Azi noapte am ajuns acasă din nou după miezul nopții. Era târziu, dar fusese una dintre acele zile când parcă ai idei și spor și tot ce scrii merge din prima. Era mulțumit și chiar mă simțeam bine, fizic și spiritual.
Înainte să mă pun în pat am mâncat niște portocale, m-am uitat la un episod dintr-un serial, și am trecut din nou în revistă ce aveam de făcut azi. Apoi mi-am pus alarma și dus am fost, pe tărâmul viselor.
Astăzi m-am trezit greu. Mă uit la telefon și observ că e trecut de ora 10:00. Dar nu îmi fac griji, îmi pun picioarele pe podea și respir adânc în timp ce mă frec la ochi ca să mă dezmorțesc. Dar până să ajung sub duș, îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Mă doare puțin capul și am o senzație ciudată de amețeală. Mă gândesc în sinea mea că e de la oboseală, că ar trebui să o las mai moale și să dorm mai mult. Nici la sală nu am mai fost de 6 zile. Nu e de bine…
Ies din duș și mă îndrept spre bucătărie, mă gândesc că poate de la nemâncat nu mă simt bine. Fac repede o cafea și ceva de mâncare, mă așez pe scaun… dar simt că parcă sunt din ce în ce mai obosit și mi se pare deodată cumplit de greu să ridic de acolo să plec la serviciu.
Cu toate astea, mă îmbrac, mă încalț, și ies. Aerul rece de afară mă face deodată să mă simt de două ori mai obosit, dar insist. Ajung la muncă, încerc să îmi citesc mailul, și în timp ce fac asta îmi dau seama că nu mă mai pot concentra nici măcar pentru atât și durerea de cap devine deranjantă. Îmi vine să pun capul pe birou și să stau. Le spun colegilor că nu mă simt bine deloc și că eu plec acasă.
Pe drum mă simt din ce în ce mai slăbit, iar urcatul scărilor până la etajul trei mi se pare că îmi ia o veșnicie. Mă dezbrac și mă pun înapoi în pat… e în jur de ora 13:00.
Mă trezesc deodată și simt cum mă doare capul mult mai îngrozitor. Parcă se zbate ceva la mine sub țeastă să iasă. Mi-a dispărut senzația de greață, dar simt că îmi este foarte sete. Îmi amintesc că nu am băut apă deloc azi. Deschid geamul să mai intre niște aer curat și mă duc greu până la bucătărie să iau un calmant, după care mă întorc să închid geamul și mă așez înapoi în pat.
Sunt tot slăbit, dar nu pot să dorm și în orice poziție simt că îmi explodează craniul. Iau un fular și mi-l leg în jurul tâmplelor, apoi zac pe semiîntuneric. Este seara, după lumina de afara pobabil că este 18:00. Pentru prima oară după multă vreme, mă simt incredibil de singur. Nu va veni nimeni acasă mai târziu, nu este nimeni care să vină să îmi mai aducă niște apă, să mă întrebe dacă mi-e mai bine, cu care să schimb o vorbă. Aș putea să sun pe cineva, dar nu am destulă energie. Adorm cumva… din nou… cu gândurile astea.
Mă trezesc într-un final, pentru a treia oară astăzi. Nu mă mai doare capul deloc, și mă simt revigorat și vioi. Este întuneric afară, presupun că este deja noaptea bine. Mă ridic, mă învârt prin casă și acum observ că am cam neglijat lucrurile. Pun hainele la spălat, fac curat prin frigider și îmi schimb așternuturile. Îmi citesc iar mailurie să văd dacă am ratat ceva azi, și intru și pe darkq. Culmea, un articol nou despre sensul vieții, exact la momentul potrivit.
Eu de obicei mă încâpățânez să am o atitudine pozitivă, dar îmi dau seama că mai dervreme m-am simțit singur cu un motiv. Întotdeauna încerc să văd bucuriile mici ale vieții, dar ce se va întâmpla atunci când voi fi bătrân sau dacă la un moment dat voi fi – Doamne ferește – bolnav? Cine va avea răbdare să stea lângă mine și să îmi arate EL acele detalii pe care eu nu le mai pot vedea singur?
Mâine este sâmbătă. Deși am multă muncă de făcut, voi merge să mă plimb prin oraș, să văd oameni și să intru prin magazine. Nu știu când s-a întâmplat, dar mi-a scăpat viața de sub control. Sunt constant îngrijorat despre proiecte, despre probleme de birocrație, că o să clachez… și din păcate nu am cu cine să vorbesc despre asta, încerc să îmi păstrez calmul și să ignor aceste lucruri. Am ajuns să sper doar că va veni Crăciunul mai repede și voi avea câteva zile numai pentru mine, și îmi repet constant că totul va fi bine.
Deci inteleg ca te ingrijoreaza perspectiva batranetii (cine o sa stea langa tine, cine o sa aiba grija). Bine, inteleg, insa as avea urmatoarea intrebare: ce anume crezi ca ar trebui sa se schimbe in viata ta, acum, pentru ca sa nu mai ai aceasta framantare, ca vei fi singur la batranete?
Eu văd că analizezi foarte clar situaţia. Ştii bine ce faci, de ce şi mai ales cât costă. Nu mi-aş face griji în locul tău, e timp pentru de toate. Nu pot să îţi spun de ce dar textul tău mi-a a dus pe buze un cântec de-al lui Andrieş
“Viaţa are gust
Cînd locul tău din pat e brusc mai îngust…”
Ultima frază însă e ciudată, găseşti o pseudosoluţie la singurătate. Eu aş fi deprimat de tot după o sâmbătă de privit oamenii şi de plimbat prin magazine
Este bine ca iti repeti constant ca totul va fi bine… daca si crezi chestia asta, atunci ai perfecta dreptate :P.
Exista un moment pentru orice. Iar daca tu-ti doresti sa nu ajungi in acel punt descris mai sus, fa tot ce tine de tine de-a lungul vietii, cu convingerea ca va fi ok.
M-am cam speriat ieri, nu prea mi se intampla sa imi fie rau de obicei. Pana la urma a fost OK, am dormit inca vreo 11 ore in noaptea care a urmat iar astazi am fost prin parc, m-am intalnit la o bere cu un amic si apoi am fost la sala… mi-am mai revenit.
Uneori mi se pare ca se strang prea multe lucruri si mai fac cate un atac de panica (iar de acolo deriva intrebarile existentiale). Intr-un fel, cred ca e normal, insa.
@Corneliu: Cred ca raspunsul la aceasta intrebare este sa investesc mai mult in oamenii din jur si in cele din urma sa primesc pe cineva in viata mea.
@CM: M-am simtit mult mai bine dupa ce am vorbit cu amicul astazi. Nu am mai vorbit de vreo o luna, asa ca am avut ce recupera din urma. M-am mai inveselit cand l-am auzit povestind despre colega ciudata de apartament a noii sale prietene :)).
Îţi recomand un doctor pentru că ce-ai spus tu acolo ar putea fi semne de oboseală fizică. Cât despre problema care vine din interior, na, e normal să gândeşti aşa câteodată. Orice ar fi, cineva pentru tine va fi acolo mie, fie acela un prieten, un părinte sau un iubit. Aproape totul se rezolvă, dar chestia asta cere nişte timp. Îţi recomand să fii dispus să mai aştepţi că nu ştii de unde răsare. 🙂
… spun si eu ceva, avand in vedere ca acum te simti bine. Citind cele spuse, la jumatatea “postului” mi-am imaginat ca poate o sa fie vorba de un alien care trebuia sa iasa din tine … un scenariu mai SF.
Cat despre craciun … e bine ca il astepti, eu personal il urasc cu 1 luna inainte si una dupa 😀
Numai bine si SaNATATEE!
Hihihihi, habar nu ai Martin, cat adevar este in ingrijorarile si momentele tale de panica.
Dupa ce vei epuiza iubirile nebune, dramele si dramoletele pasionale, vei avea parte de o superioara si inteligenta privire asupra sensului vietii.
Si mai hazliu va fi ca iti vei dori prieteni, cat mai multi prieteni.
Spun multi fiindca vei descoperi repede cat esti de incompatibil cu ei.
Cei de varsta ta vor fi neinteresanti iar cei mai tinerei, dupa care vei tanji, iti vor da sentimentul de penibil cand te vei afisa cu ei.
Si asa vei dori mereu pe altcineva.
Ce este sigur, tot singuratatea va fi cea mai confortabila.
Ai sa vezi, te vei obisnui.
@Maribad,
Nu cred ca constientizezi, dar nu sunt de nici o culoare la varsta “dramelor si dramoletelor”, iubirile nebune mi-au creat mereu frica si indoiala, iar prieteni falsi nu [cred ca] am si nici nu imi doresc (prieteni buni la suflet am exact cati imi trebuie, si nu abuzez de ei).
Nu dau nici doi bani pe un barbat-pitipoanca care “se uita la altii mai tinerei” si nu “tanjesc” dupa pusti care habar nu au pe ce lume traiesc, nici macar nu ma atrag fizic barbatii imaturi.
Astea sunt toate preconceptii invechite despre lumea gay si imi pare rau sa aflu ca cineva ar alege constient sa se resemneze cu ele.