No menu items!

Seară de decembrie… (sau cum am cunoscut primul homosexual)

Acelasi autor

Despre iubire și alte bălării…

Vineri dimineaţă. Prea dimineaţă. Plouă mocăneşte, continuu, trist. Sorb cu nesaţ din cafeaua cu lapte pregătită de partenerul meu înainte de a pleca la...

Mai suntem oameni?

Ieri s-a stins un om pe care am avut prilejul (a se citi onoarea) să îl cunosc. O tragedie incontestabilă. Lume îndurerată. Dar nu...

Cum a apărut Crăciunul?

De fiecare dată când vine vorba de tradiţii, încerc să înţeleg tradiţiile... Aşadar, ce este Crăciunul şi cum a apărut? Înainte de toate, astrologic vorbind,...

Ce presupune socializarea pentru gay?

Am fost binecuvântat de soartă să călătoresc destul de mult, deşi – drept este – în interes de serviciu, şi – ca orice poponar...

Purple Club (București)

Later edit (14.04.2012): aprecierile pozitive de mai jos erau valabile la data scrierii recenziei (deci, până pe 6.iv.2012). Din motive evidente (vezi comentariile #25...
Rzv
Rzv
Nu am avut niciodată pretenţia că am scris ceva de valoare inestimabilă, sau nici măcar ceva nou; am scris însă ceea ce am simţit, ce au însemnat alţii pentru mine. Sunt un om în adevăratul sens al cuvântului? Sunt oare un bun prieten? Nu ştiu, şi nu voi afla cu certitudine nicicând…

Seară lungă, rece, de decembrie 1997. Singur, în camera mea, mă las purtat de muzică. Deodată, tresar: de-afară se aud voci calde, de colindători. Deschid uşa: patru studenţi la teologie, zgribuliţi de frig, mi-aduc voioşia lor în cameră. Şi-am stat la un pahar de vorbă, să li se mai dreagă glasurile ostenite de cântări.

Atunci, la lumina oarbă a lămpii vechi de pe birou, şi în aburii de pălincă veche, fiartă cu multă scorţişoară şi piper, s-a legat o prietenie care simţeam că mă va schimba foarte mult.

Unul dintre cei patru studenţi era B.
Era seara de 6 decembrie: întârziat, Moş Niculaie îmi aducea în dar un prim prieten…
Câteva zile mai târziu, m-a sunat cu voce tremurată şi m-a invitat, cu el şi restul de colindători, la o partidă de biliard.
Apoi, la un suc. Apoi, la o cafea.
La nici o lună mai târziu, mi-a dăruit cartea care a desăvârşit formarea mea ca om.
Pe prima pagină, era o dedicaţie:

Lui Răzvan,
Să ai puterea ca fiinţa ta şi sentimentele-ţi să ia locul cuvintelor, iar cuvintele să doar desăvârşească ceea ce radia deja…
Să nu-ţi pierzi încrederea în sentimentele tale, să fi mângâiat şi sprijinit de oameni iubitori, să găzduieşti în inima ta chipuri frumoase şi suflete şi mai frumoase, şi… să ai răbdare… mai ales cu tine.
Probele iniţiatice în viaţă le vei depăşi, mai mult sau mai puţin singur, toate… şi vei pătrunde cândva, nu doar pe tărâmul echilibrului dăruibil şi fericit al ochilor ce văd şi apreciază (căci tu deja ai ochi), ci şi tărâmul împlinirii, al împlinirii tale ca OM.
Alături de tine cu drag şi sinceritate,

B., Bucureşti, 13 ianuarie 1998

Ceva mai jos, mă sfătuia să citesc cu mare atenţie anumite capitole: LVIII, CLXXV şi CLXXXVIII.
Primul dintre ele mi-a schimbat definitiv modul de a gândi:

“Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa lăsată într-un colţ şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foametei din satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă a sufletului pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Si prietenul tău e adevărat, şi tot ce spune e adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă, aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care, mulţumită cerului, îl întâlnesc în templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, şi eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. In ciuda deosebirilor noastre l-am găsit, şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci el nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine, este ambasadorul imperiului meu lăuntric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi îl asculţi. Si iată-ne fericiţi. Căci m-ai văzut, oare, când primeam ambasadori, că-i ţineam departe sau refuzându-i pentru că în adâncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se hrănesc cu mâncări care mie nu-mi plac, sau purtările lor nu sunt şi ale mele? Prietenia este în primul rând înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Şi nu-i pot reproşa nimic celui care stă în capul mesei mele.

Căci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om. Ce aş căuta în templul unui zeu, care s-ar preocupa de înălţimea sau proporţiile credincioşilor săi, sau în casa unui prieten care nu mi-ar accepta cârjele şi m-ar pune să dansez pentru a mă judeca?

Vei întâlni mulţi judecători pe lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te întăreşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tăi. Ei o vor face, asemenea furtunii care sculptează cedrii. Domnul, atunci când intri în templu, nu te judecă, ci te primeşte.”

Antoine de Saint-Éxupery, “Citadela”, Cap. LVIII

Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |

22 COMMENTS

  1. Pour moi, conceptul, termenul de “homosexualitate”, a apărul ceva anișori după primele experiențe homosexuale.

    Nici nu am știut până la 20 de ani ce înseamnă cuvântul “gay”. Și tare bine mai era. În fine…

    Pe primul homosexual l-am întâlnit pe net și ne-am întâlnit prin Cluj, noaptea pe la 5. A profitat de inocența mea (porcu’) și am rămas prieteni o perioadă. Nu iubiți, doar prieteni. El m-a învățat multe chestii, inclusiv să beau gin tonic ziua prin diverse pub-uri. Și cum să chiulesc de la cursuri. Unde mai pui că avea vreo 18-19 ani, deci era mai mic ca mine la ani, dar mult mai copt și matur în gândire.

    Tot el m-a învățat cum să sărut (da dom’le nu știam, ce să-i faci) și că o muie se poate da/lua oriunde. Chestii foarte interesante la vremea aceea. 🙂

    Abia mai târziu, mult mai târziu am avut parte de oameni care mi-au mai recomandat o carte, o muzică, una, alta. Și aceia nu au fost gay.

    Și așa, ușor-ușor, m-am maturizat. Futui.

  2. Robert,
    Innocentule…noaptea prin parcarile de supermarketuri umblai?sau prin padurea feleacului?
    Ceva detalii picante nimic nimic?

  3. Măi Rzv, abia aștept episodul în care povestești despre cum v-ați cunoscut, tu și LDD. Și îmi dai curaj să scormonesc și eu prin amintiri. Frumos jurnal, merita publicat, cu prisosință. Sunt sigur că sunteți doi tipi faini și abia aștept să ne cunoaștem.

  4. Acu demult odata, cand falnic eram, neprihanit la trup si nesmintit la minte, cand raza Soarelui ce reusea sa taie norul gros de ploaie, facea sa ma-nfior de incantare, nimerit-am la o nunta ca din povesti scoasa.
    O nunta la care invitatii desi rude erau, nu toti se cunosteau, insa dintr-o familie proveneau.
    18 frati din partea tatalui cu 2 surori din partea mamei, cu 39 de copii ce au venit cu 42 de nepoti din partea tatalui si 3 copii cu 2 nepoti din partea mamei + alte neamuri ca nasi, nase, prieteni de-o viata, camarazi de arma, ect. au reusit s-adune in acel satuc de munte, mai multi oameni decat locuitorii locului.

    A FOST CEVA MAGIC, niciodata nu cred ca o sa mai petrec in viata asta asa ceva. O mare multime de oameni pusi pe cantec dans si voie buna intretinuta de mancare si bautura din belsug, dar mai ales de trei lautari get beget autohtoni, tarani cu mainile arse de soare si zbargite de munca grea a pamantului, care fara plata au cantat toata seara si toata noaptea cu mici intreruperi si cu o forta iesita din comun au canta de pe la 11 seara pana la 2 sau 3 dimineata fara oprire, fiindca asa au vrut toti sa salte la joc, incat 3 sau 4 ore sa zguduit pamantul si s-a speriat vazduhl de tipetele si fluieraturile nntasilor.
    Poate o sa povestesc odata, caci acum altceva voiam sa spun.

    60 de ani impreuna, da saizeci impreuna.
    Asta petreceam noi acolo.
    O viata de om intreaga traita alaturi de acelasi om cu bune cu rele, cu schimbari de regim, cu razboi, cu foamete, peste toate trecute cu darzenie impreuna.

    Atunci n-am inteles prea crud fiind la ce participam, insa mai tarziu cand mi-am adus aminte toate povestile spuse atunci si incepand sa inteleg lucrurile si chiar acum cand scriu aceste randuri simt minunea unei iubiri ce a tinut o viata intreaga incat sa tina doi oameni atat de diferiti, impreuna, dand alt inteles povestilor care spun ” si au trait impreuna fericiti pana la adanci batraneti”

    Cel putin pentru mine aceasta fraza de sfarsit de basm a devenit legenda unei realitati devenita poveste.

    Insa ce ma emotionat pana la lacrimi, a fost cand am aflat dorinta lui de a muri abia dupa ce moare baba lui, ca sa nu sufere babuta lui de plans pana nu mai vede si sa nu mai aiba cine s-ngrijeasca de baba lui.
    Dar socul a venit cand din gura miresei auzisi acelasi lucru cu adaugarea ca mosu e prea prost sa stie sa gospodareasca si decat sa-l mamance viermii de viu, mai bine orbeste ea de plans, ca ea si oarba stie unde-si are fiecare lucru in casuta lor.

    Oare noi de ce nu mai stim s-ajungem acolo unde au ajuns ei?

  5. RobertG ,
    Povestea e un pic mai complicată. Cu riscul de a da un “spoiler”, la vremea respectivă nu ştiam că este “pe invers”. În schimb, îmi plăcea de muream: stătea în blocul vecin, ne vedeam des, petreceam aproape fiecare seară împreună. Am rămas de nenumărate ori peste noapte la el. Am aflat că este gay dintr-o greşeală, o gafă a unei cunoştinţe comune. Când am aflat, relaţiile se răciseră un pic, dar… a rămas în continuare omul care mi-a schimbat radical viaţa, modul de a gândi, sistemul de valori.
    Cam ce gândeam despre el… povestesc în postul următor. 🙂
    Din păcate (sau din fericire), chestiile “practice” de care vorbeai tu le-am învăţat altfel. De la alţii.
    Nu ştiu cum e mai bine: cum ai început tu (cu o imagine pragmatică asupra “universului” gay, sau cum am început eu (cu o imagine idilică, în care credeam că a fi gay înseamnă a fi om de cultură, rafinat, stilat). Eu unul am fost profund dezamăgit de ipocrizia, carnalitatea, promiscuitatea, libertinajul carnal cu care am venit în contact. Probabil că aş fi fost scutit de multe depresii dacă aş fi început de la carnal şi aş fi descoperit ulterior şi “sferele înalte” 🙂

    FireMan ,
    Jurnalul conţine doar episoade din trecut, chestii bine rumegate şi aşezate frumos, pe culori, fiecare în sertarul ei.
    De obicei scriu după ce lucrurile mi se aşează bine în minte, după ce se potolesc furtunile (a se citi, “isteriile”) de moment. Din acest punct de vedere, sper să nu scriu niciodată despre noi. 🙂
    După ce voi termina cu poveştile din trecut, voi scrie şi despre prezent. Care nu mai este la fel de romanţios/idilic.
    deh… doar viaţa ne deprinde să devenim şi o leacă cinici, nu?

    cristymaykei,
    Ar fi multe de povestit despre “miracolul” din povestea ta…
    Este admirabil, demn de invidie.
    Dar, să nu uităm: din câte am înţeles, e vorba despre un “moş” şi o “babă” (şi le spun aşa în cel mai respectuos mod). Care nu au avut de înfruntat prejudecăţi de presupusă anormalitate. Care au putut să îşi trâmbiţeze iubirea, să o oficializeze, să o celebreze… presupun că a fost şi o nuntă de argint, şi una de aur.
    Apoi… pe vremurile alea, de foamete sau supărare, era suficient să fii harnic, să îţi munceşti pământul, ca să te poţi întreţine – nu exista consumerismul de acum. Nu exista dependenţa organică de “ban”…
    Sunt sigur că nu şi-au trăit tinereţile nici navigând pe internet, nici nu s-au cunoscut pe un site de matrimoniale; au reuşit probabil, în acel sătuc de munte, să crească vitele împreună, sau să are pământul, sau să trudească prin vii sau livezi. Trudind şi asudând împreună pentru pâinea pe care au mâncat-o împreună, au avut timp să se cunoască, să se susţină… Să-şi dăruiască unul altuia daruri simple, dar minunate: ultima îmbucătură de pâine, ultimul strop de apă, o mângâiere când se rupea coasa…
    Sunt sigur că îşi petreceau serile îmbrăţişaţi, osteniţi pe verandă, privind mulţumiţi la bucata de pământ proaspăt săpată sau la via proaspăt tunsă, degustând vinul sau pălinca trudite de ei, rămase din anul trecut, stingându-şi setea cu apă din fântână şi privind soarele cum apunea dincolo de munte.

    Sunt sigur că nu au stat niciodată cu o Coca Cola n faţă, fumând, butonând pe iPhone cu o mână şi cu cealaltă pe mess. Chiar dacă citeau o carte, nu era un blog. Nu se uitau la tembelizor, nu aveau reţele se socializare: erau doar ei, şi îşi umpleau zilele unul altuia.

    Deşi romanţată şi poate exagerată, povestirea mea are un substrat.
    Timpurile se schimbă, şi nu neapărat în bine! De multe ori vedem doar “plusuri” şi nu şi minusuri.
    Internet? Super, comunicăm instant la distanţă, avem sute de prieteni pe facebook. Dar … ce şi cum comunicăm?
    De când comunicarea este atât de facilă, am uitat să comunicăm.
    Ne alienăm pe zi ce trece şi devenim incapabili de comunicare directă. Uităm cât de preţios este timpul pe care îl petrecem împreună. De câte ori, fiind cu cineva la masă, de exemplu, întrerupi povestea, întrerupi masa şi răspunzi la telefon sau SMS?

    Devenim tot mai leneşi, în plan fizic şi în plan intelectual.
    De curiozitate, câţi dintre voi îşi ştiu numărul propriu de mobil pe de rost? Dar pe cel al prietenilor foarte buni? Şi, în antiteză, câţi dintre voi îşi mai amintesc câte numere de telefon ştiau pe de rost înainte de a se inventa (aduce) telefonia mobilă?

    Nu mi-am propus să întinez iubirea lor, nu îmi permit să întinez miracolul celor 60 de ani petrecuţi împreună.
    Voiam să atrag doar atenţia că valorile care i-au călăuzit spre acest drum sunt azi pe cale de dispariţie.
    În faţa Lor şi a iubirii lor, fac plecăciune cu respect!
    În faţa lor şi a valorilor care au permis să nască şi să înflorească un aşa miracol, jos pălăria!
    Şi s-avem bafta şi puterea să ne dorim, să ne asumăm şi să împlinim şi noi ce-au împlinit ei!

  6. Rzv
    Doamne cita dreptate ai.in raspunsul pentru Maykei
    Traim in era vitezei, avem 1000 de amici pe internet, dar nici.unu real si de nadejde

  7. Rar ai sa mai intalnesti in ziua de azi pe cineva care sa te primeasca in casa lui fara sa te puna sa dansezi pentru a te judeca.
    De multe ori esti judecat dupa aspect, dupa varsta si dupa multe alte criterii, riscand astfel sa te pripesti in anumite criterii de selectare a prietenilor si nu numai a prieteniei ci chiar si in viata sentimentala pe care le vei gasi, dar va dura foarte mult timp pentru a realiza acest lucru.

    As putea spune ca de foarte multe ori oamenii dau cu piciorul intr-un potential prieten datorita aspectului fizic, din cauza ca nu este frumos si poate ii este rusine sa fie vazut alaturi de el in public si cauta la nersfarsit frumusetea exterioara care sa ii fie prieten si cu care sa se simta tantos pe strada cand intoarce lumea capul dupa ei, dar asta ar insemna sa generalizez forma de urat exterior care de multe ori contine si frumosul interior fata de frumosul exterior care de multe ori detine uratul interior, dar care mai sunt si cazuri in care le are pe amandoua …

    Spun asta poate pentru ca nu m-am simtit sau nu am fost niciodata tipul ala sexy, frumos, dupa care sa intoarca lumea capul si … … … eh ma rog … nu mai conteaza …

  8. Mary,
    Din păcate, nu pot fi ipocrit să spun că exteriorul nu contează pentru mine. Cred că este adânc înfiptă în genele noastre “mania” pentru frumos, profund exploatată de mass-media/feişăn/edvărtaizing: ca oricare altul, încerc să “explorez” frumuseţea predominant la persoanele frumoase/atractive fizic.
    Ce vreau sa spun însă, în “apărarea” mea, este că nu am refuzat niciodată (ca adult) prietenia cuiva sau sau discuţia cu cineva doar din motive de neconformitate a respectivului cu anumite criterii estetice ale mele.

    Off-topic: criteriile estetice oricum ţin de “modă”… vezi exemplul clasic în feişăn: M. Monroe ar fi considerată azi obeză, chiar dacă era diva divelor şi ideal de “mumuşeţe” la vremea ei…

    Eu unul, când am un prieten, caut să mă simt bine, nu să stârnesc invidia celorlalţi prin prietenia cu el. Chiar dacă orgoliul meu se simte măgulit când/dacă cineva întoarce capul după mine, raţiunea îmi spune că este doar ceva efemer, superficial şi sortit eşecului.

    În fond, anii trec, apar ridurile şi colăceii… Dispare atractivitatea, se atenuează toate “motivele” de prietenie legate de estetic. Dacă adopt doar criteriul estetic, risc să ajung un decrepit care la 60 de ani se înconjură de “frumuseţi” de 20 de ani dornice să le împărtăşesc profunzimile filozofiei mele de viaţă (a se citi cardul bancar) :p

    PS1: când am vorbit de atractivitate, estetică etc mă refer la el = prieten. Care prieten poate fi “el” sau “ea”.

    PS2: nu exclud posibilitatea unei prietenii sincere între un gay de 20 de ani şi unul de 60; majoritatea cazurilor pe care le cunosc însă nu privesc un mentorship / o amiciţie, ci doar o “relaţie sinceră de iubire cu un domn în vârstă, stabil financiar”… (dacă stau să mă gândesc, chiar toate!)

  9. Rzv,
    La randul meu lafel si eu as putea considera ca as fi un ipocrit daca as spune ca frumusetea exterioara nu conteaza macar putin acolo, dar nu intratat incat sa caut numai, fotomodele, 90 – 60 – 90 numai persoane care sa fie feisan-ul la zi sau altceva.

    Este strict o observatie/parere de a mea pe care am observato de multe ori.

    Si apoi ce este mai placut pentru unii decat sa starneasca invidia celor din jurul lor ? Sa se simta in centrul atentiei 🙂 ?

  10. Simplu: să îşi ticsească propria casă cu postere cu ei şi/sau oglinzi… să îşi etaleze pozele pe unde pot… şi să umble în cirezi cu alţii asemenea lor. 🙂
    E, dacă vrei, reversul lui “cin’ se-aseamănă, s-adună!” :p

  11. Este povestea strabunicilor mei, a lor a fost acea desfasurare de forte si acolo am descoperit cate neamuri am, fiindca mama, de la mortea tatalui meu sotul ei, atunci cand eu aveam varsta de doi ani, s-a rupt de neamurile dinspre tata.
    Iar acea magie sa intamplat cand aveam 7 spre 8 ani si a avut un impact puternic asupra mea, mai ales ca atunci am vazzut-o pe mama prima oara plangand, iar daca ma gandesc bine si ultima oara.

Comments are closed.

Vezi si...

Doamnelor și domnilor, I preseeeent you… liderii ”comunității pulii” în colțul roșu, DarkQ în colțul… roz!

Înainte să plec în Olanda, chiar cu o seară înainte, dacă îmi aduc bine aminte, am primit o invitație de la RDanny, „ma friend”, să mergem să vedem nuș-ce expoziție de artă în nuș-ce colț al Bucureștiului, organizată de ăștia de la m-„Accept” (sau nu). Cafeaua băută cu DarkQ-uiștii...

Articole din aceeasi categorie