cand am dreptate.
Așadar a fost de-ajuns o lovitură ca să mă las de box pentru totdeauna. Văd în acest sport o competiție dură bazată pe tehnică, antrenament, puterea de a suporta loviturile, umilința eșecului, curajul de a te ridica și a o lua de la capăt. Calitatea jocului, victoria, nu constă în numărul de lovituri date/încasate dar să lovești unde trebuie și când trebuie.
Îl admir pe Lucian pentru că după fiecare victorie ia steagul României și arată că este român chiar dacă în ultimul timp pare mai mult canadian. E un om modest, simplu care își calculează bine
adversarul și nu-l subestimează. Victoriille lui se datorează seriozității cu care tratează antrenamentele. Când vine în România se grăbeste să ajungă acasă la Pechea, să-și îmbrățișeze mama și să
mănânce cele mai bune sarmale. Nu ar fi rău dacă și fotbaliștii ar învăța de la el ce inseamnă să reprezinți România pe scena lumii și că nu ar trebui să ne fie rușine niciodată de faptul că suntem romani.
Din comentariile de pe Blog reiese că între gay boxul nu un sport preferat, mai degraba bătaia cu perne. Ce-ar fi să devină bătaia un perne o disciplină la Olimpiadă! 🙂
Este viața o luptă in sine? Avem nevoie de modele? Cum ne comportàm în fața unui eșec sentimental?
E o lupta… nu? Mai primesti cate un pumn, mai dai cate unu’… 🙂
Lucian Bute impresioneaza nu numai prin performantele sportive realizate, ci si prin modestie, bun simt si nu pierde din vedere ca, dupa fiecare victorie, sa fluture seagul Romaniei cu zambetul pe buze si cu lacrimi in ochii.El este un exemplu de “asa da”…
De mic am fost pasionat de gimnastica, atat feminina, cat si masculina (o daaa mai ales de pe la 12 ani…:) ). Sincer, mi se pare unul din cele mai superbe sporturi, acolo e adevarata munca. Mereu mi-a parut rau ca nu m-au dat parintii la gimnastica pe la 7 ani, favoritele mele de departe erau probele de sarituri si sol.
@Adi, și mie îmi place gimnastica. Le urmăresc pe fete mai ales în competițiile internaționale. La sol imi aduc aminte de prestația Laviniei Milosovici. Când se cânta imnul national. Ce mai, era cartea noastră de vizită în lume. După ce a plecat Bellu s-au vazut și rezultatele.
@Robert, din fiecare sport poți învăța ceva. Să faci un KO și pe urmă să sari în sus de bucurie! Ce sport! Loviturile sentimentale și cele fizice ne însoțesc toată viața (fie cele date, fie cele primite).
@Adi, la 7 ani era cam târziu, asta deși băieții intră mai târziu cu vreo 2 ani in competiții. Aparatele preferate erau calul (nu te gândi la prostii) și săriturile. :-))
Cât despre muncă…se fac niște sacrificii enorme: muncă zilnică și grea, fără liber de sărbători sau vacanțe, alimentație cântărită la gram, o mie de interdicții (plus ceva bătăiță ca în toate sporturile).
Țin minte că atunci când eram mic făceam ditai competițiile la bara din spatele blocului. Atunci așa impresionai lumea…după aia s-a inventat aifonu și s-a dus dracului tot. 😛
Vezi că gimnaștii, deși dau bine pe sticlă, îs cam mici de înălțime…nu prea trec de 1.70.
@Rediam…din cate stiu fetele trebuie date la gimnastica pe la 4-5 ani ca sa ajunga sa practice acest sport in cadrul performantelor, iar baietii pe la 7, cel tarziu 8 ani. Si stiu ca sunt mai pitici barbatii gimnasti, dar compenseaza muuult cu aspectul fizic 🙂
Ahaaa si eu calaream bara de covoare, iar in liceu, in sem 2 se facea numai gimnastica vreo doua luni , aveam numai 10 si faceam la perfectie tot ce ne invata profu.
Calul e un aparat cam greu… (ore cum ar fi capra?!)
Capra e mai ușoară decât calul…iar la cal să știi că sunt buni gimnaștii mai înalți (vezi Koczi), ca pot depărta mai bine picioarele de aparat.:-D
Bag de seamă că ți-ar plăcea să fii arbitru…singura dilemă e dacă vrei în Comisia A sau B. 🙂
Cred ca daca iti doresti cu adevarat sa faci ceva, atunci dupa pumnul in nas, te ridici! Daca nu continui atunci lupta, o continui tura urmatoare, e mai indicat asa, intrucat luptand la nervi, nu va fi o lupta productiva. Si vei avea atentia sporita pe viitor! Nu imi place boxul si nu mi-a placut niciodata, insa stilul de arte martiale pe care il practic cuprinde printre altele si lovituri de pumn. La inceput a fost mai greu cu ele, dar intre timp, cu rabdare, concentrare si cu sfaturile antrenorilor am ajuns sa ma descurc foarte bine. Cu siguranta nu e totul atat de complex ca la box, insa merge!
Cand intampinam mici dificultati in a executa anumite lovituri din saritura sau nu reuseam sa nimeresc tinta, fiind prea sus si ma apucau nervii, ii spuneam antrenorului ca nu pot si ca fac altceva, iar el imi spunea ca fac altceva azi, dar tura urmatoare revin la loviturile care nu imi ies, pentru ca nu exista “nu pot”, ci doar “nu vreau”. Si in cateva (putine) saptamani am ajuns sa ii dau dreptate. M-a invatat ca prin perseverenta pot ajunge acolo unde imi doresc. De aceea nu abandonez la primul esec, fie el real sau aparent…
Joost, sportul în sine este o lecție: de perseverență, curaj și setea de a invinge. Însă unii nu sunt făcuți pentru asta.
Am intrat într-o lume unde există o altfel de violență și anume verbală, unde uneori responsabilitatea se confundă cu lupta de putere. O lume însă unde ai puterea să crești în valori și în cunoașterea de sine. Căci lupta cea mai grea e cu tine însuți.
Mda, spuse Leibnitz! 🙂
Si da, sunt de acord ca unii nu sunt facuti pentru sport. Exista ceva ce i se potriveste fiecaruia, trebuie insa fiecare dintre noi sa descopere acea…activitate!
bute… bute.. eu nu am ramas de la sportul asta decat cu imaginea unui
ten-pack – nici nu stiam ca e fizic posibil :))
viata este un sport.. uneori traiesti in zbor ca sarind cu parasuta,alteori traiesti vesel ca pe musica de la gimnastica,alteori mergi in lateral sau sari ca la sah.exemplele poate nu sint cele mai bune dar ar putea continua. viata e complicata frumoasa. uneori calma alteori furtunoasa. uneori cistigi uneori pierzi ca o partida de poker. cred ca fiecare din noi mai mult sau mai putin avem un model in viata,uneori doar in subconstient de ex:fac asa ca asa am vazut la mama… robert zicea mai dai un pumn, mai incasezi unu.. uneori te ridici alteori cobori.
Intrebarea este CUM te ridici?cu fruntea sus ferm si hotarit? te stergi de praf si iei viata de guler?sau te ridici cumva plingind, julit tot dai vina pe viata ca e asa puternica si astepti “spectatorii”sa te ridice? daca nu am avea exemple de urmat lumea nu ar fi inaintat atit, dar asa urmam pe cineva, il luam drept exemplu, incercam sa il ajungem apoi sa il depasim..esecurile sentimentale sint aparte, astea sint cele mai dificile si cele mai dureroase, aici fiecare caz e unic si aparte si fiecare le trece in felul lui, unii sint foarte reci trec imediat peste, altii au nevoie de luni intregi, de psihologi, sau unii care nu depasesc niciodata un esec sentimental, il inneaca in alcool sau mai nou droguri etc etc..
Personal eu ma ridic dupa fiecare esec sentimental destul de usor,pentru ca ma gindesc ca altii, o duc mult mai rau ca mine, au probleme mult mai mari, multi nu au apa potabila, mincare sau cele mai mici conditii de trai. pe linga problemele lor ale mele sint minuscule…
@avocatus
de ce il crezi pe lucian bute un om modest simplu?ce te face sa crezi asta?pot sa iti spun doar ca aparentele mai si inseala si nu tot ce zboara se minca..daca ai este asa dor de mama-sa sau sarmalele ei de ce nu a dus-o in canada sa aiba si ea o batrinete linistita?cred ca is permitea o casuta acolo,canada nefiind extrem de scumpa
iar ca pare canadian?
NU este canadian…este romin ca noi restu ca mine ca tine..doar pentru ca cineva emigreaza din romania nu isi pierde radacinile..egal unde in lume ne aflam,in venele noastre curge singe geto-dac, singe de eroi, de razboinicii, care am tinut piept hunilor, turcilor, tatarilor, ungurilor, rusilor, nemtilir etc etc… pe scurt singe de ROMAN…
in viena am un dusman inversunat se numeste ioan holender,fostul director al operei de stat,care o data a zis am avut ghinionul sa ma nasc in Romania,de atunci ne certam cu fiecare ocazie..
cind am plecat eu din tara nu aveam dreptul si posibilitatea sa aleg.. ai mei au hotarit eu in brate fiind de nici bine 14 ani.. ultimii 3 ani mi-am consumat puterile sa redobindesc cetatenia romana, fapt pentru care sint extrem de mindru.
2 frati de ai mei nascuti aici sint iar cazuri aparte.. 1 vorbeste mai corect si coerent romineste ca multi din romani, iar celalalt nu are nici o tangenta nici o atragere spre Romania.
@ Sergiu, nu ştiu ce să spun despre sângele de geto-dac… O fi , dar sunt şanse foarte mari ca în venele unora dintre noi să curgă sângele celor cărora străbunele noastre le-au ţinut… piept. Am putea fi, ori eu , ori tu, ori altul dintre noi pe sfert tătar, ungur, rus, neamţ, ţigan şi atunci cum mai funcţionează ideea aia a ta cu originea glorioasă ?
Bun venit înapoi în sânul naţiunii române, dacă accepţi un sfat stai cât mai departe, de acolo se vede românul frumos, eroic, spiritual. De aproape îi pute gura a dor de Colgate , îi trăzneşte creierul a suficienţă şi sufletul a ipocrizie.
Se vede că nu mă prea interesează boxul ( şi BUte implicit) ? 😀
Da, gimnastica si patinajul imi plac cel mai mult. Cand vine vorba de Romania, ma uit la aproape orice sport. Tin minte ca la o olimpiada, o inotatoare (romanca) a luat aurul si la imn am iceput sa plang (evident ca eram singur). Nu am putut sa ma controlez si am zis sa ma exprim si eu in intimitatea mea. Totusi, cand vine vorba de a rationa niste lucruri de genul acesta, evit sa ma simt mandru sau nu stiu cum fata de Romania sau neam.
Nu stiu daca m-a facut inteles! Nu vad viata ca pe o lupta;
Imi aduc aminte, pe la vreo 6 ani, cand m-am apucat prima data de karate, ghinionul meu se facuse ca am nimerit intr-o repriza de kumite cu un tip mai mare ca mine cu trei ani si care avea centura albastra. Respectivu avand ceva experienta a zis sa ma faca K.O din prima, astfel aplicandu-mi o lovitura de genunchi in abdomen de ma lasat fara respiratie vreo cateva secunde, astfel facandu-ma sa imi fie foarte teama de lupta corp la corp, fiind aproape gata sa renunt … pentru o perioada pana am capatat ceva experienta si tehnica.
Intre timp eram pasionat si de gimnastica si pe la 7 ani am mers un an si la gimnastica, pana am cazut in cap la un exercitiu de era sa raman acolo, renuntand definitiv la acel sport, dar continuand cu karate si mai nou cu dansuri cu o colega de clasa, renuntand si la dans dupa un an jumate din cauza ca partenera se imbolnavise de varsat de vant si … nu mai stiu care a fost motivul, dar am renuntat si eu.
Am continuat cu karate cam 10 11 ani pana pe la 16 – 17 ani, cand am dat de a doua centura neagra.
Ultima proba pe care o aveam erau reprizele de kumite. Eu avand iar ghinionul de a nimeri cu un tip de vreo 25 ani cu 3 dani, la centura neagra … Totul a fost ok, pana i-am prins o lovitura superba la cap, de l-am ametit, totodata enervat de a inceput sa loveasca ca moara de vant, pana am blocat din greseala o loitura de mi-a rupt mana. Si cat am stat cu mana in ghips … papa chef de antrenament … si asa am renuntat si la karate …
Sa vezi fotbalisti procedant precum Lucian ??? Haha comic, mie nu imi place fotbalul, dar ei sunt sigur ca joaca doar de dragul banilor, deaceea nici nu au prea mult noroc. Oricum nu imi place fotbalul asa ca nu ma bag in amanunte.
Doar atat zic, sunt foarte, foarte, extrem de putini care mai procedeaza asa. Aproape pe cale de disparitie.
Este viața o luptă in sine?
Viata a fost intotdeauna o lupta, pentru fericire, pentru cariera, prieteni si mai ales pentru sufletul pereche.
Avem nevoie de modele?
Este bine sa ai in viata un model, pentru a nu o lua pe drumul gresit pe plan profesional mai ales.
Cum ne comportàm în fața unui eșec sentimental?
Acesta ar fi o intrebare cu un raspuns foarte dificil, deoarece aici depinde foarte mult de forta lui interioara cu care poate depasi sau nu momentul.
Bine ar fi chiar daca suferi, sa te ridici si sa mergi mai departe chiar daca in interior sufletul plange, viata mereu va merge mai departe.
Viata este o lupta. Dar cand devi asa de bun incat lupta nu pare decat o joaca, viata devine o joaca. Asa ajungm batrani sa dam in mintea copiilor.